Posibilele cauze conflictuale dintre om şi societate, dintre om şi om, dintre om şi oameni

autor: Elena Stefan

Percepţia comună este aceea că altcineva, oricine altcineva în raport cu noi înşine este vinovat, greşeşte, este prost etc. Cu o singură excepţie: eul. Eul gânditor. Eul autonom. Eul percepându-se pe sine însuşi în raport cu ceilalţi. În raport cu toţi ceilalţi. Când acest eu este accentuat, excesiv accentuat şi mai acumulează şi putere socială, conflictul este gata. De aici, de la natura şi comportamentul fiinţei umane, ca manifestări exacerbate ale eu-rilor accentuate, au pornit conflictele lumii. Toate. Pentru că, astfel de euri, ahtiate după putere şi care îşi doresc impunerea propriei paradigme perceptiv comportamentale asupra altora, devin conflictuale. De puterea deţinută de un astfel de eu depinde mărimea şi durata conflictului. Pentru a se apăra, societatea umană a inventat DEMOCRAŢIA. Imperfectă, penetrabilă, însă o soluţie. Iar democraţia presupune reguli. Democraţia permite astfel exercitarea puterii însă şi ţinerea ei sub un anumit control. Democraţia permite accesul fiecăruia, în funcţie de ambiţia şi nevoia de care dispune, şi care reprezintă un fel de "motor motivaţional existenţial" la satisfactorii vizaţi şi la atingerea echilibrului dintre aspiraţii şi posibilităţi, pe fondul resurselor limitate şi restricţionate de care societatea dispune la un moment dat. Altfel spus atingerea, secvenţial, a stării de fericire ca aspiraţie umană imanentă. Evident, starea de fericire nu este o funcţie continuă şi nu poate fi percepută decât antitetic şi cuantificat. Prin urmare soluţia existenţială ar fi aceea a integrării democratice în societate potrivit lucidităţii maxime a fiecăruia. Pentru că încercarea de a schimba societatea nu este imposibilă, însă nicio societate nu se poate schimba la dorinţa fiecărui membru al său care doreşte schimbarea societăţii din care face parte, ori nu. Societăţile se schimbă când se adună suficientă masă critică pentru a face posibilă o anumită schimbare.

COMENTARII:

nicolae tudor:
fiinta umana este ganditoare prin datul divin. a gandi inseamna a te intelege pe tine, conditiile in care traiesti si a imagina solutii pentru mai bine. intrucat suntem unici, este posibil, prin inteligenta bine strunita, sa ne manifestam exact prin ceea ce diferim de ceilalti, iar modul nostru particular de a fi (evidentiat prin atitudinile fata de fiinte si lucruri) sa fie cert superior celorlalti, cu atat mai mult cu cat avem un model (Iisus) de perfectiune umana. Cand cineva reuseste sa atinga o limita a perfectiunii, celelalte fiinte ganditoare, care se afla pe scara aceasta a devenirii, ar trebui sa-l admire sau cel putin sa se trezeasca. dumneavoastra spuneti ca participa fiecare cu cata luciditate are. Pai... daca treci strada si nu tii copilul de mana si-l calca masina sub ochii tai, despre ce luciditate vorbim? daca primesti ajutor pentru hrana si tu te duci cu banii la birt si-i bei pe toti azi, iar acasa familia ghioraie de foame, despre ce luciditate vorbim? Trebuie sa recunoastem ca fiintele umane, chiar daca au fost inzestrate cu gandire, au evolutie chiar sub a unor fiinte neinzestrate cu gandire. Iar acestea nu pot fi "o masa critica suficienta pentru o schimbare autentica", nu pot fi decat o masa uriasa de manevra intrucat sunt covarsitor de multe.
se poate intampla ca oamenii cu luciditate semnificativa sa fie tot mai putini, incat sa fie cei care formeaza nucleele de conducere ale unei societati.se poate ca ei sa-si exercite puterea astfel ca cei multi sa ramana pe veci prosti, sa fie atat de multi prosti incat doar ei sa fie destepti! (a se vedea secretizarea scrierilor filozofice de catre biserici). iar democratia sa functioneze doar prin manipulare mediatica, cu promisiuni si nu concepte. Dv, de curand, intr-o interventie, ati fost pe placul meu cand va aratati scandalizat de discrepanta castigurilor salariale dintre oameni si pledati pentru aparatea supravietuirii. imi pusesem sperante intrucat sunteti din sistem. dar... s-a asternut tacerea incat nici nu se mai vorbeste despre alta, cu atat mai mult sa se si intreprinda ceva.
Mie imi este clar ca democratia este doar un cuvant iar cei care detin sau au detinut puterea, de 20 de ani incoace, nu au o luciditate autentica potrivita rangului dobandit. Ceea ce inseamna ca alt glas din afara cercului puterii, ratacit in multime, ca dl Peia, scapat miraculos! este o minune si trebuie luat in seama de cei fara interese politice, fiindca este posibil nu sa fie cel mai lucid, ci sa fie singurul lucid! problema ar fi doar una, ca poate fi un dictator. iar dl Peia nu este.

 Ioan Peia:
Este absolut clar, pentru oricine are răbdarea sau curiozitatea legitimă de a parcurge filele istoriei pămînteşti, că, de-alungul vremii, al vremurilor, fiinţa umană s-a zbătut între luciditate şi iraţional, între norma impusă voluntar au ba şi tendinţa de expansiune a unei libertăţi neîngrădite.
Trogloditul necizelat al peşterii, ale cărui singure motivaţii existenţiale erau supuse comandamentelor supreme ale supravieţuirii, a fost silit de circumstanţe extreme să-şi updateze reacţiile. Nu numai în sens pur biomecanic, dar şi apelînd la rudimentul de simţire primitivă care se contura în comportamentele sale vag reflexive.
(Cam prezumtiv şi pretenţios spus, ce-i drept, dar ne simplifică ipoteza).
Ei, şi urmare a relaţionării de haită, cu puţinele lui noţiuni de conştientizare a sinelui şi raportare la restul componenţilor grupului, e de presupus că a tras cîteva concluzii de minimă evaluare comportamentală, devansînd preocupările de natură pur lucrativă. Astfel că, scotocindu-şi prin cutiuţa neuronală, a concluzionat că relaţia de grup nu este tocmai potrivită.
Că individul x, are tendinţa de a se impune abuziv în detrimentul restului componenţilor.
Că individul y are obiceiul de a se sustrage obligaţiilor comune.
Că individul z doseşte o parte din rezerva de hrană, pusă de-o parte pentru momentele de penurie.
Că individul w obişnuieşte să cam vîre fitile, etc.

Aşa a apărut primul „chiţibuşar”, dacă putem spune astfel, primul ins înclinat către jurisdicţia morală a faptelor. Şi, evident, primul nesuferit! Foarte probabil şi primul ostracizat, căci, observaţiile lui incomode polarizau contra/reacţiile adverse ale celor care lesne solidarizau, de-o parte fiind unul, de cealaltă – mai mulţi. Armonia complice a „deranjaţilor” contrapunctînd singularitatea jenantă a cîrcotaşului.

Şi au început să se deruleze mileniile şi secolele, unele după altele.
Şi fenomenul s-a amplificat, păstrînd, în esenţă, acelaşi scenariu, banal de repetitiv, aceeaşi structură şi aceeaşi dinamică psiho/sociale: o mică parte dintre indivizii unei comunităţi, din ce în ce mai numeroase, îşi asumau rolul sanitar de corijare a strîmbătăţilor sociale. Credeţi că a fost simplu pentru ei? O, nu, desigur: au fost reduşi rapid la tăcere pentru asta, puşi la stîlpul infamiei, schingiuiţi, sfîrtecaţi, arşi pe rug. Rolul de gîzi avîndu-l, de regulă, cei mai iuţi de mînă, cocoţaţi în fruntea bucatelor, agitînd, demonstrativ, buzduganul persuasiv către oponenţi. Au început, astfel, să apară servii şi stăpînii. Războaiele şi crimele. Ticăloşiile din ce în ce mai rafinate. Şi, încet-încet, polarizarea forţată a meritelor şi îndatoririlor: unii făceau ce-i tăiau capul, secondaţi de către lacheii din preajmă, la fel de interesaţi ca şi ei în a menţine starea de supunere şi împilare; alţii, veşnic cu ţeasta plecată, acceptînd, de voie-de nevoie, starea de supuşenie şi umilinţă.

Sigur, veţi spune că a trebuit să existe o evoluţie.
Că asta-i firea lucrurilor: din aproape în aproape, către cizelare, prin perpetuă perfectibilitate...
Au încercat spartanii să eugenizeze cetatea. Au sfîrşit lamentabil.
Au încercat atenienii să inducă un anume comportament democratic. Au eşuat şi ei, deşi ceva mai glorios.
Au încercat romanii, prin forţa centurionilor, să aşeze lumea în tipare exacte, administrate cu scrupulozitate de ceasornic. Au eşuat şi ei după ceva vreme, lăsînd în urmă nişte ruine... glorioase şi obiceiuri monstruoase! (ca să pomenesc numai de luptele cu gladiatori).
Să mai amintim de halucinaţiile hegemonice ale unui Macedon, Napoleon, Darius etc?
Sau de utopiile criminale ale unui Hitler, Stalin, Mussolini?
Ca să nu mai facem referire la sîngeroşii dictatori ai Asiei, mai vechi şi mai noi.

Şi ne apropiem periculos de mult de epoca noastră: e cineva atît de naiv, încît să vadă în stăpînii actuali ai lumii vreo intenţie generoasă de aşezare a ei în armonie, oh, cosmică?! Percepe cineva altă aparenţă, în afara uneia subtil ascunse sub sloganuri propagandistice mincinoase, în subtextul cărora există planuri parşive de hegemonie universală.
Aceeaşi eterni stăpîni, avizi de putere absolută.
Aceeaşi hulpavi, doritori de a se impune la modul absolut şi de a-şi însuşi totul numai şi numai pentru posesia lor.
Aceeaşi veşnici lachei care îi susţin, schelălăind ditirambic, căci au şi ei de cîştigat bucăţica lor de cozonac.

Pare societatea, aşa-zis occidentală, oleacă mai aşezată? Care ar fi argumentul? Că au ce vîrî la ghiozdănelul vital? Că par a fi mai organizaţi, mai raţionali, mai eficienţi? Oh, stăi să vezi cum dă o crizuliţă mai vînoasă peste ei şi cum îi mai pune cu roatele-n sus, de nu se mai vede om cu persoană.
Şi să vezi plînsoare şi scrîşnirea dinţilor atunci, la domnii de la apus!...
Măcar noi, ăştia mai prăpădiţi, suntem vaccinaţi: ne e totuna... ori la bal, ori la spital! (nu mai dezvolt, că mă apucă dimineaţa!)

Prin urmare, în ce constă mirifica... E-VO-LU-ŢI-E?
Care-i rezultanta ei benefică?
Democraţia care face şi drege? Oh, da, o să tot fuckă!!
Atunci, şto delati, vorba rusului ajuns în sapă de lemn?
Nu ştim. Să vină teoreticienii ei să ne lămurească.

Ei, dar cîrcotaşii, chiţibuşarii, incomozii care văd partea reală a lucrurilor, şi anume aia ansoală, pe care n-o vîră sub preş, cu ei ce facem?
Păi, ce-am făcut întotdeauan: la zid!
Că tulbură ferrricirea magnanimă a ălora de-i doare-n bumb!
Au cîte-o sinecură şi dea domnul să nu dea peste ei frun ghionion, cevaşîlea!
În rest, ce le pasă?!