duminică, 5 ianuarie 2014

istoria Buzaului, scrisa altfel

Târgul Buzău, aşa cum îi tot spune în campania electorală şi astăzi un politician local, este un dar al râului Buzău, aşezat la ieşirea sa dintre dealuri, unde apa capătă vad de trecere.
Din cauza învolburărilor repezi, până să se construiască podul de la Mărăcineni (1867), acesta a fost stavilă de netrecut pentru mulţi oameni, celebre devenind poveştile în care şi-au întrerupt zile la rând călătoriile domnitorul Nicolae Mavrocordat (1728), care călătorea spre Ismail, şi Nicolae Bălcescu (1848) aflat în drum spre Moldova, pentru a pregăti revoluţia.
Târgul, al patrulea din Ţara Românească, oferea lemn pentru construcţii şi foc, peşte din bălţile din jur şi din râu, animale şi ce tocau morile aşezate de-a lungul apei. Dar era şi punct de vamă, pentru că se afla pe drumul comercial ce lega Țara Românească de Moldova. Apoi a devenit nod feroviar.
Oraşul de astăzi s-a dezvoltat între Episcopie (cea dintâi construcţie, prevăzută cu o rețea subterană de tunele, catre Palatul Comunal si Parcul Crang, gandita pentru stocarea proviziilor și cale de evacuare în caz de pericol) şi Biserica Banului, incepand cu Bazarul, al doilea din Ţara Românească - „piaţă permanentă cu dughene, prăvălii, pivniţe, magazii” si continuând cu casele cu etaj de pe strada „Târgului” (azi „Cuza Vodă”)
Buzăul a trăit 2-3 secole o vreme de distrugere chiar totală (1597- raiduri otomane şi tătărăşti; 1616- invazii polone; 1679- invazie turcească; războaiele ruso-turce (1774, 1787-1792, 1806-1807; 1921); 1853 - armata rusă; 1916- trupele germane, 1944 - germanii şi ruşii (în 28 august, armata sovietică a tras cu tunul în Palatul Comunal, unde se baricadaseră soldaţii germani), dar a renăscut de fiecare dată, ca Pasărea Phoenix, din propria-i cenuşă (în cartea de istorie, iluminaţii timpului au scris "propia cenuşă")), pasăre ce domneşte, ca semn heraldic, pe sigiliul şi stema oraşului. Va sta frumos şi pe steag, când îl vom avea...
Locuitorii Buzăului au fugit mereu la adăpost, în zona deluroasă din apropiere, din calea hoardelor cotropitoare, să-şi păstreze viaţa, avutul şi libertatea; însă, în 1821, nu mai voiau să se întoarcă la casele lor, în timp ce ispravnicii se jeluiau: „ne-au lăsat singuri”! Dar s-au intors, s-au inmultit repede ( 2.567 locuitori in 1832, 21.875 in 1899), ba chiar s-au ridicat la luptă, in 1907, împotriva boierilor locului care au intrat în istorie ca făcători şi desfăcători de domnii. Arhivele spun că „numeroşi ţărani au pornit din Obor, manifestând şi devastând case şi magazine situate în perimetrul comercial. La podul Mărăcineni s-a tras în mulţime. Au murit 11 persoane şi alte zeci au fost rănite.”
Nu amintesc de construirea de-a lungul anilor a şcolilor, bisericilor, aşezămintelor culturale etc., aşa ceva s-a făcut peste tot în lume.
Ca particularitate trebuie reţinut episodul în care Radu de la Afumaţi a dăruit Episcopiei câteva sălaşe de ţigani, tocmai când aceştia aveau reputaţie proastă in lume, fiind considerati aducători de ciumă, acuzaţi de incendierea oraşelor, izgoniţi, chiar vânaţi sau deportaţi în America.
Mai este interesant de ştiut că prin 1700 câteva familii de sârbi şi-au construit case lângă râul Buzău, că 100 de ani mai târziu nişte refugiaţi bulgari au primit pământ în aceeaşi zonă, iar localnicii i-au numit tot sârbi, din cauza similitudinii limbii. Dar sarbii au disparut, în locul lor rămânând volgarii, care au fugit de turci, aduşi fiind de Marghiloman să-i lucreze pamantul. Dupa spusele lor, acestia, să li se piardă urma, şi-au zis "sârbi"; s-au chinuit mult timp în corturi, dar, cu multă trudă asupra pământului, s-au înjghebat din grădinărit şi s-au extins după revoluţia din ’89.
Nu trebuie uitată povestea Sfântului Sava, devenit protectorul spiritual al oraşului, căruia i s-a dedicat o biserică, o catedrală, un centru social şi un azil pentru săraci, dar a cărui viaţă este relatată contradictoriu în cele 4 izvoare scrise pe care le-am cercetat. Ziua de 12 aprilie, devenită ziua oraşului, este ziua în care mucenicul Sava a devenit martir, după ce a pătimit pe meleagurile Buzăului, unde, în calitate de cântăreţ şi om bun cu toată lumea, a trăit asemenea unui monah - în sfinţenie şi ascultare de biserică. El i-a făcut pe păgânii cuceritori ai anilor 300, nu numai să tacă, dar şi să-l iubească. Până în ziua în care s-a opus maimarilor care exercitau persecuţii asupra tuturor locuitorilor cuceriţi, îndemnand oamenii, care n-ajunseseră să se refugieze în sudul Dobrogei, să refuze să mănânce carnea jertfită idolilor, cu care îi îmbiau aceştia, ca, astfel, să renunţe la creştinism. Într-unul din raidurile prigonitoare, se întâmpla a treia zi după ce mucenicul Sava şi preotul Sansala oficiaseră slujba de înviere a Domnului, păgânii îi găsesc şi, fiindcă refuză să se lepede de Hristos, îi dezbracă şi-i chinuie târându-i prin pârjol şi cioate ascutite, lovindu-i atât de mult cu nuiele şi bice cât să moară. Numai că s-a întâmplat o minune: Sava s-a vindecat peste noapte şi a explicat că răni pe trupul lui nu mai sunt, pentru că Dumnezeu, în grija Lui mare pentru alesii Săi, l-a tămăduit. Atunci a fost lovit cu şi mai mare furie, a fost lovit mortal cu un drug de fier, dar Sava tot s-a ridicat spunând că a fost lovit cu un fulg de lână! Când gotii au decis să fie afundat cu un buştean greu, de gât, în apa râului Mousaios (singura apă curgătoare din România în care a fost martirizat un creştin), Sava a strigat cu bucurie: "Binecuvântat eşti Doamne şi preamărit este numele Tău, Iisuse, în veci. Amin”. A fost dezlegat într-o noapte de o femeie, dar a ales să înfrunte suferinţele, pentru că, înainte de a fi prins de goţi, i se arătase un bărbat foarte înalt şi strălucitor la faţă care i-a zis să se întoarcă în satul lui, după care, dintr-o dată s-a pornit o zăpadă imensă, care i-a astupat drumul să nu mai poată merge mai departe. De atunci Sava a înţeles că trebuie să îndeplinească voia lui Dumnezeu. El a ales martiriul, chiar şi când cei desemnaţi să-l ucidă, goţii, i-au oferit pe ascuns şansa să plece, dar să nu se mai ştie de el.
Întorcandu-ne în prezent consemnez spusele buzoianului Dan Puric că “Buzăul este un pământ sfânt, cu o vibraţie extraordinară, încă o necunoscută. Aici s-a născut Voiculescu, cel care ar trebui sfinţit.”
Numai toc-şou-istul Dan Răspopa este tare necăjit; afirmă că „Buzăul este în urmă cu 200 de ani faţă de alte zone, care, şi ele, sunt în urmă cu 200 de ani. În concluzie: Buzăul e-n urmă cu 400 de ani! Pentru ce să fiu mândru că-s buzoian? Că e praf şi gropi? Că avem şandramale construite şi acceptate fără nici o restricţie arhitecturală? Că avem malpraxis şi se leagă copiii în "Spitalul Judeţean"? Că s-au făcut privatizări care acum sunt în insolvenţă? Că s-au făcut retrocedări altora şi oamenii umblă prin instanţe şi nu mai au cum să-şi ia proprietăţile? Că am dat titluri de onoare unor neica nimeni, care au susţinut electoral?”
Mădălina Elena Constantinescu a radiografiat, înainte de a se exila în spaţiul exclusiv cultural, incisiv, acest timp: „În mileniul trei, în loc de bună stare, democraţie şi un trai fericit, omenirea s-a trezit într-un haos şi o anarhie totală. Această discrepanţă între speranţă şi deziluzie a adus în pragul disperării locuitorii lipsiţi de un trai decent. Omenirea şi-a pierdut surâsul, fericirea şi speranţa într-un viitor mai bun şi a început să trăiască iluzia că odată şi odată vâltoarea care i-a cuprins în jocul său diabolic, şi le-a răvăşit vieţile, se va linişti.”
Eu cred că Buzaul este un oraş îmbătrânit şi nu doar fiindcă are statuile furate. De scârba edililor, nici brazii din cimitirul „Dumbrava” nu mai stau drepţi!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

nu facem atac la persoana