Decalogul lui Ernest Bernea

1. Iubiţi adevărul; nu puneţi în scenă ca ceva real un fapt, atunci când adevărul este altul; iubiţi adevărul că el este lumină şi frumuseţe, este Dumnezeu.

2. Greşeala să nu o acoperiţi, ci să o ispăşiţi; se ştie că mărturisită este jumătate iertată.

3. Fiţi buni cu oamenii, dar apropierea de ei să o faceţi cu înţelepciune; să nu faceţi ca ei decât atunci când aveţi încrederea că cugetul şi fapta lor sunt bune.

4. Să nu acordaţi intimitate oricui; nu o datoraţi integral decât celor ce vă sunt rudenii spirituale. Intimismul, fără discernământ, este mai mult decât o vulgaritate, este un păcat: te vinzi şi nu ştii cui.

5. În relaţiile cu oamenii fiţi buni şi drepţi; orice acordaţi mai mult decât se cuvine poate cultiva înşelăciunea şi se plăteşte scump.

6. Evitaţi contactul apropiat cu oamenii lipsiţi de inteligenţă şi bunătate; fiţi pentru ei un model de înţelepciune şi virtute.

7. Fiţi statornici în hotărârile voastre; consecvenţa întăreşte personalitatea.

8. Când iubiţi pe cineva, dăruiţi-vă integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.

9. Să vă respectaţi cuvântul. Cuvântul nu este un instrument de inducere în eroare şi nici ceva cu care poţi răni sufletele oamenilor; cuvântul trebuie să aibă izvoarele cele mai pure, adică divinitatea.

10. Fiţi sinceri şi curaţi în tot ce faceţi, ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă.

Inconfortul intelectualilor confortabili

autor: Ovidiu Hurduzeu

Trăiesc confortabil, deci exist. Am ajuns să considerăm reală, în firea lucrurilor, viaţa noastră de sclavi fericiţi. Suntem atât de angrenaţi în sistem, atât de fragmentaţi, sfârtecaţi, catalogaţi, formataţi încât nu ne mai dăm seama că trăim un coşmar. Discutăm inutil de “drepturile omului” când considerăm “omul” o îngrămădire de funcţii utile. Ceea ce numim “existenţa noastră” este o masă vâscoasă, informă, un bloc gelatinos care împiedică viaţa să ia forme armonioase, să se desfăşoare în ritmuri organice. Să privim în jur. Totul a devenit excesiv, obez, proliferant - de la plodul îndopat cu E-uri până la securistul supraponderal, de la viloaiele construite fără nici o noimă la bolizii de oţel gonind pe şoselele desfundate care duc… încotro? Nimic nu-şi mai are ritmul şi rostul său. Nimic nu mai este viu, natural.
Jinduim după normalitate, dar “normal” a devenit doar ceea ce s-a adaptat la o lume întoarsă pe dos. Intrăm în “normalitate” dacă acceptăm să coabităm cu artificialul, informul, excesivul, patologicul, vicleanul, hoţul şi tâlharul. În ziua de azi normal este să te sincronizezi cu anormalul, să te faci frate cu dracul. Firesc este ca vicleanul să te amăgească, hoţul să te fure, tâlharul să te tâlhărească iar tu “să-ţi vezi de treabă” ca un “cetăţean responsabil”: să munceşti din zori şi până în noapte, să te uiţi la televizor, să mergi la vot, să consumi. Mai ales, “normal” este să nu te amesteci în maşinăria socială, să laşi elitele, experţii şi grupurile de interese să “dezbată” pentru tine, să gândească în numele tău.

Accepţi normalitatea anormalului, absurdului şi incoerentului întrucât nu ai alt ideal decât CONFORTUL material, intelectual şi estetic.
Confortul este ideologia mediocrităţii şi filistinismului, delăsării şi facilităţii prin care singur îţi pui cătuşele la mâini şi-ţi legi ghiuleaua de picioare. Omul capitulează în faţa “meciului de fotbal” şi a ideilor preambalate. Aici sfârşeşte creştinismul şi începe servitudinea voluntară.
Iubim confortul întrucât ne economiseşte eforturile. Viaţa noastră devine mai uşoară când totul “merge şnur”. Nu există confort fără adaptabilitate - Petre Ţuţea ar zice “de ploşniţă” - la scheme abstracte şi drumuri bătătorite. Confortabil este echivalentul lui convenabil, “ceva” este redus la forma sa instrumental-utilitară. Nu mai este confortabil să fii creştin-ortodox. Posturi peste posturi, slujbe lungi la ore nepotrivite, rugăciuni, viaţă de familie. Prea complicat, faci o donaţie şi ţi-ai rezolvat problemele de conştiinţă. Nu mai este convenabil să ai un copil acum, când ai devenit manager şi în joc este cariera ta profesională. Avortezi.
O viaţă cu adevărat confortabilă o are cel perfect adaptat la o lume de forme şi imagini prestabilite, “raţionalizate”. Este mult mai confortabil să emigrezi în Elveţia decât să-ţi câştigi existenţa în România. Ţara Cantoanelor îţi cere doar să te adaptezi la structurile ei eficiente. Acolo, funcţionezi ca într-o baie de ulei în timp ce, în România, de vrei să trăieşti cu adevărat, ar trebui să lupţi, să rezişti asaltului realităţii concrete. În Elveţia, vei deveni probabil un sclav fericit; în România, ai încă şansa să rămâi om liber. Cu o condiţie: să te dedici unei cauze serioase, să iubeşti şi să rezisti pe baricade.
Confortul îţi oferă iluzia certitudinii şi a siguranţei. Dacă eşti adaptat la sistem, nu-i nevoie să ai un centru de greutate pentru a-ţi găsi echilibrul existenţial. Eşti calibrat din afară prin tot felul de inginerii economice şi sociale. Funcţionezi pe pilot automat.
Nu poţi să te împotriveşti angrenajului diabolic întrucât utilul agreabil a devenit un idol.
Corespunde perfect aşteptărilor “omului recent”, acest enorm stomac ce digeră perpetuu. Pe creştin, cum să-l mulţumească confortul când îi cere să se supună “veacului acestuia” (adaptarea este o supunere deghizată)? Persoană divino-umană, creştinul este stârnit mereu de nevoia auto-depăşirii, a trăirii exigente într-o realitate transfigurată. Dacă sclavul fericit îşi doreşte cât mai mult confort, creştinul jinduieşte să trăiască într-un lux desăvârşit: în iubire.
Intelectualul confortabil
În numărul pe luna ianuarie 2008 a revistei “Idei în dialog”, Horia Roman Patapievici şi-a început comentariul despre manifestul “A Treia Forţă” prin a-şi exprima “tenacea” sa “senzaţie de inconfort moral”: “Citind şi recitind acest ‘manifest la două mâini’ (cum l-au numit autorii lui), nu m-am putut împiedica să nu resimt o tenace senzaţie de inconfort moral, în ciuda confortului intelectual pe care mi-l procură anumite teme şi diagnostice ale autorilor. Neîndoielnic, sursa inconfortului moral venea din împrejurarea că, deşi puteam consimţi la detaliul anumitor analize, simţeam că, în ansamblu şi pe fond, trebuia să resping întregul propunerilor făcute.”[1]
Judecarea unor idei radicale, care îşi propun să schimbe o paradigmă culturală, din prisma senzaţiei de confort/inconfort este simptomatică pentru modul de a reacţiona al intelectualului confortabil din România. După 1989, în locul mult aşteptatului discurs critic, “elitele” româneşti au instituţionalizat conformismul şi retorica auto-justificării, trecând la implementarea noilor ideologii “democratice”. Conştiente fiind că manipulează un discurs diversionist, “elitele” au tremurat permanent la gândul că duşmanul de moarte al ideilor şi atitudinilor confortabile, intelectualul critic tradiţional, s-ar putea să revină acasă. Am putea compara teama lor în faţa tradiţiei critice cu frica de monarhie a clasei politice.
De ce oare, în ochii “elitelor”, intelectualul critic tradiţional pare o figură nesuferită? Motivele ar fi multe, dar ne mărginim să enunţăm doar câteva.
În primul rând, intelectualul critic este o persoană autonomă care nu depinde de o reţea. Autoritatea sa nu derivă dintr-un statut instituţional sau mediatic, ci se bazează strict pe prestanţa ideilor profesate. Neinteresat să fie recunoscut, recompensat şi promovat de reţele, este greu de redus la tăcere. Şi mai greu de cooptat.
În al doilea rând, intelectualul critic nu face politică de partid sau culturală, doar “politica adevărului” (C. Wright Mills). Pentru intelectualul confortabil, să gândeşti mânat de adevăr, este un anacronism întrucât adevărul este o “construcţie” relativă care nu poate să se erijeze într-o autoritate.
Un al treilea aspect inacceptabil: intelectualul critic, nu numai că discută idei serioase în lumina adevărului, dar are şi ambiţia ca ideile sale să câştige publicul încă independent în gândire. La polul opus, “confortabilul” traduce în limbaj savant realităţile status-quo-ului. Se adresează unei mase docile şi conformiste: masteranzi formataţi de “studiile culturale”, carierişti universitari si din mass media, teologi ecumenişti, stângişti de bibliotecă, neoconservatori “în pat” cu transnaţionalele şi mafioţii locali, “iubitori de cultură” fără cultură, pensionari abonaţi pe vremuri la “România literară”, specialişti în management cultural, clienţii sucursalelor din străinătate a Institutului Cultural Român, etc.
Un alt aspect ce-i creează “elitei” un sentiment profund de “inconfort”: intelectualii critici sunt coerenţi cu ei înşişi. Leagă semnificatul de semnificant, gândirea de faptă. Este o practică străină “confortabililor” proteici care mizează pe coerenţa incoerenţei.
În jurul ideilor confortabile[2] şi confortului material se organizează întregul sistem de non/valori a “elitelor” româneşti. Ideile, grupate în tematici politic corecte, “se dezbat” la workshop-uri, în cadrul programelor de schimburi culturale, prin sălile de conferinţe ale fundaţiilor. Confortul este cel care le personalizează şi pune în circulaţie. Confortabile, ideile devin apetisante, au gust de cremşnit, cornuleţe sau euroi. A gândi pe cont propriu, pe banii tăi, pe timpul tău e un hobby. Iar dacă mai vrei să schimbi şi lumea e nebunie curată. Oare?
Filistinismul competenţei
Nu trece zi lăsată de la Dumnezeu în care aşa zisele elite româneşti să nu predice pe toate canalele mediatice “nevoia de competenţă”. De douăzeci de ani, discursul mafioto-securist îi spune cetăţeanului român “eşti un nimeni, nu faci bani!“ la care, cel elitist-managerial adaugă: “Eşti un nimeni, nu ai competenţe!”. Cele două discursuri se completează de minune la nivelul “pieţii unice” monopoliste.
Ideile, înainte de a intra în dialog, trec prin birourile diferiţilor sponsori. Sunt invitate în sala de conferinţe unde experţi în managementul cultural le explică în power point câteva principii ale economiei actuale: 1) Precum banii, ideile trebuie să circule, să nu aibă miros şi o origine clară. 2) Precum mărfurile, să posede valoare de schimb.
Cum circulaţia impune competenţa şi nu vice versa - sau marxist vorbind, valoarea de schimb primează în faşa celei de uz - ideea-marfă va înlătura de pe piaţă atât “neprofesionista” idee cinstită cât şi ideea “tare” dar fără ambalaj politic protector. În noua societate conexionistă, tezaurizarea ideilor este o etapă depăşită a istoriei. Acum se trăieşte pe credit. Mai ales în cultură. Cine posedă idei proprii devine suspect. Conceptele şi doctrinele se împrumută de la băncile de idei acreditate, de obicei Neocon Bank of America şi Banco della Sapienza Sinistra. Ideile împrumutate se investesc în mici biznisuri - un articolaş într-una din revistele “elitelor”, un interviu la Realitatea TV. Oricum, nu contează, e o simplă “dezbatere”.
“Purtătorii de mesaj” din România sunt supăraţi că publicul îndărătnic nu răspunde pavlovian la stimulii lor ideatici, nici nu se năpusteste să cumpere părerile oamenilor “validaţi într-un circuit internaţional”[3]. Le place să creadă că imobilismul consumatoriilor de cultură s-ar datora birocraţiei. Sau ignoranţei. Sau schimbării anotimpurilor. Atât de vârtos au interiorizat lumina suficienţei de sine încât nu realizează că piaţa liberă de idei - dacă o asemenea potemkiada ar exista cu adevărat - le-ar aduce pieirea.
De la “omul de cultură” la “intelectualul de elită”

În timpul comunismului, Cuvântul lui Dumnezeu fusese interzis în spaţiul public şi izgonit din sufletele oamenilor. Cum nevoia de Dumnezeu nu poate fi eradicată, ea a fost satisfăcută pidosnic printr-un ersatz religios. “Omul de cultură” l-a înlocuit pe preot şi duhovnic, ba chiar a pozat în martir.
Din coasta “omului de cultură”, “spiritualitatea românească” sub oblăduirea partidului a fabricat criticul literar. În absenţa filozofului şi preotului, criticul literar fusese investit cu o nemeritată autoritate, risipită în mare parte pentru satisfacerea unor nevoi personale şi orgolii mărunte. Remarcându-se prin cameleonism şi slugărnicie în relaţiile cu regimul, prin judecăţi de valoare după cum “vroiau muşchii lui”, criticul literar a fost, cu foarte puţine excepţii, pseudopersonalitatea prin excelenţă a culturii române sub comunism. În loc de o conştiinţă, un parazit umflat deopotrivă de puterea comunistă, adulaţiile servile ale scriitorilor şi fascinaţia exercitată asupra unui public cititor “captiv”, privat de Memorie şi accesul la informaţie.[4]
Criticul literar formatat de sensibilitatea comunistă a introdus în cultura română moda intelectualului dezîntrupat[5] animat de o aroganţă gnostică faţă de realitatea “vulgară”. Estetismul şi apologia “competenţei intelectuale”, cultivate din raţiuni politice,[6] i-au permis să eludeze responsabilitatea morală şi să-şi ascundă incapacitatea sa de a înfrunta adevărul în trupul realului însuşi.
După 1989, “oamenii de cultură” în loc să se căiască, au continuat să nărăvească sub o nouă formulă. Când, în jurul lor, au început să foiască Merţane şi BMW-uri încărcate cu analfabeţi iubitori de manele, “oamenii de cultură” au simţit cum le fuge pământul de sub picioare. Amantele i-au abandonat, portofelul li s-a golit, autoritatea lor pe plan social a tins spre cota zero. Ca să nu rămână de căruţă în noua societate, s-au reinventat. Au abandonat vechea denumire (“oameni de cultură”) şi s-au declarat “elite”. Astfel a apărut clubul “elitelor validate internaţional”, unde se aranjează tranzacţii cu idei-marfă importate prin reţeaua dealerilor de idei autorizate.
Istoria va consemna marea diviziune a muncii din epoca prelungitcomunistă. Mafia economică a monopolizat “economia de piaţă” iar cartelul cultural “piaţa ideilor”. Sub privirile paternalist-dojenitoare ale EUrabiei[7] cele două structuri monopoliste au construit “cealaltă Românie”: România globală a securiştilor miliardari, a culturii transformate în mahala mediatizată şi inginerie stângist internaţionalistă. “Cealaltă Românie” - tentaculară, burtoasă, nesimţită în prosperitatea ei parazită - stă alături de România reală, înghesuind-o, încercând s-o scoată afară din rostul ei milenar.
Auto-intitulatele “elite” româneşti suferă de autarhie mentală şi sentimentală. Nu “simt” România fiindcă n-au stat niciodată faţă în faţă cu Viaţa. Au perceput-o indirect, prin abstracţiuni exterioare în loc s-o perceapă concret din interiorul Bisericii vii. Iată de ce nu-şi înţeleg nici semenul şi nici neamul, şi tot mută discuţia pe terenul abstract al “omului” cu drepturile sale universale, “naţiunii”, “imperiului” şi alte construcţii asemănătoare.
Întrucât Dumnezeu creează prin Cuvânt, vorbele omeneşti au “greutate” şi “putere”. Dar ele nu pot fi separate de cel care vorbeşte aşa cum cuvintele lui Hristos nu pot fi separate de Persoana sa. “Cine spune” nu-l dezlipeşti de “ce spune”. Declaraţia de condamnare a comunismului în România îşi pierde credibilitatea din moment ce în spatele ei se află Vladimir Tismăneanu. Cine a scris cartea “Despre idei şi blocaje”? Horia-Roman Patapievici, persoana care sprijină circulaţia liberă de idei sau Horia-Roman Patapievici, directorul unor instituţii care blochează sau filtrează opiniile politic incorecte? “Cineva” viu sau “ceva” necrozant îl mărturiseşte pe distinsul nostru intelectual?
Depărtându-se de Dumnezeu, “elitele” rostesc un discurs lipsit de conţinut, greutate şi coerenţă. Un discurs autistic pentru uzul administratorilor de reţea, dumnezeii externi şi interni care dau “elitelor” calificative de bună purtare. În aceste condiţii, cum să mai creadă “masele iubitoare de cultură” cuvântul scris şi vorba-imagine? Când totul a devenit o “imensă acumulare de spectacole” (Debord)[8] şi “o uriaşă îngrămădire de mărfuri” (Marx), când tot ceea ce era trăit direct s-a depărtat într-o reprezentare vicleană, cum evităm soluţiile drăceşti: revoluţia şi apatia? Oricât am vrea să-l scoatem pe Marx din ecuaţie, el va reveni pe uşa din dos atâta timp cât Cuvântul lui Dumnezeu nu-l vom mai accepta Viu printre noi.
Acest Cuvânt l-au căutat tinerii când au luat cu asalt sala “Rapsodia” pentru a trăi spectacolele lui Dan Puric. În timp ce “figurile atinse de nimbul excelenţei” se plâng că vocea lor nu este ascultată în România, Dan Puric reuşeşte de unul singur să demareze o adevărată renaştere culturală. Cum de-a reuşit un actor acolo unde elitele au eşuat?
Actorul sau întoarcerea la viaţă
În existenţa cotidiană, sclavul fericit sălăşuieşte doar în confortul rutinei, în experienţa sa imediată care-i oferă certitudinea evidenţei. Rutina nu este o ancorare în real, ci un raport de adecvare dintre sclav şi imaginile plăcute în care îşi oglindeşte narcisist chipul. Gol pe dinăuntru, nu posedă o consistenţă proprie; “substanţa” sa derivă din imaginile-obiect care-l reprezintă. El însă nu are nici o putere asupra acestor imagini, fericirea sa depinde de instanţa care manipulează oglinda. Dacă spargi oglinda, sclavul fericit se prăbuşeşte ca o marionetă abandonată de păpuşar. Sau se eliberează din închisoarea certitudinilor mincinoase; revenit cu picioarele pe pământ, purcede la recuperarea sa pe un sol ontologic stabil.
Actorul distruge echilibrul facil al rutinei, destramă perspectivele călduţe şi autosatisfacţia. Pe scenă, situaţiile statice şi chipurile îngheţate ale “realităţii prin adaptare” sunt supuse unor perturbări creatoare. Actorul “deformează”, “dislocă”, “desincronizează” şi în final transfigurează imaginile-obiect care alcătuiesc înşelătorul univers cotidian. Jocul său eliberează energiile vitale pe care sclavii fericiţi, înconjuraţi de imagini-obiect, nu le mai simt (imaginile-obiect sunt necrozante şi energofage, absorb energia în loc s-o degaje). Pe scenă are loc o “întoarcere la viaţă” în sensul în care o sămânţă îngheţată învie. Scopul actorului nu este să elibereze energii haotice. Pe scenă, energeia se manifestă ca “putere” (vechiul ei sens aristotelic) în vreme ce sclavul fericit n-o cunoaşte decât sub forma risipitoare a activităţii frenetice şi a comportamentului violent.
Chiar dacă actorul rămâne nemişcat şi tăcut, simţi cum pulsează în el viaţa. Energiile sale vitale nu circulă însă printr-un corp fără organe, sunt încarnate, devin “putere” , prezenţă scenică.
În lumea sclavilor fericiţi, construită pe o “coloană absentă”, prezenţa este o ficţiune. Nu poţi fi “prezent” decât în şi printr-o “re-prezentare”. Eşti “cineva” (o prezenţă) când reprezinţi “ceva”. Un obiect printre obiecte. Actorul redă prezenţei demnitatea şi taina ei originară, transformând-o într-un eveniment.
Evenimentul nu este un happening spontan. Pe scenă, actorul nu discută idei, ci le dramatizează, încarnează gesturile sale. Ideile nu mai sunt ficţiuni sau reprezentări precum în gândirea postmodernă - ele sunt “evenimente” care “semnifică”, acţiuni îndreptate spre un anumit scop. Actorul nu se lasă sedus de anarhismul improvizaţiei, jocul său este bazat pe un “meşteşug”, face parte dintr-un sistem riguros articulat. Spontan, inconştient poate fi doar accidentul, energia explodată haotic. Evenimentul, ca joc al actorului, se desfăşoară precum o “dilatare” strunită. Înfruntă rezistenţele întâlnite în cale şi echilibrează mereu tensiuni contrare, pe un plan superior. Jocul actorului este atât denotativ cât şi conotativ, uneşte semnificatul cu semnificantul, conceptul (ideea) cu gestul, sufletul cu corpul. O uniune tensionată, nicidecum o fuziune.
La baza evenimentului scenic se află “meşteşugul”. Pe scenă, actorul, meşter dibaci, curăţă mişcările sale de amănunte superflue, le imprimă ritm şi stabilitate, ca într-un dans. Evenimentul ia naştere când artistul îl transportă pe spectator de la un plan la altul, de la o perspectivă nouă la o perspectivă total neaşteptată printr-o deplasare ritmică a centrului său de gravitate. Dansatorul se mişcă mereu, dar nu-şi pierde niciodată “stabilitatea”. Actorul nu fascinează spectatorul printr-o prezenţă spectrală, de idol, ci prin capacitatea sa de a elimina “naturaleţea” vieţii din habitatul postmodern. În locul rutinei şi a realităţii prin adaptare, actorul introduce ritmul viu, dansul, mişcarea îndreptată spre un “altceva”. Spectacolul ca eveniment nu este însă un carnaval revoluţionar, unde spectatorii şi actorii se amestecă “obscen” unul cu altul. Jocul actorului, prezenţa sa scenică urmăreşte atât manifestarea cât şi tăinuirea adevărurilor esenţiale (a se compara cu reality show-ul după care se dau în vânt sclavii fericiţi). În teatru, adevărul se trăieşte ca prezenţă totală. Trebuie să te lepezi însă de ochelarii de cal prin care vezi doar fragmentul şi neesenţialul.
Dan Puric a dinamitat convenţiile “societăţii spectacolului” prin dogmele teatrului veritabil. Doar un actor ar fi putut să înţeleagă că “viaţa societăţilor în care domnesc condiţiile moderne de producţie se prezintă ca o imensă acumulare de spectacole”[9]. Nimeni altul n-ar fi înţeles mai bine primejdiile şi scopurile procesului de teatralizare a societăţii româneşti.
“În lumea realmente răsturnată, adevărul este un moment al falsului”.[10] Iată de ce Dan Puric purcede la repunerea lumii pe făgaşul ei originar. Obiectivul său imediat: să-i redea societăţii româneşti “organicitatea” ei originară. Nu este nici reacţionar, nici fundamentalist ortodox. În “Teatrul cruzimii”, Antonin Artaud reacţionează împotriva fosilizării teatrului, a transformării sale într-un mijloc de amuzament. Dan Puric reacţionează împotriva unui fenomen mult mai grav. Transformarea unei ţări întregi într-un circ roman, cu privilegiaţi la tribune şi fiare sălbatice devorând oameni cinstiţi în arenă.
Poate mai important este faptul că Dan Puric îşi obişnuieşte publicul cu un nou mod de percepere a realităţii. El nu discută idei confortabile, dramatizează idei colţuroase. Vorbele sale au greutatea şi coerenţa pe care gesturile actorului le au pe scenă. Vorbind în picioare, pe masă, în faţa unei săli pline de studenţi stabileşte un mod personal-evenimenţial de comunicare; ideile sunt percepute concomitent ca o putere fizică, literalmente reală, şi una spirituală.
Succesul de care se bucură spectacolele şi conferinţele lui Dan Puric indică un fenomen cu implicaţii sociale şi culturale profunde. Pentru prima dată de la căderea comunismului, observăm cristalizarea unei micări dezinhibate de contestare a status quo-ului din România (în special) şi a tehnoglobalismului (în general). Pentru prima dată este “spart” monopolul discursului intelectual pe care-l deţin în prezent “elitele” româneşti. Indiferent de culoarea politică adoptată la un moment dat, “elitele” postdecembriste sunt de sensibilitate stângistă pe linia “globalismului cu faţă umană” trasat de Andrei Saharov încă din 1968.[11] Rolul lor a fost şi rămâne să legitimeze în plan conceptual şi simbolic convergenţa dintre comunism şi capitalism într-un sistem mondial totalitar - totalitar în sensul că urmăreşte să “fondeze o sferă generală totală care să se constituie într-un nou absolut” (Apostolidès, sublinierea autorului).[12] Apartenenţa la “elită” a unui intelectual român nu este dictată de “competenţă” sau “moralitate”, ci de capacitatea sa de a interioriza gândirea unică, de a se adapta confortabil la modelele politic corecte ale momentului actual.
Deşi discursul intelectual al elitelor este falimentar, el nu a putut fi contestat până acum din lipsa unor puncte de vedere coerente situateîn exteriorul sistemului. Doar o privire “din afară” ar fi putut cristaliza o conştiinţă contestatară, lucidă şi dezinhibată. Până recent orice punct de vedere “politic incorect”, strecurat în mainstream-ul cultural căuta să conveargă într-un fel sau altul cu cel “elitist” (oficial). Puţinii criticii urmăreau “să joace în teren”, ceea ce le oferea “elitelor” un enorm avantaj; plasate pe post de arbitri şi defacilitator, administratori ai “dialogului, “elitele” puteau să dicteze oricând eliminarea unui jucător indisciplinat.[13] Rebelii erau reduşi la tăcere, nu atât prin cenzură, cât pe plan simbolic fiind plasaţi într-o poziţie de “încarnatori” ai negativităţii absolute. Etichetele “legionar”, “fundamentalist”, “ultranaţionalist”, “anti-occidental” sunt variantele carpato-dunărene ale “rasistului” sau “dead white man” prin care stânga occidentală îi rade pe oponenţii Vajnicii Lumi Noi.
Dan Puric a acţionat împotriva “sistemului ticăloşit” de pe poziţia unei duble exteriorităţi, cea a artistului şi a creştinului ortodox. Nu atât critica sistemului a strâns rândurile unei mişcări contestatare în jurul lui Dan Puric, cât promovarea unui model de socialitate personalist-evenimenţială. Oamenii au simţit că Dan Puric nu-i mai consideră nişte sclavi fericiţi, li se adresează în chip de persoane luptând să devină evenimente. Dintr-o lovitură, a căzut întregul edificiu elitist al intermedierilor abstracte.
*
Dumnezeu, creind lumea prin Cuvânt, pune la temelia tuturor vorbelor omeneşti relaţia. A scoate grai înseamnă a te afla într-o relaţie personală cu Dumnezeu şi cu semenii tăi. Cuvântul ca relaţie presupune apropierea de adevărul celuilalt prin dragoste ascetică. Te întrebi: cine este X? Să răspunzi la întrebare trebuie să-l cunoşti pe X în integritatea sa vie. Iubindu-l, reuşeşti să treci dincolo de carapacea proprietăţilor sale inesenţiale şi necrozante, de acel “ceva” care-i roade “cineva”-ul din el şi-i menţine fiinţa într-o permanentă stare de dezechilibru ontologic. Dar să-l cunosc pe X, nu-i suficientă doar dragostea mea. Faţă către faţă, îi adresez o chemare, îl îndemn să iasă din el pentru a mă cunoaşte în plinătatea mea existenţială. Îl invit să-mi descopere chipul de om decis şi integru. X este liber să vină la întâlnire sau să rămână în carapacea sa. Dacă răspunde chemării, amândoi vom reuşi să transformăm individualitatea noastră autarhică într-un eveniment existenţial. Nu mai există “eu” şi “tu” separaţi, ci eu, persoana-eveniment în unire fără contopire cu “tu”, persoana-eveniment din faţa mea. Nu formăm un spaţiu comun, o “casă europeeană” în care amândoi ne pierdem identitatea. Nu! Te-am primit în casa mea, pentru că, şi tu, m-ai primit în inima ta. Relaţia dintre noi nu este narcisistă, nu suntem unul oglinda celuilalt. Am creat un eveniment întrucât amândoi am răspuns la chemarea unui al Treilea: Duhul Sfânt. Rămân în casa mea, în ograda mea, în rostul meu dar, prin lucrarea Duhului Sfânt te simt cu mine, diferit dar alături de mine, la bine şi la greu. Singur, risc să-mi pierd centrul de greutate; trăind iubit şi iubitor reuşesc să-mi pun gospodăria în ordine, mă concentrez asupra ceea ce este cu adevărat esenţial. Prin lucrarea Duhului, rostul meu, proximitatea mea, odinioară agresată, jinduită, încălcată, se transfigurează, devine spaţiu evenimenţial, ţâşnire a vieţii în mijlocul morţii, a libertăţii în robie.
Într-o societate personalistă, Cuvântul se va adresa deopotrivă inimii, inteligenţei şi voinţei. Omul decis şi integru Îl va primi pe scena existenţei sale în spectacolul transfigurat al vieţii trăite sub har.
Este însă posibil ca relaţia personalist-evenimenţială, experimentată cu succes de Dan Puric pe scenă şi în săli de conferinţe, să fie extinsă în plan social? Ce şanse ar avea în ziua de astăzi o Românie personalist-conservatoare? Cum s-ar încadra ea în mişcarea generală a globalizării? Răspunsul îl vom da cât de curând.

Nouriel Roubini: Karl Marx a avut dreptate - capitalismul se autodistruge

autor: voicu adrian

Nouriel Roubini, economistul supranumit şi Dr. Doom pentru previziunile sale economice întunecate, consideră că situaţia în care se află economia mondială este confirmarea afirmaţiilor lui Karl Marx care considera că capitalismul se autodistruge. Într-un interviu acordat publicaţiei Wall Street Journal, economistul a subliniat paradoxurile cu care se confruntă capitalismul în această perioadă de criză.Astfel, companiile nu mai angajează pentru că are exces de producţie, iar cererea de pe piaţă este absentă. Cu toate acestea, dacă nu angajezi muncitori, nu există destule venituri, nu există destulă încredere a consumatorilor, nu există destul consum şi, prin urmare, nu există cerere pe piaţă."În ultimii trei ani această situaţie s-a înrăutăţit pentru că am avut de-a face cu o distribuţie a veniturilor de la muncă către capital, de la salarii către profituri", consideră economistul. Banii folosiţi în mod normal pentru gospodării, au ajuns acum să fie folosiţi pentru salvarea companiilor, aceasta ducând la o înrăutăţire a cererii."Karl Marx a avut dreptate: la un moment capitalismul se poate autodistruge. Nu poţi continua să muţi veniturile de la muncă la capital fără să nu ai parte de exces de capacitate şi de lipsă de cerere. Am crezut că pieţele funcţionează, dar nu funcţionează, iar aici intervine raţionalitatea individuală. Orice firmă vrea să supravieţuiasă şi să se dezvolte şi face asta prin reducerea costurilor muncii. Dar aceste costuri ale muncii se oglindesc în consum şi din acest motiv este un proces autodistructiv.Nu suntem încă acolo, la autodistrugerea capitalismului, dar avem prea multe datorii şi nu putem rezolva problema prin intermediul lichidităţii, este de părere Roubini. Dacă toată lumea economiseşte mai mult şi cheltuie mai puţin, atunci reintrăm în recesiune."Şi dacă nu reuşeşti să îţi revii, atunci este nevoie de o astfel de distrugere, pentru gospodării, pentru guverne, pentru instituţii financiare... Iar noi nu facem asta. Creăm gospodării zombi, bănci şi guverne zombi

Referendum de Noiembrie

by Aurel Brumă

Să-ţi iei pruncul de-a călare pe grumaz, fericit că nihoteşte la lume, asta  o înţeleg şi mă bucură. Dar să te-ncalece ditai goblizanul, ăl de-l doare-n cot că îl şi plăteşti să te secătuiască, să te mintă, să scoată şi ultima speranţă din tine, aşa ceva nu se iartă. Mimetici, găunoşi, lăfăiţi într-o democraţie de bazar în care până şi respiraţia îţi este impozitată, politicienii de zeama ciorii vând de ani buni, bucată cu bucată, terenul şi subteranul ţării fluturând într-un mimetism de gaşcă însemnele globalizării, descoperind, din când în când, prin intermediul presei neapărat străine, ce şi cum şi cât se mai întâmplă prin propria lor ţară.

Într-o Românie spulberată de ticăloşia politică şi administrativă mai rău decât un război, cu o populaţie împuţinată prin sărăcire şi exod, casta politică – recuperatoare într-un alt registru, a foloaselor mahărilor comunişti din perioada de dinainte de 89, căpuşează mai abitir decât stăpânirile străine, câte şi cum au fost, populaţia care încă se încăpăţânează să supravieţuiască. Stipendiile de nababi, veniturile directoriale lunare ce depăşesc de 25-50 ori salariul mediu pe economie, tranzacţiile oneroase din care îşi trag şpaga corespunzătoare, toate astea şi multe altele mortifică şansele de restaurare a protecţiei sociale, de recompunere a unei industrii naţionale, fie aceasta doar mică sau mijlocie, că doar acestea mai sunt posibilele etaloane. Despre protecţia şi utilizarea chibzuită şi cu folos pentru naţiune a resurselor de care încă mai dispunem nu a existat un petec de strategie, cum nici pentru scoaterea agriculturii de sub mila celui de sus prin reconstrucţia sistemului naţional de irigaţii. Ce au administrat guvernele aste producătoare de pensionari politici multimilionari dacă în urma lor nu a rămas nimic, absolut nimic care să amintească de existenţa lor pe funcţii? Perceptori, zarafi ai bunurilor neaparţinătoare lor, falsificatori de adevăr, falsul fiind măsura existenţei lor profund imorale. Păi cum democraţia lui peşte de a ajuns ca o analfabetă să ia lunar 7000 de euro de la Parlamentul Europei (bani scoşi tot din buzunarele noastre) pentru a se fasoli de-aiurea în contacte existenţiale de Miţa Baston? Şi de unde până unde se sparg în călătorii, diurne şi cai verzi pe pereţi guvernamentalii, parlamentarii, politicienii de toată sămânţa iar madam nu ştiu cum, că-s mai multe, îşi etalează public gropiţele din obraji pe alte câteva zeci de mii de euro lunar ca crainică/redactor/acţionar alăturată necuvenit, în manualele curat alternative, marilor ctitori de ţară? Ciociolina pe rol de Ioana d΄Arc la Păstrămăteştii de Jos!! Haida, de!

Aberant, parcă împotriva tuturor manualelor de strategii politice, un Băsescu este ţintuit pe scaunul electric al referendumului în timp ce precedenţii, mai puţin vizibili ca vulgaritate şi gomoşenie, continuă să-şi ia procentele grase de foşti preşedinţi, un gest de recunoştinţă şleampătă, necuvenită. Ce au condus, cum au condus şi unde am ajuns alături de ei? Sub toţi ăştia, iarăşi regula de trei, ca şi cea a triadelor, România s-a înfeudat, a fost deposedată economic, s-a prăbuşit în analfabetismul spornic alimentat de un sistem de învăţământ corupt, de apariţia unei „elite” maneliste, de trucajele jocului putere/opoziţie, de o imundă imunizare a hoţiilor netrebnicilor care amuşină în toate structurile administrative. Întorşi cu spatele la propria lor istorie, la secolele de jertfă ale poporului pentru realizarea unităţii reale de teritoriu a limbii române, în bătaia de joc a populaţiei majoritare, aceşti neica nimeni, politicienii (în marea lor majoritate) sunt gata să accepte federalizarea ţării (deşi aceasta  încă se află în suferinţă teritorială) dintr-un jigodism profund al imoralităţii ca interes personal. Şi dincolo de orice acuză de naţionalism extrem, încă mă întreb, fiindcă nu înţeleg, cum de unei instituţii a Cuvântului, cum este Radiodifuziunea Română, i-a fost destinat ca director general un actor-interpret al dramaturgiei de limbă maghiară şi doar atât.

S-a ajuns la capătul experimentului arendaşilor politici, administrativi. Avem obligaţia, ca popor european, ca posesori de virtuţi şi valori, să asigurăm şansa reală a revenirii acasă a milioanelor de români refugiaţi în străinătate, concomitent cu restaurarea iubirii de patrie prin muncă, prin protecţie socială reală, printr-un audit profund a averii de care încă mai dispunem şi la care se cuvin adăugate valorile furate de unii sau de alţii! 

Fiți vigilenți, tovarăși !

autor: MIHAI IONESCU 
Partidul Comunist Român a generat acest principiu al revoluţiei clasei muncitoare, o revoluţie continuă. Ce spunea acest principiu. „Stimaţi tovarăşi, e adevărat că azi o ducem încă prost, pentru că alături de noi sunt duşmanii poporului. Până ce aceşti duşmani nu vor fi complet eliminaţi, noi nu o vom duce bine. Dar după ce îi înfrângem se va instaura cu adevărat pacea şi prosperitate pentru toţi oamenii patriei noastre.
Şi, uite aşa, s-a dat drumul la războiul intern împotriva tuturor indeziabililor regimului. Românul trebuia să rabde, că să-i fie bine, până când ultimele „năpârci ale vechiului regim” vor fi strivite de noul regim. Apoi, când s-a petrecut epurarea şi poporul tot nu a dus-o bine, a venit o altă minciună propagandistă. „Da, noi am devenit o ţară comunistă, dar uite că în lume există puteri imperialiste şi a apărut revoluţia planetară. Fiţi vigilenţi, tovarăşi, cu străinii. Până ce comunismul nu va acapara tot pământul, vom suferi datorită acestor conspiraţionişti, care din invidie atentează la siguranţa noastră...”
O utopie. Ideologii comunismului ştiau bine că niciodată nu va exista un comunism planetar, dar pentru omul de rând, lipsit de mijloace independente de informare şi comunicare, imaginile cu occidentul decadent (şomeri, periferii de metropole, războaie) motiva revoluţia comunistă planetară.
Azi, în România, trăim o situaţie ideologic similară. Personificarea lui Băsescu în afişele electorale a produs deja o intoxicare a omului de rând, Băsescu a devenit o năpârcă, un duşman al poporului, astfel încât revoluţia începe cu el. Deja se crede că luni, după referendum, dacă Băsescu va fi demis, leul va coborî, Oltchimul va funcţiona, ploile vor veni, recolta de va dubla, datoriile la asociaţii vor scădea, pensionarii vor avea bani suficienţi, copiii vor zburda, mieii vor da lână, verdele va fi mai verde, marea mai calmă, va apărea, se spune metaforic parcă, o bunăstare generală. Exact ca în anii 50, când li se spunea românilor că odată cu dispariţia partidelor istorice va fi bine, va fi frumos, va fi feeric.
Ce se va întâmpla dacă Băsescu va fi demis şi starea de euforie nu va apărea? Simplu, cei de USL vor folosi cu siguranţă o nouă marotă. Duşmanii poporului, pedeliştii care chiar dacă nu mai sunt la butoane au firmele lor, apropiaţii care sug sângele şi banii poporului. Va începe cu siguranţă la Antena3 o prigoană împotriva lui MRU, Macovei, Preda, cei care se fac vinovaţi de subminarea statului, a economiei naţionale. Poporul este stimulat să iasă la luptă mental şi ideologic împotriva acestor năpârci pedeliste. Şi lupta va continua.
Deja a început. DNA-ul, CCR-ul, ANI, CNSAS-ul sunt instrumente ale burgheziei pedeliste, acestea vor trebuie desfiinţate şi reînfiinţate. Aşa cum s-a întâmplat în anii 50 cu desfiinţarea instituţiilor antebelice şi formarea unora de partid.
Dar revoluţia va continua, până când statul va fi transformat cu totul într-un stat politic iar duşmanii poporului vor fi anihilaţi. Ce se va întâmpla însă dacă nu va apărea bunăstarea promisă, paradisul promis de USL pentru popor. Se va da vina pe străini? Sau poporul va ieşi din amorţeală... Câţi ani se vor pierde însă până atunci?
Aşadar, de duminică seara, România are două variante – reintră într-o normalitate europeană, sau începe infernalul ciclu al goanei după fantome și ne vom bucura de revoluţia USL care continuă, continuă, continuă...

ILUMINAREA ITI ADUCE TOT CEEA CE AI NEVOIE

autor: Gabriel Marin
"Iluminarea inseamna sa vezi dincolo de iluziile vietii si sa stii ce este cu adevarat realitatea. 
Atunci cand esti iluminat, ai tot ceea ce iti doresti. Asta, pentru ca stii adevarul despre tot ceea ce este si stii ce inseamna cu adevarat sa ai ceva.
Este o ironie a vietii ca oamenii care cauta bunurile materiale si doresc sa le aiba inainte de-a se gandi la iluminare nu obtin nici una, nici alta, iar aceia care ating mai intai iluminarea au si reusita materiala.
Cei lipsiti de dorinte isi realizeaza toate dorintele!
Sa fii lipsit de dorinta nu inseamna sa nu ai nicio dorinta, ci inseamna sa nu fii atasat de nici o dorinta. Atasamentul este cauza intregii suferinte. Suferinta este o ardere necontrolata a energiei emotionale. Cu cat suferi mai mult, cu atat mai multa suferinta atragi.
Eliberarea atasamentelor este modalitatea de-a pune capat tuturor suferintelor
Atunci cand sunteti atasati, va aflati intr-o stare de dorinta si de lipsa. Cand sunteti detasati, va aflati intr-o stare lipsita de dorinta. Iluminarea inseamna sa stiti motivul pentru care a fi detasati va ajuta sa va realizati dorintele.
Realitatea fizica este o iluzie creata de constienta pentru a se redescoperi pe sine. Este o iluzie faptul ca nu aveti deja ceea ce va doriti, pentru ca, in realitatea spirituala, aveti deja tot ceea ce va doriti. Realitatea fizica este un loc in care sa manifestati orice rezoneaza cu voi in realitatea voastra spirituala. Cand sunteti atasati, rezonati cu neadevarul spiritual ca nu aveti ceea ce va doriti.
Cand sunteti detasati, rezonati cu adevarul spiritual ca aveti deja tot ce va puteti dori. Va eliberati fiind detasati din punct de vedere emotional de alegerile voastre. Multi oameni nu reusesc sa obtina ceea ce isi doresc pentru nu isi permit sa fie liberi sa aiba obiectul dorintei lor.
Atunci cand va atasati de alegeri, va prindeti singuri in capcana. Va ganditi ca ar trebui sa functioneze intr-un anumit mod, in loc sa va permiteti sa porniti in alta directie. Detasarea de alegeri va da adevarata libertate de-a alege. Sunteti capabili sa alegeti din nou in orice moment si sunteti liberi sa faceti o alta alegere, daca asta doriti.
Detasarea de alegeri este secretul flexibilitatii
Succesul la bursa este al celor care tranzactioneaza intr-un mod iluminat. Masele sunt atasate emotional de alegeri si din aceasta cauza pierd bani atunci cand se agata de actiunile care cad, in loc sa le vanda. Nu reusesc sa le vanda nici atunci cand au ajuns la un nivel suficient de ridicat, pentru ca sunt atasati de ideea ca le vor vedea crescand pentru totdeauna.
Tranzactionerii de elita nu sunt atasati de alegeri, ci vand si cumpara liber, intr-un mod care le aduce mai multi bani in loc de pierderi. Sa fii liber de atasamente inseamna sa fii liber.
Sa aveti relatiile pe care vi le doriti vine tot din iluminare. Ceea ce o femeie doreste cu adevarat este un barbat iluminat. El este un om care isi intelege trairea adevarata ca spirit liber. Este liber sa se exprime in fata ei si este liber de orice mod in care ea l-ar putea afecta.
Sa fie detasat este o calitate atractiva care il face pe barbat sa fie de necontrolat de catre o femeie. Nefiind definit de factori externi, el devine sigur de sine. Este capabil sa iubeasca fara teama si fara atasamente. Iubirea iluminata inseamna sa iubesti asemeni unui zeu.
Cei care sunt iluminati obtin ceea ce isi doresc profitand de miscare si schimbari, fie ele pozitive, fie negative. Nu mai conteaza pentru ei daca actiunile sunt in crestere sau in scadere. Au strategii pentru a face bani in oricare dintre cele doua situatii. Nu mai conteaza pentru ei daca o anumita persoana ii place sau nu, daca partenerul lor este sau nu multumit de ei. Acesti oameni isi permit sa se bucure de intreaga fericire si de intreaga energie pozitiva pe care le traiesc, de oriunde si de la oricine ar veni, oricand.
Manifestarea iluminata a dorintelor voastre inseamna sa obtineti esenta a ceea ce va doriti fara sa fiti atasati de forma sau de calea pe care o obtineti. Aceia care sunt atasati de forma sau cale vor suferi din ce in ce mai mult si vor avea din ce in ce mai putina stima de sine. In acelasi timp, cei care nu sunt atasati vor putea sa se bucure de din ce in ce mai multe lucruri care le fac placere in viata si vor avea din ce in ce mai mult respect de sine.
Cei care au mai mult respect de sine sunt mai capabili sa aiba succes si relatiile pe care si le doresc in comparatie cu ceilalti.
Libertatea de atasamente este si motivul pentru care cei bogati devin si ma bogati, iar cei fericiti devin si mai fericiti, in timp ce saracii devin si mai saraci si cei nefericiti devin din ce in ce mai nefericiti. A avea vine din a fi. Cand sunteti detasati, rezonati cu a avea. Cand sunteti atasati, rezonati cu a nu avea.
Din acest motiv s-a spus dintotdeauna ca poti avea ceea ce iti doresti doar atunci cand nu iti mai doresti acel lucru. Nu inseamna sa nu ti-l doresti, ci sa nu te mai afli in starea de-a dori.
Tot ceea ce ne dorim este pace si binecuvantare. Credem ca, atunci cand vom avea toate bunurile pe care ni le dorim, vom avea pace si binecuvantare. Dar gandim asta pentru ca nu stim, de fapt, ce inseamna pacea si binecuvantarea. In realitate, pacea si binecuvantarea ne aduc orice altceva avem nevoie in viata.
Pacea reprezinta transcendenta totala. Binecuvantarea este o fericire fara cusur. Atunci cand transcedem toate iluziile lumii materiale ne aflam intr-o stare de pace in care putem manifesta tot ceea ce ne dorim. Atunci cand nu avem atasamente, avem o fericire pe care nu o putem pierde.
Iluminarea este cheia universala. Cei neiluminati pot intreba ce are de-a face iluminarea cu banii sau cu gasirea partenerului ideal. Raspunsul este ca are absolut totul de-a face. Atunci cand esti iluminat realizezi ca nu este vorba despre a avea un lucru sau altul, ci despre a sti ce este realitatea si cine esti tu cu adevarat. Apoi, din spatiul cunoasterii si al fiintei, sunteti liberi sa creati orice va doriti.
Sunteti liberi sa va jucati cu iluziile fara a fi prinsi in capcana lor, pentru ca, pana la urma, chiar asta este - un joc!"

Stat social

autor:
ioan peia


Ticăloşi nenorociţi!
Vă gîndiţi numai la viaţa voastră, la burta voastră, la fericirea voastră!
Pentru voi, restul celor neincluşi în cluburile voastre exclusiviste nu sunt decît nişte gîze care trebuie măturate de pe faţa pămîntului.

Au fost folosiţi, terfeliţi, batjocoriţi, trăind cu nimica toată, cît au fost în puteri, pînă li s-a scurs şi ultima fărîmă de energie din ei?
Ba, mai mult, au plătit în tot acest timp, pe lîngă atîtea altele, pentru a obţine dreptul de a-şi odihni, măcar la bătrîneţe, oasele bătucite de muncă?
No, ziceţi voi!
Au trăit destul, out!
Nu suntem stat social!

Au rămas fără slujbe, complet lipsiţi de posibilitatea de a-şi cîştiga existenţa, pentru că voi aţi făcut praf economia, tîrînd-o ca pe-un cal mort în mişculaţiile voastre mafiote?
Ba, mai mult, tăindu-le din amărîtele alea de ajutoare de şomaj – care sunt zvîrlite în scîrbă, prin ghişeele funcţionarilor – i-aţi aruncat în cea mai neagră disperare, în imposibilitatea de a le asigura copiilor o bucată de pîine.
Ei şi, ziceţi voi!
Nu facem pomeni, out!
Nu suntem stat social!

Unii dintre ei şi-au luat lumea-n cap, pe la baroşii şi merkălii voştri, să le culeagă căpşunile şi să le spele la cur pensionarii lor, repauzaţi întru aşteptarea sfîrşitului? Pensionari pe care ei îi respectă cum se cuvine, că-s ai lor, şi care, după ce s-au excursionat prin toată lumea – că au pensii suficient de consistente cît să înconjoare de en ori pămîntul – s-au strîns într-un fotoliu cu rotile.
Nu, nu e „scaunul electric” adus unui olog de către inteligenta lu tata. Aşa, - de frumuseţea gestului electoral, că a avut de la cine să-nveţe falsele compasiuni!

Şi cine să-i curăţească la zonele intime pe pesionarii lor? Românaşii noştri, aduşi în stare de dependenţă absolută de către manevrele financiare ale baroşilor, merkălilor, brendănburgilor şi altor burgi demiurgi!
Şi-au lăsat copiii pe la bunici, unchi şi mătuşe, în voia sorţii, pentru un pumn de parale aruncate în silă. Copii care se usucă de dorul părinţilor şi părinţi cărora li se rupe inima de copiii rămaşi departe...
Ba. Mai mult, să afle că cine ştie ce nenorociri s-au întîmplat cu ei, părăsiţi şi singuri, fără mamă, fără tată, adică orfani care s-au sfîrşit în singurătate şi lacrimi. Căci, din păcate, lacrimile dragostei de mamă şi de tată nu pot fi compensate cu bănuţii cîştigaţi în umilinţa supunerii.
Ce-aţi zis voi?
Ducă-se, out!
Nu suntem stat social!

Aţi numărat spitalele şi paturile, pe care nici duşmanilor să nu le doreşti a se caza, le-aţi numărat cu zel şi aţi găsit că-s multe, prea multe. Şi-s, deasemena, prea mulţi ăi care se-ntorc de la groapă. Ce-nseamnă asta? Cum vă mai faceţi planul la decese, la diminuarea naturală a ălora care-s în plus, căci nu mai au nicio utilitate? Doar cheltuială inutilă cu ei:
- cheltuială cu doctorii meniţi a-i vindeca de suferinţe. Pentru ce să-i mai plătiţi, în loc să mpuşcaţi doi iepuri dintr-un foc: nu mai cheltuim nici cu ei, nici nu vă mai risipiţi preţioasele şi adulmecatele fonduri cu bolnăvicioşii! Fonduri strînse tot de la ei, pentru clipele de nenorocire.
- medicamente compensate? Eteee, na! Nici compensate, nici ne. Să bea cucută!
Voi n-aveţi nevoie de sănătatea din România. Voi plecaţi în turism sanitar. Pe la viane şi parisuri!
Şi ce-aţi zis voi?
Ducă-se doftorii la rafinaţi, să-i îngrijească, moară ăştia necivilizaţi!
Cu cît mai repede, cu atît mai bine!
Ne vom îndeplini cincinalul la cadavre în juma de timp.
Nu suntem stat social!

Aţi redus, pînă la ridicol, ajutorul acordat mămicilor cu copii mititei.
Ce-aţi zis voi?
Să plodească-n altă parte!...
Şi-aşa suntem prea mulţi!
Aţi eliminat ajutoarele destinate celor ce au avut ghinionul unui handicap, lăsîndu-i fără însoţitori.
Ce-aţi zis voi?
Spartanii îi aruncau pe neputincioşi de pe stînci.
Să zică mersi că nu facem şi noi la fel!
Nu suntem stat social!

Aţi strîns, şi aţi strîns şi aţi strîns, cît a încăput în buzunarele voastre lungi şi largi, şi chiar ceva pe deasupra, trîntindu-vă viloaie de neam prost, unde v-a pohtit sufleţelul, aici şi aiurea, prin locaţii de lux, pe unde v-aţi petrecut concedii de lux, călărind maşini de lux.
Ba, mai mult, v-aţi trimis progeniturile la universităţi de lux, să fie învăţaţi, să ştie a domina „prostimea”, ca şi voi.
V-aţi pus la punct, în secret, o reţea super/eficientă de trepăduşi, de agenţi de influenţă, reţea care funcţionează sub aparenţe de corespondenţi de presă, ziarişti acoperiţi, mişculînd prin cine ştie ce asociaţii româno-americano-europeano-marţiene – că şi pe-acolo e posibil să fi ajuns! – de consuli şi ambasadori, de mîncători şi lătrători, de dracu mai ştie ce, toţi funcţionînd în regim de stare de necesitate!
Ce-aţi zis voi?
Numai aşa putem să le ţinem piciorul pe grumaz fraierilor.
Numai aşa îi dominăm.
Nu suntem stat social!
Suntem unul dictatorial.
Da’ mai cu ştaif, mai pe sub masă.


Acuş, ce să mai zicem?
Am mai auzit şi noi de la ăi bătrîni că oricîte proptele ai pune la o casă găurită de guzgani, ea tot se surpă pînă la urmă.
Ei, aşteptăm ca să se-mplinească vorba asta peste cîteva zile.
Cînd o să vă spunem şi noi:
„Nu suntem stat social!
Pentru voi!
Decît pe undeva, prin părţile mai zăbrelite ale ţării ăsteia.
Anume, pe unde vi se vor pune la dispoziţie, ca unor indivizi respectabili, toate condiţiile pentru a vă duce un trai liniştit.
Cu toate că nu suntem un stat social!

Adevăruri care dor

Autor: Paul NEGOIȚĂ

           Este din ce în ce mai greu de crezut că ceea ce se întâmplă cu soarta unui neam poate fi atât de trist. Pe zi ce trece ajungem o suburbie a Europei sau o anexă a Estului, un loc unde este greu să mai găseşti un echilibru instituţional, uman, relaţional. Nu mai există dezbatere, nu mai există dialog, iar bunul simţ moare pe zi ce trece. Tonalitatea aceasta este dată de o clasă politică din ce în ce mai depravată, mai coruptă, mai lipsită de educaţie. O clasă politică în care, nu de puţine ori, impostura şi brutalitatea au înlocuit meritocraţia şi, toate acestea, sub ropotul de aplauze mecanice al unor mercenari media, bieţi scrijelitori pe papirusul infamiei, aflaţi într-o eclipsă totală de conştiinţă.
            Neamul nostru a intrat în disoluţie constantă omorându-şi zilnic viitorul, afundându-se în sărăcie, în incultură politică şi imoralitate.  Românii se privesc din ce în ce mai greu în ochi. Multe valori pleacă, iar cei care rămân se închid din ce în ce mai mult în propriile preocupări ignorând un cotidian care supune societatea la ingurgitarea unei mizerii pe bani publici - căci ce alt prezent şi altă „devenire” are societatea actuală? Oare putem accepta pasivi sau putem privi cu aviditate perversă la scandalul permanent provocat de „persoane publice” - nefinisate comportamental, fără principii morale, propagandişti, oportunişti fără doctrină -, forme fără conţinut care poluează spaţiul transformând totul în maidan? Oare suntem creduli să mai luăm în serios „ostenitorii din presa liberă” fără conştiinţa responsabilităţii cuvântului scris, simple peneluri înmuiate de alţii în cerneluri de diferite culori, în funcţie de interesul de moment? Cât de degradat moral sau cât de hămesit poţi fi pentru a juca hora imposturii pe lângă blidul celor ce-ţi mai aruncă firimituri, transformându-te într-un simplu instrument mizerabil al minciunii şi al corupţiei? Oare ne simţim bine să ştim că asemenea oameni ne conduc sau ne „învaţă”? Oare, noi, românii astfel de modele ne dorim pentru copiii noştri? Oare tot aşa au fost şi înaintaşii noştri despre care vorbesc cu atât patos cărţile de istorie, iar supravieţuirea acestui neam a fost rodul unui miracol? Este oare democraţia şi libertatea un preţ prea mare pe care românii se zgârcesc să-l plătească sau nu şi-l permit? Este oare verticalitatea o poziţie care nu mai face parte din anatomia acestui neam?
            Oare… a devenit de neacceptat în mentalitatea unui „popor transformat în populaţie” să lupţi, să speri, să munceşti, să construieşti, să gândeşti, să nu accepţi minciuna?… Oare am devenit un neam prea obosit pentru a putea sta drept în faţa istoriei?
            Oricât ne-am ascunde, oricât ne-am dori să ne minţim în continuare, trebuie să recunoaştem că nu acestea sunt aşteptările noastre, nu acesta este drumul sănătos pe care trebuie să mergem! Letargia, toleranţa, „calmul” sau nepăsarea cu care privim cum sistemul nostru public, democraţia, banii noştri munciţi sunt acaparate de un cerc tot mai restrâns, tot mai corupt şi tot mai needucat, format din ştruţo-cămile economico-politico-infracţionale, aplaudate de stoluri flămânde pline de leneşi sau incompetenţi notorii, care nu au reuşit să facă nimic pentru societate, nu poate fi o atitudine demnă pentru un popor ce are o istorie şi râvneşte la un viitor.
            Suntem într-o mare criză morală, într-o criză etică şi de atitudine şi încă ne complacem acceptând o clasă politică incapabilă să mai fie un vehicul pentru interesele poporului, fiind doar o căpuşă avidă, care distruge viitorul şi speranţa celor care se încăpăţânează să creadă că suntem un popor doar rătăcit, însă nu definitiv pierdut. Nu e suficient să avem răbdare, ci trebuie să ne implicăm sancţionând ferm tarele unor politicieni sau „jurnalişti” care vor să îndobitocească acest neam pentru a-l putea conduce cu uşurinţă.

am citit: Scrieridotnet Wordpress

Atitudinea Statului Român faţă de Cetăţenii Ţării, nu e deloc diversă comparativ cu celelalte Juguri pe care le-a cunoscut Poporul Român în lungul istoriei lui nefericite. Atât în trecut, cât şi în prezent Birul la care a fost/este silit un popor, a fost/este Abuzul celor puternici faţă de cei mai slabi, faţă de cei ce nu au ştiut/nu ştiu să fie uniţi de maniera aptă să le dea mijloacele necesare spre a se apăra, mijloacele necesare spre a avea propriile interese - este, de fapt, strategia oricărei forţe ce subjugă, politica aceasta de a-i împinge pe cei mai slabi, la a nu avea condiţii altele decât cele generatoare de sărăcie, dezbinare. În spiritul strategiei date, Autoritatea Abuzivă Oarecare îşi asigură supremaţia, în general justificând-o cu false şi doctrinare motive puse pe post de "Bine" pe care, chipurile, Autoritatea Abuzivă Oarecare l-ar oferi în schimbul exercitării acestei autorităţi abuzive. În trecut, diversele Puteri ce au asuprit pe români, veneau cu filosofii de doi lei gen "plătiţi tributuri, pentru că noi vă garantăm şi vă asigurăm protecţie în cazul unui atac din partea altor forţe superioare vouă". O filosofie proastă, pentru că acea posibilă "altă forţă superioară", dacă ar fi fost să apară, mai puternică decât Autoritatea Abuzivă de la nivelul prezentului oarecare, această "altă forţă superioară", aşadar, în general n-a fi avut de luat, la urma urmei, mai mult decât au luat cei ce subjugau înainte. Tot tribut plăteau, românii - şi, de aici, se limpezeşte realitatea că pentru români puţin conta cine lua tributul. Fie că erau turcii, fie că erau ruşii sau mai ştiu eu cine, pentru români lucrurile nu se schimbau nici cu o virgulă.
Începând cu fosta monarhie, românii au fost forţaţi la a "plăti taxă de protecţie" Statului din Capitală. Care nu a oferit nimic în schimb, în afară de vorbe mari şi goale gen Unire a românilor, Patrie a românilor, Valori ale românilor - lucruri care nu au pus borş în strachina românului, dimpotrivă, noua Forţă Abuzivă şi-a bătut joc de români, de maniera că la 1907 românii au fost nevoiţi să se revolte, dar au fost călcaţi în picioare şi reduşi la tăcere. Iar când străinii au atacat, monarhia a pus coada între picioare, a dat înapoi. De maniera că actualei Republici Moldova i-a fost pur şi simplu întors spatele. 
Comunismul şi, astăzi, urmaşii lor, nu au adus nicio modificare în ceea ce priveşte Poporul Român. Aceleaşi vorbe mari şi goale, aceleaşi tributuri impuse, care, chipurile, sunt plăţi pentru serviciile pe care le garantează şi le asigură Statul din Capitală. Şi Statul din Capitală, iată, oferă Poporului Român o multitudine de clase parazitare ce nu au altă preocupare decât aceea de a inventa justificări prin care să fure Resursele şi Munca bietului român.
Românii au academie, au biserică de Stat ce trage imense fonduri din tributurile la care sunt forţaţi românii; românii au  o puzderie de alte structuri mafiote-religioase, care, într-un fel sau altul, tot pe munca românului stau; românii au adevărate oştiri de aşazişi intelectuali şi/sau oameni de cultură, de artă - învăţământ superior şi cercetare...; românii au zeci de mii de aşazişi politicieni, care, chipurile, ar administra ţara; românii au birocraţie cât frunză şi iarbă; românii au aşazise personalităţi şi vedete, că deja mi-e şi greaţă când aud că unul a câştigat nu ştiu ce premiu în virtutea faptului că a fugit mai tare decât ăilalţi concurenţi... Un singur lucru nu au avut şi nu au încă, românii: dreptul de a alege să aibă sau să nu aibă academie, biserică de porcăria oarecare, poetaşi şi gloate de specialişti, campioni la ţopăiala pe bârnă. 
Ba, de dragul lucrurilor enumerate mai sus, Statul din Capitală a silit Ţara spre a se îndatora, spre a se vinde. Iar eu mă întreb:
- Mai are importanţă cine şi de ce stoarce tribut de la Poporul Român? 
Şi dacă nu are importanţă cine şi de ce stoarce tribut de la Poporul Român, oare de ce stă Poporul Român sub jugurile mincinoaselor asigurări şi garanţii de servicii ale altora? Oare de ce nu-şi ia Poporul Român destinul în propriile mâini, pentru a fi stăpân pe Resursele şi Munca lui, şi a-şi asigura şi garanta el însuşi serviciile de care are nevoie?

justitia ca o arma.

Pentru a intelege ofer un caz banal: mergem la un local, comandam o friptura si ni se pare ca suntem inselati la gramaj. Toti romanii inseala la gramaj. Daca te scandalizezi, in cel mai bun caz ti se cer scuze sau ti se schimba marfa. In general nu esti luat in seama, ti se rade in nas sau ti se ia marfa, dupa care nu mai esti servit sau esti chiar gonit din incinta. Sefului locatiei putin ii pasa,  daca are curajul sa ti se arate, balbaie vorbe cum ca toti fac asa, si… ce inseamna 10-20 de grame? sa mergem la alt sef etc.
Daca justitia functioneaza, ca in viziunea mea, ar insemna ca eu, consumatorul, sa pot apela la justitie, fara sa ma cert cu cineva. Procurorul il cheama pe vinovat, judeca pe loc sau in instanta nedreptatea comisa, iar vinovatul, in loc de cateva scuze plus corectarea greselii, urmand a-si continua obiceiul cu alte mii de persoane, va plati cheltuielile justitiei.
Platitorul de taxe are dreptul sa fie aparat. Cel vinovat va plati tot, pentru ca a facut rau cuiva si niste oameni au trebuit sa cerceteze si sa indrepte ce a stricat el. Plata inseamna nu returnarea a 20 g adaugate la cantar sau 100 de lei furati, ci si timpul pierdut de raclamant sa-si recupereze suta de lei,  plus cheltuielile facute cu hartiile si transportul, plus cheltuielile institutiei care plateste avocati, procurori, judecatori, paznici, grefieri etc., plus cheltuielile cu intretinerea cladirii justitiei, a amortizarii aparaturii necesare, a deplasarilor. Toata activitatea se simplifica, asadar, la  o oglinda cu sumele calculate in minute/ore /zile/luni lucrate. Cat costa 1 minut? 1.000.000 lei, poate! In acest caz, cel care a furat 100 lei, daca va fi gasit vinovat, va trebui sa dea inapoi suta, sa suporte cheltuielile facute de pagubit si de justitie pentru infaptuirea actului de justitie, plus executarea unei pedeapse cu inchisoarea. Daca vrea sa nu faca inchisoare, discutabila problema, ar putea plati de 1000  ori cheltuielile/zi facute de penitenciare pentru un om privat de libertate.
Statul are obligatie sa apere gratuit cetateanul, fiindca plateste taxe. De aceea Procurorul are obligatia sa-l apere pe oricine a suferit o dauna, daca se plange acestuia. El este primul care afla despre ce este vorba si trebuie sa dea satisfactie printr-o rezolutie de incepere a apararii. El pentru aceasta este acolo si il platim. Reclamantul nu trebuie sa angajeze avocat, il apara statul, doar cel parat are nevoie de avocati, sa-l apere pentru ca va el va plati bani grei in final. Iar daca va pierde procurorul (din incompetenta sau vicii de procedura) el si echipa sa vor plati toate cheltuielile statului si va despagubi reclamantul pentru timpul consumat plus cheltuielile.
Se poate ca procurorul sa nu vrea sau sa nu poata apara cetateanul, in acest caz cel pagubit are dreptul la un for neutru, imediat superior, format prin tragere la sorti, din cetateni. Acestia vor decide daca reclamatia sa are sau nu are temei. Daca da, procesul il va prelua obligatoriu alt procuror iar pagubele vor fi suportate de primul procuror in solidar cu vinovatul, daca reclamantului i se va face dreptate.
Dar mai trebuie infiintat un tribunal international, profesionist si neutru, pentru situatia cand intreaga justitie a tarii se apara, ocult sau politic, nefacandu-i dreptate platitorului de taxe. Daca institutia internationala considera ca reclamantul care o apeleaza a suferit o dauna pentru care merita aparat, dreptatea i se va face de aceasta, iar cheltuielile vor fi suportate de procurorii din sistem implicati, din banii lor si nu ai statului.
Apare insa problema: vom mai avea procurori? Acestia vor fi atrasi prin retribuirea cu un salariu egal cu al sefului statului.

...

De astazi mai mult o sa vad decat o sa spun, fiindca spusa, despicata-ntr-o mie de fire, pusa sub microscop si marit nucleul, pentru a i se intelege esenta, desparte oamenii, spusa arata nu frumosul din noi, ci burdihanul si mediul mizer al fiecaruia, oricat de frumoasa masca pe chip ea si-ar potrivi. Cuvantul uneste doar pentru o haita a deveni.
Pot spune ca am fost pana la capat, adica am calatorit prin sangele bolborosit de inima si trimis, firicel, pana-n cotlonul cel mai ascuns al imparatiei din creier, am scanat migalos totul si am arhivat lumea cu oamenii ei, pe idei si detalii, iar azi m-am intors, cu mainile goale, acasa. Omului nu-i pasa de om, doar de sine. Ar fi drept daca nu ne-ar pasa tuturor, dar e crunt ca exista infinite multimi -a sti cate sunt, iti trebuie o viata sa le poti numara!- carora, nici cat negru sub unghie, nu le pasa. "De ce? m-ati putea intreba. Ar trebui sa le pese si lor!"  Ii privesc cum sunt amagiti si tarati, precum cainii, cu zgarzi pentru periculosi, cum gaturi se incorseteaza si nu pot sa ii apar nici macar cu privirea.
As putea sa il iau pe unul de gat si sa-l zdruncin, as putea sa rastorn niste tarabe sau rafturi cu carti. Dar m-as arunca singur, ca prostul, dupa zabrele, sau as innebuni crezand ca-s pe cruce.
De astazi eu nu mai vorbesc, nici cuvinte n-o sa mai strig.
Doar o sa sufar ca vad uratul cum se produce in serie, ca scos dintr-o masina de fabricat biscuiti, de-a lungul si de-a latul si-naltul intregilor mele secunde, ore si ani.
Chiar acum niste semne divine primesc: in fata mea doua ganganii se incaleca pe un colt de hartie.
- Nu incalicarea e marele Adevar!

Credință și rațiune

by Viorel Roman

Mircea Eliade a demonstrat convingător nevoia oamenilor de a se orienta în viaţa prin diferenţierea clară dintre timpul şi spaţiul sacru şi profan. Şi după filosoful Martin Heidegger există două feluri de a gândi, ambele perfect legitime, dar care nu au nimic de a face una cu alta. Una orientată spre scopul, rostul existenţei, imposibil de măsurat şi quantificat, dar absolut necesară şi una, să-i zicem practică, matematică, orientată spre obţinerea unor rezultate palpabile, concrete, pe care omul le poate stăpâni, reproduce şi le poate demonstra ştiinţific în sensul ştiinţelor naturale.

Spaţiul şi timpul sacru sunt un domeniu al gândirii speculative orientate spre sensul, raţiunea de a fi a omului şi cel profan rezervat activităţii raţional concrete, cuntificabile. Să urmărim relaţia dintre credinţă şi raţiune de a lungul timpului. Nu numai Heidegger ne atrage atenţia că în vremea noastră în care gândirea ştiinţifică, cuantificabila, să-i zicem matematică, sărbătoreşte un trumf după altul, desigur spre binele tuturora, oamenii sunt oarecum tentaţi să pierda din vedere nesesitatea de a reflectată şi asupra lor înşişi, pentru că, la urma urmelor, fiecare om trebuie să creadă în ceva!

Credinţa, după Eliade, Löwith, Ratzinger ori papa Benedict XVII, este punctul de plecare a tuturor acţiunilor mai mult sau mai puţin cuantificabile şi fără de care omul ar fi complet dezorietat în viaţă, într-un timp şi spaţiu fără repere. Omul nu trăieşte numai din concret, din pâinea zilnică, el vrea, trebuie să ştie, dece e pe lume, cum să-şi organizeze viaţă şi ce se alege de el după moarte.

Prima formă de a depăşi fază primitivă a mitului este experienta misticului, care intră în contact direct cu Absolutul şi apoi cu comunitatea sa, cu cei care nu au acest har, aşa că ei se mărginesc, sau mai bine zis sunt obligaţi în al crede pe primul şi se mulţumească cu o credinţă de mâna a doua. În felul acesta mitul este conservat prin experienţa misticului.

A doua formă este revoluţia monoteistă, a cărei forma clasică o găsim în credinţa Israelului unde mitul este înlăturat, denunţat ca o simplă făcătura a omului şi Absolutul este propagat de profeţii care vorbesc în numele, la chemarea lui Dumnezeu. Vechiul, Noul Testamen şi Coranul sunt textele fundamentale ale tradiţie monoteiste, abrahamice.

A treia formă este raţionalismul, iluminismul, rădăcinile pornind de la filosofii greci din antichitate. Pentru ei miturile sunt o formă de cunoaştere primitivă, preştiinţifică, care trebuie depăşită şi înlocuită cu Absolutul cunoştiinţelor raţionale. Religia este astfel inutilă, fără importanţă, ea poate fi tolerată în cel mai bun caz că un ceremonial politic al cetăţii.

Ultima formă de depăşire a mitului nu mai are nimic de a face cu religia, din contră, raţionalismul, materialismul urmăreşte lichidarea formelor preştiinţifice şi este astăzi cea mai răspândită formă de abordare a adevărului.

Existenţă era adevărul. Pentru omul din antichitate şi din era medievală existenţă era adevărată pentru că era a Divinităţii. Gândul, fapta din perspectiva Creatorului Suprem sunt unitare. Ce face omul este o activitate meşteşugărească mai mult sau mai puţin intamplatore, perisabilă şi nu are nimic de a face cu adevărata cunoaştere. După Descartes istoria nu e ştiinţă. Universitatiile medievale nu se preocupau de cercetarea ştiinţifică.

Adevărata cunoaştere pentru noi este numai ceea ce facem singuri. După Descartes, filozoful Giambattista Vico (1688-1744) schimbă paradigma scolasticii, Verum est ens în Verum quia factum. După Löwith şi Ratzinger acesta e momentul în care apare gândirea modernă şi se se termină vechea metafizică. Ei demonstrează mai departe cum Divinitatea s-a transformat pe nesimţite în Progresul, la care ne închinăm, mai mult sau mai puţin, noi astăzi. Vico îl urmează formal pe Aristotel, după care adevărata cunoaştere este aceea a cunoaşterii originii, esenţei fenomenului, dar el merge mai departe şi afirma că putem afla numai adevărul pe care l-am produs noi înşine.

Astfel vechea egalitate dintre Adevăr şi Existența este înlocuită cu Adevărul şi Realitatea, pe care a produs-o omul. Preocuparea primordială a spiritului uman nu mai e existenţa ca atare, ci realitatiile produse de om. Cosmosul nu este produsul omului şi în ultimă instanţă este de nepatrus, de aceea omul modern începe să se preocupe de operă sa proprie, palpabilă. Dacă în trecut sensul existenţei era forma supremă a gândirii ea devine dintr-o dată nesemnificativă şi ceea era desconsiderat, istoria, pe lângă matematică, devin adevăratele ştiinţe. Mai mult decât atâta istoriea înghite şi transformă mai tot împrejurul ei. Filosofia devine prin Comte, Hegel o chestiune a istoriei, teologie la fel. Nu numai economia este văzută de Marx din punct de vedere istoric, dar ci chiar şi ştiinţele naturale. La Darwin avem de a face cu istoria vieţii. Într-un cuvânt numai ceea ce face omul era cogniscibi. El însuşi devine în final un factum.

Adevărul trebuie realizat. Filosofii au interpretat până acum lumea, acum e important să o schimbăm. Adevărul nu mai constă în existenţa ca atare, nici în faptele oamenilor din trecut, ci în schimbarea lumii. Şi triumful istoriei asupra speculaţiilor păleşte în faţa noii acţiuni, a viitorului luminos la care trebuie să se raporteaze acum adevărul.

Cum e Romania de astazi?

autor: Constantin Condurache


(Manifest)
Au trecut deja mai bine de douazeci de ani de cand romanii au sperat sa fie liberi si sa traiasca o viata mai buna, dar parca acest vis e tot mai departe. Privind inapoi, dincolo de un numar oarecare de oameni care au si reusit sa se bucure de libertatea dobandita, pentru cei mai multi noua libertate nu a adus prea multe lucruri bune, ci chiar traiesc mai greu. La nivel national lucrurile stau si mai rau. Preturile si taxele sunt mai mari ca oriunde, iar salariile de nimic. Educatia a fost constant subfinantata si politizata, astfel ca, astazi, scoala a devenit un loc care formeaza analfabeti si fabrica diplome fara acoperire. Sanatatea e tot mai scumpa si mai proasta. Transporturile cu trenul sau masina au ajuns adevarate aventuri. Industria autohtona si agricultura sunt la pamant, iar consumul este acoperit predominant prin produse de import. Nesiguranta locului de munca si somajul afecteaza aproape orice familie, scazand semnificativ posibilitatea cumpararii unei locuinte proprii sau chiar posibilitatea unui trai decent. Resursele tarii sunt vandute pe mult timp de acum inainte, iar datoriile tarii se apropie vertiginos de 100 de miliarde de euro.

„Sa fie aceasta Romania pe care ne-o dorim?”

Nu, in nici un caz. Se munceste prea mult ori prea fara rost, se plateste prea prost, se fura si se minte prea mult; e prea multa tristete si durere si sunt prea multi oameni care indura o viata mizera ori pleaca unde vad cu doi ochi lasand in urma parintii ori copii, doar ca sa scape de saracie.

„Cine sunt cei care reusesc sa o duca bine astazi in Romania?”

In afara de mici exceptii acestia sunt politicienii, clanurile lor si oamenii de pe langa ei, care sunt abonati perpetuu la afaceri cu statul. In fata lor justitia cea legata la ochi devine handicapata de tot si, desi de doua decenii tot auzim de furaciuni si coruptie la nivel inalt, in afara de deschiderea unor dosare si procese lungite la nesfarsit, nu se intampla nimic. La fiecare patru ani se spun povesti despre cum „va fi” Romania. Ca sa fie atmosfera reusita, aceste povesti sunt spuse la concerte, mese copioase si pomeni electorale, organizate de politicieni pentru votantii de care si-au adus aminte tocmai inainte de alegeri. Dupa alegeri, insa, mirajul se incheie, politicienii uita de orice promisiuni si isi arata adevarata fata, de fanarioti pusi pe capatuiala cu orice pret. Daca ceva bun totusi se intampla cumva, pretul e atat de mare incat nu putem sa nu ne intrebam de ce la noi orice lucrari publice trebuie sa coste mai mult si sa fie mai de proasta calitate decat la altii. Incompetenta, lacomia si nesimtirea din politica si administratie e strigatoare la ce,r iar un om, indiferent cat de competent ori bine intentionat ar fi nu are nici o sansa sa se faca auzit impotriva acestor corupti care au acaparat institutiile statului.

„Si atunci ce ne opreste sa luam atitudine?”

Desi coruptia e endemica si economia e demult pusa pe butuci, se aud destul de des voci care spun ca nu e nimic de facut; ca tot ce pot face oamenii este sa isi duca soarta de pe o zi pe alta, sa plateasca biruri si sa se bucure cand, din mana celor ce au puterea, le cad cateva firmituri. Insa acesti oameni uita cu cata linguseala le ofera politicienii cadouri in ajun de alegeri. O, da! Atunci cei mari isi aduc aminte de cei mici; atunci, cu o suma derizorie, adaugata la salariu ori la pensie, cu un carnacior, o sarmaluta, o bere, o galeata de plastic sau un kilogram de faina se ia iertarea pentru toate furaciunile, abuzurile si nesimtirea din anii de guvernare. Oare chiar atat de usor sa fie spalata mintea oamenilor? Oare chiar atat de usor sa fie uitate toate nedreptatile din patru ani de zile? Se pare ca da; pentru unii oameni, o vorba mieroasa, o promisiune soptita din varful buzelor si insotita de o privire vicleana, o ghiftuiala moca sau un maruntis oarecare, dat cadou, e destul ca sa indure cativa ani inca de platit impozite si taxe nesfarsite pentru ca aceia pe care i-au ales sa le dea cu tifla din vilele si masinile lor de lux.

„Esti si tu un astfel de om?”

Sa speram ca nu. Nimeni nu poate ajuta un om care nu doreste sa se ajute singur. Daca tot ce poate un om e sa stea cu mana intinsa si sa isi planga soarta, e foarte trist, pentru ca respectul de sine nu se poate primi de la altii, ci trebuie castigat de fiecare om in parte. Defetismul si resemnarea nu a adus niciodata nimic bun; si, nu trebuie uitat ca o tara poate ajunge sa fie condusa de niste gasti de incompetenti nu pentru ca acestia ar avea niste abilitati speciale ori se imbraca in violet, ci pentru ca ei sunt uniti in lacomia lor, iar oamenii buni au ales sa nu se implice in treburile societatii. Acesti corupti nu au nici o putere, in afara celei care le este oferita de cei care ii voteaza. Fara votul oamenilor, nu ar fi decat niste oameni oarecare si, adesea, chiar mult sub media celorlalti.

„Si atunci, ce putem face?”

Nu trebuie nimeni, intr-o zi, sa schimbe lumea de unul singur; daca vom fi mai multi si vom fi uniti, vom putea schimba impreuna cate un lucru, rand pe rand. Orice drum, oricat de lung, incepe cu un pas oricat ar fi el de mic. E chiar atat de greu sa incercam sa ii cunoastem pe cei care cred ca Romania poate sa fie un loc mai bun decat este acum? Acesta e primul pas si, cu siguranta, putem face acest lucru. Un om singur, mai devreme sau mai tarziu, e invins de un sistem corupt, dar impreuna vom gasi mult mai usor pasii ce, treptat, vor putea schimba Romania si puterea de a-i implini. Impreuna vom invata ceea ce nu stim, vom invata si pe altii, iar cand vom fi destui ca vocea noastra sa conteze, ne vom face ascultati si de cei care astazi par de neatins si deasupra oricarei legi.

„De ce ar trebui sa facem acest lucru?”

Putem incerca sa traim ca si pana acum sau putem incerca sa ne schimbam propria viata si a celorlalti in mai bine. Daca cineva crede ca e greu ati dori sa traiesti intr-o tara condusa decent si e greu a face eforturi sa fie dati jos cei incompetenti, atunci sa se gandeasca inca odata cat e de usor sa lucreze zi de zi doar ca sa plateasca taxele catre stat si preturile umflate de comercianti tolerati de o administratie corupta, cat e de usor sa piarda zile in sir pentru a obtine o nenorocita de adeverinta, cat e de usor de trait dintr-un somaj sau cat e de usor sa se obtina o educatie sau un tratament decent. Am auzit prea des promisiuni de mai bine, ce au murit odata cu inchiderea sectiilor de votare. Asa a fost de fiecare data si nu exista nici un semn ca va fi altfel, daca aceasi oameni sunt lasati la nesfarsit sa se roteasca de pe o functie publica pe alta. Candva acest lant vicios va trebui intrerupt. Putem sa incepem aici si acum sau putem sa mai asteptam. Putem sa incercam sa schimbam ceva si, peste cativa ani, sa ne bucuram de ceea ce am realizat, sau putem sa nu facem nimic, sa ne traim amarul de zi cu zi, otraviti de degradarea lenta si continua a societatii, si, apoi, candva, in viitor, sa le spunem copiilor nostri ca, daca vor o viata mai dreapta, atunci vor trebui sa isi caute o alta tara, pentru ca noi nu am putut sau nu am avut curajul de a incerca sa schimbam ceva.

„Va fi greu?”

Nu trebuie sa se amageasca nimeni ca e usor a da jos porcul suit in copac. Si nu e doar unul, sunt mai multi. Unii sunt batrani si naraviti in rele, altii sunt urcati doar de curand, dar deja au prins gustul puterii, lenevelii si a huzurului pe banii altora. Indiferent de cat timp au ajuns acolo, odata invatati cu bani multi si nemunciti, nu vor renunta de buna voie la traiul pe care il au pe spatele celor multi. Vor musca, vor ironiza, vor terfeli oameni drepti si vor incerca sa ii mituiasca, sa ii aduca in mocirla lor pe cei mai slabi. De prea multa vreme Romania e condusa de oameni mici cocotati pe scaune mari, desi aceasta tara are oameni mult mai buni decat acestia. E vremea sa incercam aducerea dreptei masuri si sa coboram nezburatoarele din copaci, e vremea ca, impreuna, sa promovam noi valori si noi oameni pentru o noua Romanie, e vremea ca aici sa fie din nou tara in care fiecare sa isi gaseasca un loc al sau. Nu va fi usor; nici o schimbare nu vine de la sine. Dar, nu trebuie uitat ca nu va veni nimeni in locul nostru sa ne curete tara. Ne place sau nu, Romania este tara noastra si putem sa ne plangem la nesfarsit de nenorocul nostru ori putem sa incercam sa o schimbam pentru a avea un trai mai bun si a ne mandri ca ne-am nascut pe acest pamant.

Goi-puşcă şi cu mâinile amputate. Aşa va trebui să ne plătim împrumuturile!

autor: Ion SCUTARU 

“- Să presupunem că sunteţi un cap de familie. Să admitem că sunteţi şomer şi că vi se rupe în paişpe de orice slujbă pe care v-aţi putea-o lua ca să marcaţi banul cel aducător de-ale gurii şi plătitor de alte marafeturi precum impozite şi taxe, chirie dacă e cazul, utilităţi, haine, cărţi, ieşiri în oraş, spectacole de teatru… Ei, dar m-am dus prea departe, scuzaţi… Să zicem, de dragul discuţiei, că cineva vă tot împrumută, cu dobândă rezonabilă şi chiar cu o perioadă de graţie destul de mare. Se termină banii? Luăm alţii cu împrumut, bineînţeles. Şi, azi aşa, mâine aşa, devine obişnuinţă. Şi chiar trăiţi pe picior mare, căci aveţi de unde, nu-i aşa?

Banul vine ca pe tobogan, n-aveţi griji şi nici nevoi, deşi ştiţi foarte bine că la un moment dat va veni o scadenţă şi va trebui să începeţi să plătiţi. Dar nu vă interesează, să aveţi de unde. Nici nu vă pasă că, pe lângă ratele pe care va trebui să le plătiţi, va trebui să vă puteţi întreţine şi că nu vă veţi mai putea împrumuta.
Cu oarece vreme înainte de a veni scadenţa, îi trimiteţi pe ăi mici la cerşit sau la munci mai puţin intense şi prost plătite, pe măsura lor. Pentru că nu sunt bine organizaţi, ei se întorc mai mult cu mâinile goale, zilnic. Rar de tot aduc oarece sume mai răsărite. Dar tot nu vreţi să vă puneţi pe treabă. Continuaţi cu acelaşi stil de viaţă.
Şi vine scadenţa. Şi începeţi plăţile. Din ce? Păi, din bani împrumutaţi de prin alte părţi, că doar n-aveţi venituri care să poată susţine traiul şi plata datoriilor. Din împrumuturi mai consistente, ca să puteţi şi plăti ratele la datoriile iniţiale, dar să şi mâncaţi şi să cheltuiţi la fel ca înainte.
Apoi începeţi să nu mai faceţi faţă. Nu vă mai dă nimeni un leu, aşa că traiul bun s-a terminat brusc. Creditorii vă bat zilnic la uşă, ameninţându-vă că vă scot în drum dacă nu le daţi banii. Şi, în final, acest lucru chiar se întâmplă, căci aceştia vin cu executorul judecătoresc şi cu poliţia.
Casa şi bunurile vă sunt vândute pe te miri ce, pentru colectarea cât mai grabnică a sumelor ce trebuie să stingă datoriile. Rămâneţi în drum, gol puşcă, la fel şi consoarta şi cu cei mici, care plâng de mama focului. Îi priviţi tâmp şi le spuneţi că aşa-i viaţa, că v-aţi străduit şi că n-a ieşit nimic. Îi sfătuiţi să încerce să se descurce singuri, poate vor avea mai mult noroc.
Zdruncinaţi de ce vi se întâmplă şi hăituiţi de frumoasele amintiri ale traiului fără griji, cu toţii sunteţi murdari, bolnavi, nişte triste arătări…
Cum putem califica un astfel de om? E un cretin? Poate. Un neisprăvit? Nu neapărat. Un iresponsabil? Da. Un om bolnav la cap? Cel mai probabil! Nu cred că, în vremurile acestea, cineva sănătos la mansardă poate face aşa ceva familiei lui. Trebuie să fii serios afectat la organul gândirii, e necesar ca simţul realităţii să-ţi fie pur şi simplu ca şi inexistent ca să poţi fi în stare de asemenea evoluţii.
Atenţie! Cele de mai sus nu sunt inspirate din Tess D’Uberville, nici din Oliver Twist. E realitatea care ne face cu ochiul!
E ceea ce ne coc guvernele postdecembriste nouă, românilor, de mai bine de douăzeci de ani.
Poate nu ştiaţi, dar anul acesta România va avea de plătit o rată de 14 miliarde de euro, din care nu mai puţin de 2 miliarde reprezintă doar comisioane şi dobânzi.
Ei bine, drăgălăşenia cea mai mare e faptul că nu putem plăti aceste sume, numai din bugetul de stat. De altfel, bugetul naţional pe 2012 nu include plata acestei rate a datoriei publice, cel puţin nu în totalitate.
Datoria României se apropie de 40% din produsul intern brut, fiind acum de trei ori mai mare decât cea din 2008, adică 193,25 miliarde de lei. Datoria a crescut şi va continua să crească pentru că statul nu poate produce venituri pe măsura cheltuielilor şi – cum altfel? – nici nu catadicseşte să reducă cheltuielile.
Ba încă, an electoral fiind, guvernanţii mai promit şi reîntregirea salariilor bugetarilor! Pentru anul acesta, analiştii economici estimează că ţara va trebui să se împrumute suplimentar cu încă 16 miliarde de euro, din care 13,3 miliarde reprezintă rostogolirea datoriilor preexistente. Statistici şi fapte. Concrete!
De fapt, crima săvârşită de guvernanţii cei ca loviţi de dambla în aceste două decenii şi ceva e cu mult mai gravă. Nu numai că acum nu au cum să plătească, dar au adus ţara în situaţia în care să nu mai poată obţine singură aceste sume.
Pentru că industria pe care ne-a lăsat-o Ceauşescu, bună, rea, aşa cum era ea, a fost făcută praf şi pulbere sub bagheta malefică a acestei adunături de ciocoi. Aici trebuie să-i mulţumim în special “deschizătorului de drumuri”, întâiul premier de după 1989, fiul cominternistului evreu Ernő Neuländer, transformat în Walter Roman.
Pentru că Petre Roman este cel care a creat, numai prin sintagma “industria României este un morman de fiare vechi”, premisele distrugerii unui număr înspăimântător de mare de întreprinderi, cu devalizarea mijloacelor de producţie şi a averilor acestora. Numai nişte bolnavi mintal pot fi atât de iresponsabili şi de nepăsători.
Cât despre iresponsabilitatea celor ce ne guvernează, ea este nu numai pur descriptivă, dar şi legală – a se vedea imunităţile acestor netrebnici.

Mă întreb, pentru ce ai nevoie de imunitate în faţa legii, dacă te ştii un individ onest şi bine pregătit? A, nu te ştii astfel? Atunci pentru ce te-ai cocoţat într-o astfel de funcţie?

Cine e responsabil pentru ascensiunea ta într-o astfel de zonă în care, altfel, ar trebui să urce numai cei mai buni dintre cei mai buni? Chiar nimeni să nu răspundă de ceea ce ni se întâmplă?
Statul, a cărui funcţionare trebuie să conducă la o conjugare a eforturilor unei naţiuni, nu mai e ce ar trebui să fie. Din nefericire, el tinde să devină exact opusul celui ce-a fost. Mecanismele sale zac răşchirate ca nişte membre inutile, de la care nu mai sosesc decât impulsuri senzitive către un creier bolnav. Triumful răului pare a fi complet, din nefericire. El va duce la rezultate comparabile, păstrând proporţiile, cu cel descris în povestea familiei nevolnice. E bine să vă ţineţi mâinile pavăză: nebunii încep deja să ne dea cu bâta-n cap.”

http://www.financiarul.ro/2012/03/14/goi-pusca-si-cu-mainile-amputate-asa-va-trebui-sa-ne-platim-imprumuturile/

am citit: adrian buzatu

N-ati stiut ca poporul asta a ramas ancorat in "paradisul" socialist in care nu trebuia decat sa se prefaca activ si muncitor pentru ca statul "sa-i dea"?
N-ati stiut ca romanii traiau (si isi doresc ca vremea aia sa se intoarca) in lumea calduta a lui "ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim"?
A lui "toti fura, atunci eu de ce sa n-o fac"?
A lui "fara spaga nu faci nimic, totul e sa gasesc un motiv sa iau si eu spaga"?
A lui "las-ca merge si asa?",
A lui "Romanu-i dăștept, se descurca in orice stituatie"?
A lui "fura si lasa-i si pe altii sa fure"?...
Nu politicienii sunt vinovati, ci poporul, defect in proportie de 85-90%.
Politicianul roman e hoț, spagar, chiulangiu, mincinos, pentru ca e roman, nu pentru ca e politician. Aici e marea ironie: mobilizati de liderii milionari si mafioti (dovediti) ai sindicatelor, romanii se opresc din cand in cand din furat, ies in strada si striga in cor "Hoții, hoții" la adresa politicienilor, facandu-se ca nu observa ca atunci cand e invatator, asistent medical, doctor, profesor, instalator, zugrav, mecanic auto, politist, avocat, judecator, procuror, vanzator, lucrator la salubritate, romanul fura, ia spaga, insala la cantar, pune pile contra plata, ia "atentii" pentru ca prostul ala mic sa nu mai ia patru pe linie, pentru ca ala mai mare sa nu mai ramana corigent pe toamna, pentru ca amaratului de pe patul de spital sa nu-i mai sara ochii cand i se face injectia, sa nu mai zaca cu zilele pe cearsafuri patate de sange si murdarie, pentru ca doctorul sa nu-l omoare in timpul operatiei sau sa-i taie un picior cand el a venit pentru o amigdalita, pentru ca piesele "noi" montate in masina sa nu fi fost inainte in alte trei masini, pentru ca cei 150 de km pe ora vazuti de radar sa devina 100... etc, etc...
Romanul ii uraste pe politicienii care ii cer sa fie muncitor si cinstit, il controleaza macar pentru a reduce intrucatva evaziunea fiscala, ii ia "drepturile" necuvenite etc...., dar il iubeste pe ala care il fura cu nerusinare dar il lasa si pe el sa fure cat vrea. Si "ÎI DĂ". Oh, ce magica scurta si esentiala expresie! Esenta socialismului, comunismului si romanismului! Poporul va sprijini cu entuziasm orice lovitura de stat daca ea ii garanteaza intoarcerea la vremurile de aur ale comunismului.
Asa ca nu va faceti iluzii: daca vreti sa va abonati la ura vesnica a poporului patriot si nationalist mioritic, incercati sa sanctionati derapajele antidemocratice, mafiote, sectare...
Nu tineti cont de cele doua-trei milioane de romani care merita apelativul de "europeni". Care au sisteme de valori clare, care au scoala - pe bune - care sunt cinstiti, profesionisti adevarati, persoane morale, are nu iau spaga, nu fura, nu fac trafic de influenta, se spala, mai stiu si cate o limba straina, au mai circulat prin lume si au inteles cum e cu democratia, valorile europene, civilizatia secolului XXI. Sunt o cantitate neglijabila (10 - 15% din 20 de milioane, ce-i aia?).
Astia au sa "se descurce" cumva" ori au sa emigreze, ori au sa se "dea pe brazda", ori au sa piara, ori au sa-si accepte statutul de "infrant" al societatii, cel de "prostul, fraierul satului' si au sa suporte pana la moarte sa fie calariti, jefuiti, tapati de bani, batjocoriti, de politicienii dar si de egalii mai "adaptati.