OAMENII -UMBRE

de Alensis DeNobilis
Se trezesc de foarte dimineaţă, se îmbracă pe întuneric, fără zgomot, să nu îşi trezească soţiile, soţii sau copiii, îşi dau sumar cu un căuş de apă pe faţă şi merg în staţiile de autobuze care abia au plecat de la capăt de linie. Urcă greoi cu ochii după un loc liber, se aşează cu repeziciune şi moţăie obosiţi până la coborâre. Se apucă de muncă cu sentimentul că munca e inutilă dar o fac de sila şefului care îi presează toată ziua să lucreze bine şi repede, lucrează absenţi cu gândul la datoriile de la bloc, la şcoala copiilor, la pantofii rupţi şi la ziua de mâine. Ziua trece greu ca o zi din postul Paştelui cu gândul la cozonaci şi friptură de miel, colegii sunt absenţi şi tăcuţi, trăncăne câte ceva în răstimpuri egale, în zgomotul strungului, al frezei, în fâşâitul măturilor, ţăcănitul asurzitor al maşinilor de cusut şi malaxoarelor din brutării. O altă zi trecută din viaţă fără nicio bucurie, fără nicio speranţă de mai bine.
Se întorc după-amiaza absenţi de la muncă în aceleaşi autobuze ale tăcerii şi morţii lente ale conştiinţelor, ale luminii vieţii şi bucuriei de a trăi. Privesc la fel de absenţi pe fereastra autobuzelor, daca îi întrebi ceva nu te aud, le e gândul departe, la aceleaşi datorii, scumpiri ale mâncării, gazelor şi traiului. Privesc lung la aurolacii şi boschetarii din autobuzele Mercedes care put de îi fac şi pe sfinţii din cer să se întoarcă cu spatele. S-au obişnuit cu ei, nu îi mai deranjază, îşi spun în sinea lor că sunt la fel ca ei, nişte oameni care trăiesc ca să bage în gură, atâta că nu au nicio grijă, îi consideră nişte fericiţi ai sorţii pentru că nu au datorii faţă de nimeni şi nu plătesc impozite. Dacă îi priveşti şi le vorbeşti ceva, îi întrebi despre o staţie sau altceva privesc prin tine, sunt atemporali şi aspaţiali, nu sunt în lumea aceasta pe care nu o mai vor şi ar dori să se scape de ea....

Cum să mai vrei să trăieşti în această lume, îşi spun în minte, în care buchetele de flori şi cadourile trebuie să se strângă la grădiniţele şi şcolile copiilor, eşti călcat în picioare pe stradă, poliţia prinde infractorul şi judecătorul îi dă drumul? Cum poţi spera într-o lume mai bună când tot salariul tău de 3-400 de euro se duce pe mâncare?

Fericiţi cei săraci cu duhul sau cei care trăiesc în puşcărie, îşi spune omul-umbră. Nu plătesc statului nimic, nu sunt datori nimănui. Ba mai mult, trebuie să îţi asigure condiţii de trai, lumină, căldură, televizor şi ziare, bibliotecă şi apă curentă. În libertate cât te costă acestea? Cam 1500 de lei dacă eşti singur, dacă mai ai o soţie/soţ şi doi copii cu banii aceştia abia respiri, strângi datorii...
Ce să cauţi în parcurile amenajate luxos dacă abia îţi târâi picioarele de oboseală şi sfârşeală, nu ai bani să iei o gogoaşă sau un suc la copii? De ce ai mai citi o carte, să ai iar speranţe, să visezi la o lume mai bună? Nu, totul e în zadar!

Oamenii umbre sunt nişte cadavre vii, cadavre ambulante care au materialitate dar nu există. Nişte trupuri care se comportă instinctual, reacţionează doar la stimulii care privesc strict nevoile de existenţă: foame, frig, oboseală, întuneric.
Omul-umbră nu există ca individ ori ca persoană, abia în turma capătă contur, este conturat ca o entitate. Oficial nu există decâ în statistici. Este tot viermele Elenei Ceauşescu, boul care trebuie să cadă pe brazdă ucis de istov. El este prostul care trebuie să plătească fiţele boarfelor şi hoţilor din fotoliile Parlamentului, extravaganţele miniştrilor, incompetenţa politicienilor, nepriceperea şi lacomia lor de a fura până când cetăţeanul este în pragul leşinului.
Omul-umbră nu mai are demnitate. Omul-umbră nu mai are talent, nu mai are har, nu mai are valori, nu mai are repere. Nu mai are nimic şi nu mai vrea nimic. Nu mai are discernământ şi educaţie politică, simţ civic şi pasiune pentru adevăr, dreptate şi frumos. Creierul îi este spălat prin metode moderne de intoxicare, diversiune mediatică, furt şi sfidare în faţă, el nu mai vrea dreptate ci ajutor social, şomaj, ajutor la căldură, ajutor de orice fel. E un om gata să cadă pe stradă leşinat; de ce ar vrea dreptate când el are nevoie de perfuzii?
Nu mai deschide o carte, nici măcar pe cele ale fiului care merge la şcoală, nici nu mai crede că ar ajuta cu ceva cartea când atâţia boi sunt pe sticlă, în fotolii la Strassbourg, în partide şi în vistierii...Cartea e nocivă, politica îi dă depresii, spectacolele îl scot din sărite. Obsesia burţii pline face din omul-umbră un om melancolic şi instinctual, reacţionează şi visează doar la material, imediat, uitând că mâna întinsă înseamnă ruşine.

Fără speranţă şi fără idealuri , fără dorinţă de a se autodepăşi, omul-umbră se transformă încet şi sigur în omul bou. Boul de jug care trebuie să mănânce de primavara până toamna coceni uscaţi şi mucegăiţi de ploi şi să are de când mijeşte prima rază de soare şi până în noapte târziu. Un bou pe lângă care stau 5 stăpâni cu bice cu sfârcuri de plumb şi îl bat până la sânge!
Neputincios, omul-umbră se uită lung la fiul său când îi spune că va termina liceul, face o facultate, merge în străinătate şi rămâne acolo. Nu are ce să îi spună încurajator, tăcerea se aşterne peste el ca o piatră peste un fir de iarbă abia răsărit. 30-40 de ani de muncă pentru a îmbătrâni desfigurat de singurătatea copilului plecat peste Ocean, o umbră care se plimbă pe aleile dintre blocurile cenuşii cu punga de medicamente în buzunar şi bastonul împleticit pe lângă trup.
Oamenii-umbre sunt morţi din timpul vieţii fără să ştie. Unii pricep, alţii nu. Sunt nişte stafii, nişte numere în statistici, nişte condamnaţi la o viaţă fără emoţie, fără frumuseţe şi fără bucurie. Casele lor sunt triste, sunt case de oameni morţi, visele lor sunt vise de oameni morţi, imaginile lor sunt ale unor stafii umblătoare.

Trăim într-o ţara tristă, copleşită de o tăcere apăsătoare. Nu mai suntem un popor de oameni, ci 19 milioane de umbre. Fiecare umbră îşi poartă în spate crucea sa pe această golgotă a istoriei portocalii, curvite şi deşanţate de aceşti satiri ai morţii şi genocidului. Flegma uricioasă şi cheală, figura pocită şi malversata, acest Satan hăhăie neîncetat peste 19 milioane de umbre ca într-un iad aplecat peste noi.

Dealurile sunt triste fără cântecele fetelor duse să culeagă mure, fără doinele ciobanilor care urcă turme în munte, fără ciripitul nevestelor care cară apă de la râu să ude grădini. Peste ogoare cresc mărăcini, ca nişte umbre ale lanurilor de porumb de altădată, câte un copac ici colo stă chircit într-o margine de câmpie de parcă şi-ar cere iertare...
În satele vesele altădată de zumzetul oamenilor harnici la câmp sau deal muncind pământul, de cântecele lăutarilor la hora de duminică, domneşte o tristeţe neînchipuit de sumbră şi bolnăvicioasă. La 10 case vezi un ţânc privind în tăcere de-a lungul drumului pustiu parcă aşteptând ceva, poate pe cineva, poate parintii care lucreaza in Spania sau Italia, Germania, Canada şi Noua Zeelandă. Furişate pe poteci lăturalnice, umbre răzleţe de babe şi moşi clatină ierburile crescute pe garduri de trecerea timpului şi lipsa mâinii omului tânăr.
Umbrele oamenilor de altădată s-au închis în amintirile şi poveştile celor care aşteaptă, în pragul ros, cu ochii în zare, copilul dus la oraş să îngroaşe rândurile oamenilor-umbre care trăiesc să mănânce, cu gândul înfricoşat la Satan, deznădăjduiţi şi amanetaţi pe viaţă de bănci, corporaţii şi escroci-puternicii zilei.
O tristeţe sumbră şi o tăcere de convoi mortuar acoperă o Românie vândută oricui a vrut ca să care din ea peste graniţă ce a mai fost de cărat şi furat. Oamenii-umbre stau cerniţi în casele lor de ciment triste pe care le plătesc 30 sau 40 de ani şi ne privesc pe ferestre neputincioşi. Pare că Dumnezeu şi-a întors faţa de la oamenii noştri, a lăsat pe Satan să hăhăie şi să îi transforme în umbre.
Oamenii-umbre revin la viaţă numai primind lumina împărtăşaniei în prag de mânie. Ei trebuie întâi să facă 3 cruci şi să aştepte cântatul cocoşilor în pragul plin de flori de primăvară, când Necuratul o să dispară înfricoşat de lumina credinţei care încet-încet luminează poporul.