duminică, 27 mai 2012

mai avem dreptul la fericire?

autor: Florin Moldovan
Mai avem dreptul la fericire, noi, micile rotițe ale actualului sistem social, care ne cere să ne învârtim doar, robotic, zi și noapte, doar pentru dreptul de a ne asigura existența, subzistența fizică în această lume care de fapt nu ne mai aparține?
Mai are fericirea vreun rol, vreun rost în viața noastră, împărțită între muncă, somn, iar apoi din nou muncă? Pentru ca să avem posibilitatea de a ne asigura resursele materiale pentru obținerea fericirii, sistemul ne obligă să lucrăm 8 ore pe noapte, asta după cele 8-12 ore de muncă diurnă, şi atunci, când mai avem timp și pentru fericire? Când mai avem timp să gândim, să visăm, să iubim, să ne conștientizăm viața noastră de oameni liberi și fericiți? Sau, dacă suntem ,,leneși” și ne limităm la cele 8 ore de muncă zilnică, atunci cu ce să ne obținem fericirea? Fericirea trece totuși și prin stomac, nu poți visa, nu poți gândi și nu poți iubi, mulțumit și fericit de viață și de tine însuți, cu stomacul lipit de foame și cu facturile neplătite.
Structura socială în care suntem angrenați nu e construită în jurul, în scopul de a ne asigura un trai fericit și mulțumitor pentru noi, ca ființe umane conștiente de sine, de spiritualitatea, de emotivitatea, de rațiunea noastră. Suntem condamnați să trăim pentru a avea și nu pentru a fi, iar dacă nu ne sacrificăm fericirea personală pentru cariera profesională, sau, mai rău, pentru voluntariate publice așa-zis plătite (numite și serviciu la stat), ne sunt inoculate sentimente de vinovăție, suntem condamnați oprobriului public ca niște paria ai societății, ca niște paraziți ai unui sistem ce ne devorează viața și ne robotizează.
Avem de ales în viața adultă între a avea resurse financiare dar a nu ne putea bucura de ele, fiindcă pentru obținerea lor ne sacrificăm pe noi, devenim sclavii sistemului ce ne subjugă pentru a ne stoarce de forța de muncă. Ce e mai rău în România e că munca nu are aproape niciodată o finalitate practică, deși e energofagă și mare devoratoare de timp. Suntem în permanență angrenați în activități menite a bifa niște sarcini ce nu ne sunt deloc utile nici nouă, nici societății, iar timpul personal devine enervant de scurt sau de inexistent. Asta fiindcă munca la noi în țară este prost concepută, prost făcută și prost plătită, deși – sau în consecință – timpul alocat executării ei este mult supradimensionat timpului care i-ar fi în mod normal necesar. De-asta avem nevoie de două-trei joburi pentru a ne asigura traiul decent, fiindcă stoarcem din fiecare loc de muncă puținul din nimic.
Mai avem dreptul la fericire când timpul zilnic, al nostru, al vieții noastre unice și irepetabile, este împărțit într-un infernal ,,to do list” zilnic de activități, prea puține cu sens și satisfacții de orice natură? Muncim prost, ne perfecționăm personal pe parcursul întregii vieți prost, în diverse cursuri cu credite și acreditări, prin care ne mascăm și ne acoperim incompetența. Facem totul pentru că trebuie făcut, fiindcă asta e viața, fiindcă așa e societatea, iar la sfârșitul zilei ne simțim prea extenuați pentru a mai avea timp, chef sau energie pentru a ne mângâia măcar pisica, câinele, papagalul dacă nu prietena, copilul sau nevasta. Toate acestea din urmă, fericirea, au timp și mâine. Doar că nici mâine nu este timp.
Cine a conceput acest sistem social a dorit o nouă sclavie. Ne vindem viața pentru 2 lei și suntem ,,fericiți” când primim în schimbul vieții o carieră sau/ și un cont în bancă. Excursiile pe care ni le permitem în cele câteva zile de concediu anual sunt ca o evadare din pușcărie. Suntem pușcăriașii propriei vieți pe care ne-o trăim morți, inerți, în inerția unui sistem social care ne învârte și ne zdrobește între rotițele sale, rotițe dintre care facem parte. Suntem plătiți pentru viața noastră personală sacrificată cu o sumă infimă față de cât ar valora aceasta, de altfel inestimabilă. Iar alții, în vârful piramidei, ne storc de sevă ca pe niște lămâi și ne aruncă la gunoi când îmbătrânim și suntem scoși forțat din sistem prin pensii nedemne și de mizerie.
Nu poți fi fericit dacă nu ești conștient de tine însuți, iar pentru asta ai nevoie de timp pentru tine, de gândire reflexivă, de introspecție, de meditație. Nu poți fi fericit dacă nu iubești, iar pentru asta ai nevoie de liniște interioară, de timp. Nu poți fi fericit dacă nu ai substratul material asigurat, iar pentru asta trebuie să muncești în timpul destinat pentru gândire și pentru iubire. Iar munca nu îți mai lasă de multe ori timp pentru nimic altceva.
Fericirea înseamnă în primul rând libertate, libertatea se hrănește cu timp. Când ești condamnat la închisoare, când ți se ia libertatea, ești condamnat la un număr de ani. Anii ți se iau din viață și atunci când ești aruncat în câmpul muncii, al unei munci forțate ce îți poate da bani, îți poate da poziție socială, dar îți ia aproape cu totul timpul liber. Dacă nu ai timp liber, nu te ai pe tine, nu ai nimic, ești un sclav al societății, al tău, al propriilor ambiții materiale, al propriilor vanități de orice natură.
Ai mereu de ales, da, e adevărat, nu te obligă nimeni să renunți la libertate. Dar ești nevoit dacă libertatea, dacă o viață normală, așa cum ar trebui să fie o viață normală, cu 8 ore de muncă și în rest ore de viață, te obligă la paupertate.
Lumea e croită prost. Există stăpâni de sclavi și există prostimea, sclavii. Sclavii muncesc pentru hârtii, pentru diplome, pentru recunoașteri, pentru bancnote, și nu pentru prosperitate și mulțumire sufletească, spirituală, pentru fericire. Beneficiile materiale subjugă sclavii pentru ca stăpânii de plantație să obțină în schimbul timpului, a vieții, a fericirii și libertății celor subjugați, mai multe beneficii materiale.
Într-o lume desacralizată, reificată, fericirea, un sentiment sacru, ca și celelalte sentimente, este condamnată la închisoare ca un infractor de drept comun – la închisoarea muncii, a banului și a proprietăților materiale a căror întreținere și consolidare necesită mereu, tot mai multă și mai titanică muncă.
Și în aceste condiții, noi, veșnici pușcăriași ai vieții, rotițe mecanice supuse orbește voinței banului și a unui șef de orice natură, interiorizat sau exterior, ce ne cere mereu să ne rotim în jurul unei cozi imaginare, cu covrigi în vârf, tot mai mult și mai alert, mai avem dreptul la fericire? Ne mai gândim la fericire? Mai avem timp de așa ceva, când ni s-a luat dreptul de a avea timp și implicit libertate de gândire?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

nu facem atac la persoana