duminică, 1 iulie 2012

un comentariu

autor: Ioan Peia


Tatăl meu a trăit întreaga viaţa chinuit de către comunişti. În mod firesc, – şi cred că numai nătării nesimţitori nu încearcă astfel de sentimente – i-a urît pe comunişti cu toată fiinţa lui. Cînd a venit revoluţia şi l-a văzut pe Iliescu – urmaşul „demn” al comuniştilor! – ivit, moţ, în frunte, a zăcut cîteva luni, de năduf.
A trecut ce-a trecut şi a picat Iliescu. A venit Constantinescu.
Ei, şi nici Constantinescu nu a corectat nimic. Ba dimpotrivă. Erau prea mulţi gangsteri cu trese, ca să poată un om, indiferent cît de bine intenţionat ar fi fost, să schimbe ceva.
„Ce zici de Constantinescu”, l-am întrebat?
„Păi, de, măi băiete, dacă omu ăsta a plecat, şi a lăsat totu dă izbelişte, înseamnă că l-a năpădit ploşniţele, ce mai, asta e”.
După ce a revenit, în trombă, Iliescu, tata a căzut într-o mohorîtă stare de apatie. A aşteptat şi tot aşteptat ca dreptatea istorică să-şi facă datoria, dar, iată, lucrurile se repetau, ca orice istorie, în mod demenţial. S-a resemnat, sperînd în alte vremuri, pe care îşi dorea, din răsputeri, să le mai apuce, să-şi vadă răzbunată viaţa lui chinuită.
Cînd a venit băsescu, ohooo, cum a renăscut!
„Aha, zicea, ăsta, Băcescu, le vine de hac! Marinaru ăsta are vînă”!
(„De ce îi zici Băcescu?” l-am întrebat.
„Păi, zice, cum să fii preşedinte de stat cu numele ăla, al lui!”
Va’zică, îşi dorea un „erou” pur, fie şi în amănuntul ăsta nominal. Cum dracului să-i facă lui dreptate unul, al cărui nume aduce aminte de alte alea!)
„Gata, acuma gata, ăsta-i gîtuie pă toţi!” repeta, de fiecare dată.
Aşteptarea lui nerăbdătoare îl orbise. Am încercat să-i explic, să-l scutesc de o nouă deziluzie, spunîndu-i că, din păcate, se înşeală şi de data asta. Mai amarnic. A refuzat cu îndîrjire să accepte opiniile mele şi s-a pus pe aşteptat. L-am lăsat să-şi mestece în tihnă speranţa. Dar, de cîte ori îl revedeam, devenea din ce în ce mai tăcut şi fără chef de vorbă. Nu mai voia să discute „poletică”, se dădea în altă vorbă cînd eu o suceam într-acolo.
Totuşi, mai zilele trecute, nu m-a răbdat să nu-l provoc.
„Hei, ia zi cum e cu... Băcescu?”
A izbucnit cu o forţă care m-a speriat:
„O sărăcie, un neisprăvit! Păi, mie-mi spui dă marinari? Nu i-am văzut eu, cînd descărcam ceamuri cu piatră, la Dunăre? Cînd coborau dă pă vas făceau prăpăd, nu să mai înţelegea nimini cu ei! Nişte neisprăviţi, ca şi ăsta. Oi mai apuca să-l văd belit?!”.
Ei, cum ar fi să mă duc eu acum al tata şi să-i predic împăcarea cu torţionarii? Nu cred o iotă în poveştile alea romantice, în care mielul se îmbrăţişează cu lupul şi devin o minune morală a zoologiei!
Să ne „unim”? Cu cine? Că ăi de au chinuit poporul român decenii al rînd. Cu ăştia care l-au jefuit cu o ferocitate de rechini? Credeţi că suntem fiinţe cristice, imponderabile, romanţios-teologice, ca să acceptăm ideea întoarcerii celuilalt obraz? Să ne îmbrăţişăm cu liftele care şi acum încearcă să ne aburească, cum că ei au fost nişte martiri ai poporului? Că s-au „sacrificat” în numele fericirii lui, cînd tot omul ştie ce-au făcut? Să accept ca tata să plece în mormînt cu gîndul că jefuitorii lui, de demult şi de acum, sunt bine-mersi, pe plajele exotice ale lumii, iar el, cu degetele umflate de artroze, să piară ca un mucenic?
Apăi, asta nu, domnu Cristescu. Asta poate o faci matale, că nu ai pierdut nimic, nu ai descărcat piatră din ceamuri, nu ai fost terorizat zilnic de armata de funcţionari comunişti, care i-au furat tot ce strînsese şi el, cu puterea mîinilor lui, nu ai înghiţit umilinţe nemăsurate.
(Ca să nu mai pomenensc de copilăria mea, înspăimîntată de veşnica apariţie a perceptorilor în curtea noastră săracă.)
Fă-o matale, dacă te lasă simţul dreptăţii, să te amesteci cu tăunii!
Reechilibrează-te matale, dacă poţi merge pe frînghia compromisului!
Fă matale asta!
Eu şi cu tata, nu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

nu facem atac la persoana