vineri, 30 martie 2012

despre romani

by R.C.Raclau

 Într-o noapte de martie din acest an, pentru a nu mai ştiu câta oară în cei peste opt ani de când sunt în Italia, nişte ANIMALE, născute în România, au prădat o vilă în Italia şi i-au ucis proprietarul… Odioasa crimă a avut loc într-o vilă din centrul Italiei, lângă Viterbo. Acum circa două săptămâni, un alt jaf urmat de crimă, cu autori români, subliniez ROMÂNI, (nu ţigani). Nişte băieţi frumoşi, înalţi şi curăței, cu nume absolut româneşti, (pe care nu le voi face onoarea de a le pronunţa, pe deoparte pentru că sunt nume comune şi ar arunca o umbră nemeritată de dubiu asupra celorlalţi purtători ai acestor nume care lucrează, cu cinste şi onoare sper, în Italia, iar pe de altă parte pentru a nu le face o macabră publicitate cu care se vor putea făli la ieşirea din puşcărie, sper cât mai târziu, maxim de târziu, posibil!), au prădat o altă vilă, la Ramazzano, lângă Perugia, tot în centrul Italiei. Au intrat în casa omului, la ceas de seară târzie, pe o uşă încă deschisă, (oamenii locuiau la ţară, în curtea lor…) i-au legat pe toţi cei pe care iau găsit şi au început să-i terorizeze pentru a afla unde-şi ţin valorile şi eventual banii. La un moment dat, tâlharii au încercat, după năravul de acasă, să o ”ia cu japca” pe tânăra soţie a tânărului proprietar şi să o ducă în camera alăturată pentru a-şi concretiza în mod animalic superioritatea numerică susţinută cu pistolul, printr-un viol colectiv, şi atunci când proprietarul vilei, un italian de treizeci şi cinci de ani a încercat să protesteze, invitându-i să ia tot ceea ce vor şi să-i lase nevasta în pace, l-au împuşcat; mai întâi în picior şi după ce acesta s-a târât (reamintesc că erau legaţi cu toţii), în camera vecină, în care o duseseră pe tânăra lui soţie, l-au executat, împuşcându-l cu sadism în cap, de aproape. Că aşa au văzut ei, probabil, că fac “durii” din filme, la televizor… Pe ăştia i-au prins. Şi încă destul de repede! Nu uitaţi că autorităţile italiene (carabinierii, procuratura, medicii legişti şi poliţia criminalistă) sunt printre cele mai eficiente din lume în rezolvarea crimelor, având un nedorit antrenament, extrem de eficient, datorat mafiilor locale, foarte bine organizate şi acestea. Şi cum localnicii s-au cam săturat să tot audă de crimele comise de “stranieri” pe teritoriul lor, au devenit extrem de cooperanţi cu forţele de ordine şi de anchetă. Şi ceea ce-i mai important, aceştia nu mai tac. În consecinţă şi pe autorii jafului urmat de crimă de azi noapte, de la Viterbo i-au prins deja. În timp record. Îl uciseseră pe un artist plastic pensionar, profesor universitar, fondator al Institutului de Belle Arte din Milano. Am sperat din disperare, nu mi-e ruşine să spun, să fie albanezi sau marocani sau dracu’ să-i ia, de oriunde altă parte, numai din România nu! Degeaba! Sunt tot “de-ai noştri”… “Ai noştri ca brazii!” Spun tâmpenii! Ăştia nu sunt “de-ai noştri”! Eu nu mă simt “de-ai lor”! Astea sunt SCURSURI UMANE , rezultat al falimentului politicilor de educaţie din România tuturor guvernelor post-decembriste; al concepţiilor cretine conform cărora poţi da un “tun” care să te îmbogăţească, fără muncă, peste noapte, după care poţi trăi “liniştit” toată viaţa; al sub-culturii maneliste generalizate, cu toate “învăţămintele şi valorile” promovate în mod criminal de aceasta, prin complicitatea interesată a unei mass-media a cărei unică grijă e aceea de a-şi umple casieriile cu cât mai mulţi bani, şi acceptate în mod cretinoid ca “modele de succes în viaţa” de cea mai mare parte a populaţiei româneşti, prost educate şi prost informate; al pierderii autorităţii şi credibilităţii organelor abilitate de către statul roman să impună şi să menţină ordinea; al unei clase politice neruşinate şi ultra corupte, care nu-şi vede decât de propriile interese, pe față deja(!); al dorinţei de câştiguri nemuncite a unei pături sociale tot mai extinse, sătulă de promisiunile deşarte de mai bine, înşelată şi prostită pe faţă, care constată cu invidie că în zilele noastre doar haiducia şi calea codrului te mai scoate la liman. Şi dacă găştile băieţilor de bani gata bine şcoliţi şi-au “tras partide”, la umbra cărora fac, în mod legal, tot “ce vrea muşchii lor”, susţinuţi contra-cost de colegii de breaslă, “muritorii de rând”, lipsiţi de educaţia necesară proiectării unor țepe “de fineţe” s-au simțit îndreptățiți să se constituie în haite şi să-şi pună în practică “superioritatea” astfel dobândită, prin jafuri, tâlharii, violuri, şantaj, trafic de carne vie, şi de droguri, taxe “de protecţie” şi în general prin tot ceea ce le trece prin cap. ”Păi dacă parlamentarii şi mai marii din guvern şi de la judeţ fac bani din orice, noi de ce n-am avea voie?... Și dacă pun mâna pe noi, cădem la pace! C-așa-i la noi!” Homo homini lupus! Apocalipsa exploziei sociale e aproape! Ce vină avem noi, românii stabiliţi în Italia, care muncim cinstit din zori şi până-n noapte, de suportăm reproşurile, privirile încruntate, tonul tăios şi apropourile tot mai dese ale colegilor de muncă sau a şefilor noştri italieni? Până şi prietenii italieni cei mai apropiaţi ne privesc cu compătimire scuturând lateral din cap şi ne întreabă cum e posibil aşa ceva? De unde atâta cruzime? De ce iar românii? Şi dacă toţi aceştia sunt români, cum de noi suntem altfel? Şi simţi cum ceva se răceşte în ochii lor… Şi simţi că devii, pentru ei, un fel de persoană de la care te poţi aştepta oricând, la orice…Am plecat din ţară “de rău” şi constatăm cu tristeţe şi mânie că “răul” vine după noi! Şi asta după intrarea în comunitatea europeană cu consecinţa directă a deschiderii necontrolate a graniţelor. Eu ca să vin şi să rămân în Italia a trebuit să pregătesc un dosar de documente de doi centimetri grosime: garanţii, contract de muncă, referinţe, loc de cazare asigurat, etc… Acum totul e mai puţin decât o simplă formalitate. Şi ne plângem că nu ne vor în “Schengen”!... Merităm? Nu eu, nu dumneavoastră, ci NOI TOŢI! Noi toţi cei ce vedem şi tăcem. Noi toţi cei ce asistăm pasivi la tot felul de matrapazlâcuri, din partea tuturor. Noi cei care vedem nişte terchea-berchea, vecini cu noi, pe care îi ştim de când erau mici că n-aveau nici un Dumnezeu şi că neam de neamul lor, n-au fost buni de nimic, că pleacă de acasă şi că se întorc după numai câteva săptămâni, sau luni cu maşini de lux şi o ţin numai în petreceri şi nu ne întrebăm de unde! A! Scuzaţi! Dacă am face-o, am încălca principiile “privacy”-ului!... A prezumpţiei de nevinovăţie! Cu alte cuvinte : “hoţul neprins e negustor cinstit”!... Dar de prezumpţia de laşitate şi de cea de tâmpenie aţi auzit? După trei ani de Italia, ca şofer pe tir, meserie pentru oamenii de rând, printre cel mai bine plătite din Italia, am venit în vizită acasă şi m-am dus cu taică-miu în satul lui natal din judeţul Vaslui. Conduceam un Fiat Tipo, de 14 ani vechime, pe care-l luasem cu 350 euro, cu plinul de benzină făcut, dar care arăta cu mult mai bine decât vechea Dacie a lui taică-miu. Când m-a văzut văr’miu Dinu, m-a luat “la şfichi”: - Vere da’ ce se cheamă asta? De când stai în Italia? Asta-i maşină? Ce dracu’ păzeşti acolo, că uite, vecina mea, a plecat în Italia, undeva prin nord şi după şase luni a venit cu un Mercedes de-ţi vine să plângi când se pune praful pe el. Aia-i femeie deşteaptă, mă! Nu ca tine! - Vărule, cât ai zis? Şase luni? Poate din furat! Da’ cât crezi tu că se câştigă, mă, pe lună, în Italia? - Are peste 4000, băi fraiere! (Munceam corect - deci eram fraier, deh…) - Da ce face, mă, de are 4000 pe lună? - Nu ştiu, mă, că nu spune, da se vede că e bună la ce face!... - Aaa!... Păi zi aşa, vere!... Apropo’ de bună! Câţi ani are? - Douăzeci şi patru, mă! Da’ de ce? - Douăzeci şi patru? l-am bătut prieteneşte pe umăr… Ei, atunci dacă e şi frumoasă, poate că-i face, mă!... - Taci, băi, nu mai vorbi prostii, că-i fată serioasă şi-i din familie bună, măritată şi cu doi copii! - I-auzi! Măi, vărule, nu ştiu ce credeţi voi, cei rămaşi acasă, despre cum merg treburile “pe afară”, dar eu pot să-ţi spun doar atât: că şi un vest-european, în ţara lui, fie el italian, spaniol, neamţ, englez, sau cine vrei tu, dacă munceşte corect şi legal, nu ia decât în cazuri rarisime peste 2000 euro pe lună. Şi asta la cele mai bine plătite meserii, sau în condiţiile în care bagă la greu ore peste program şi e plătit în consecinţă. În medie un salariu bun este de 1500 de euro, iar pentru cei care lucrează în fabrici, cu greu trece de 1300. Am spus că aşa sunt plătiţi vest-europenii, în ţara lor. Pentru noi însă, poţi să mai scazi puţin tariful, că de aia ne acceptă patronii, pe piaţa muncii, în locul băştinaşilor proprii. Aşa că s-ar cuveni să fiţi un pic mai circumspecţi atunci când auziţi contrariul. Cine se laudă cu mai mult şi nu are o firmă proprie, sau “o mătuşă Tamara” exagerat de darnică, - ori fură, ori face contrabandă ori se prostituează sau duce “fete la produs”! Şi tot ăştia care se ocupă cu treburi din astea, în afara legii, au stricat şi piaţa imobiliară şi a terenurilor din România. Căci vin acasă cu bani murdari, care “ard” în buzunar şi de care trebuie să scape repede pentru că altfel riscă să se “frigă”. Şi atunci nu negociază, că n-au timp; îi aşteaptă “treburi” neterminate, pe acolo şi atunci aruncă cu banii, în stânga şi-n dreapta. “Easy come, easy go”! Şi uite-aşa au crescut preţurile, că celui care transpiră pentru bani, îi tremură mâna când trebuie să facă o plată şi cu greu scoţi ceva de la el şi niciodată mai mult decât face. Persoane din astea ne strică imaginea şi afară şi în ţară, unde suntem trataţi de “vaci” cu ugerele-buzunare pline de lapte-bani, numai buni de muls… Şi în caz că nu cedăm, suntem trataţi de zgârciţi şi de calici! - Hai, mă, scoate banu’, ce, n-ai de unde? Ba aş avea, fraţilor, dar mă-ntreb şi eu ca prostu’, de ce să vi-i dau vouă? Degeaba! Cu ce aţi contribuit voi la ceea ce am eu în buzunar? Aţi tras cumva şi-aţi transpirat cot la cot cu mine şi eu nu mi-am dat seama? Ce-mi dai în schimb, şi cât face ceea ce-mi dai? Dacă n-aveţi ce să-mi daţi, haideţi cu mine şi-o să aveţi şi voi! Dar nu de la mine ci de la cel căruia o să-i munciţi. Că şi ăştia au, dar şi-au construit averile timp de generaţii, prin muncă şi sacrificii, prin inteligenţă şi investiţii mai mult sau mai puţin riscante şi nu şi-au pus în cap, ca voi, să se îmbogăţească de azi pe mâine şi dacă se poate “ieri”! După ce i-au prins pe autorii crimei şi a jafului de la Ramazzano, în prima duminică ne-am trezit dis-de-dimineaţă în faţa bisericii, cu trei care de reportaj cu camere de luat vederi şi microfoane cu reporteri cu tot. Veniseră să ne întrebe ce părere avem, cum de permitem noi, comunitatea românească ca să se aciueze între rândurile noastre asemenea specimene şi elemente criminale şi dacă nu cumva ştim noi unde se află cel de-al patrulea criminal (pe care l-au arestat după câteva zile autorităţile din ţară). Ce era să le răspundem? Că sunt nişte tâmpiţi că au venit să caute criminalul care lipsea la apel, în biserică? Nu aveam nici un drept să le răspundem urât. A răspuns fiecare dintre cei întrebaţi în faţa camerelor de luat vederi cum a ştiut mai bine. După intrarea în biserică, preotul aproape că plângea de ruşine, de ciudă şi de revoltă. Lui au venit să-i pună întrebări! Unuia care reprezintă singura instituţie, singura autoritate românească, care face educaţie, prin predica ţinută în fiecare duminică şi în fiecare zi de sărbătoare, atingând întotdeauna și problemele sociale ale comunității. La sfârşitul slujbei am părăsit cu toţii biserica, tăcuţi şi cu ochii în pământ, mai tăcuţi şi mai ruşinaţi ca niciodată. Televiziunile italiene făcuseră din noi toţi, “tot o apă şi-un pământ”!... Şi stau şi mă-ntreb: unde erau zecile, dacă nu cumva chiar sutele de reprezentanţi ai asociaţiilor româneşti din peninsulă? Unde ne erau parlamentarii de diaspora? De ce a trebuit să răspundem noi în locul lor? Pe ce şi cum îşi cheltuie aceştia banii alocaţi de guvernul român (din impozitele pe care le plătim şi noi pentru proprietăţile din ţară), pentru a ne reprezenta şi pentru a ne menţine tradiţiile şi cultura, că nu-i vedem decât în campaniile electorale şi de Ziua României. Cine i-a ales sau cine i-a numit că nu-mi aduc aminte să ne fi întrebat vreodată cineva ceva pe aici. Şi stau într-o capitală de provincie şi de regiune. Îmi închipui în restul Italiei cum e… Şi mă întreb unde sunt aceştia acum? De ce nu sunt în faţa tribunalului sau a puşcăriei unde sunt inchiși conaționalii criminali cu bannere (pentru care au bani) prin care să solicite autorităţilor italiene pedeapsa maximă. Ce au făcut toţi aceşti oameni care se ocupă doar de asta, plătiţi din banii noştri, pentru a preveni aceste dezastre de imagine pentru noi şi aceste catastrofe familiale pentru victime? Anul ăsta e an electoral. De-abia îi aşteptăm să vină să-şi facă (sic) campanie electorală pe aici pe la noi. De-abia îi aşteptăm!…

marți, 27 martie 2012

DANSAND CU VIATA

de Paul Ferrini

Oamenii care excelează în manifestarea fizică a ideilor lor învaţă să-şi fixeze obiective realiste şi să le aplice într-un mod flexibil, răspunzând la condiţiile concrete. Dacă vrei să înţelegi ce înseamnă flexibilitate, urmăreşte comportamentul unui copăcel tânăr în bătaia vântului. Trunchiul său este subţire şi fragil, dar dispune de o impresionantă forţă şi rezistenţă. Aceasta se datorează faptului că el se mişcă împreună cu vântul, nu împotriva lui. Atunci când condiţiile sunt potrivite ca ceva să se întâmple, aceasta se va întâmpla fără mare efort. Când condiţiile nu sunt potrivite, chiar şi un mare efort nu va reuşi. A te mişca împreună cu vântul necesită o sensibilitate faţă de condiţiile existente. Există momente pentru odihnă şi retragere şi momente pentru a te mişca energic înainte. Gândirea abstractă nu poate duce, prin ea însăşi, la percepţia adevărată. Ea trebuie combinată cu sensibilitatea emoţională. Trebuie luate în considerare atât realitatea interioară, cât şi cea exterioară. Unii oameni spun că realitatea interioară determină realitatea exterioară. Alţii spun că cea exterioară o determină pe cea interioară. Şi unii şi alţii au dreptate. Cauza şi efectul nu sunt lineare şi secvenţiale. Ele se manifestă în mod simultan. Prin natura lor, ele au o mişcare circulară. Nu numai cauza determină efectul, dar şi efectul determină cauza. Realitatea Supremă nu poate fi înţeleasă într-un cadru de referinţă dual. Ea include atât realitatea interioară, subiectivă, împreună cu realitatea exterioară, obiectivă – cât şi interacţiunea lor reciprocă, spontană. Toate contrariile sunt conţinute înăuntrul ei. Realitatea Supremă e creaţia acceptării totale, a capitulării totale şi a iubirii totale, atotcuprinzătoare. Nu există ceva care să fie separat de ea. Chiar şi atunci când copacii sunt smulşi din rădăcină şi duşi la vale de şuvoi, nu e nici o tragedie, căci nu există diferenţă între copac şi şuvoi. În contrast cu fluxul Realităţii Supreme se află Rezistenţa care dă naştere diferitelor condiţii. Distincţiile, comparaţiile, judecăţile intră în joc, iar cursul natural este întrerupt. Natura Realităţii Supreme este de a spune „Da”. Ea are o exuberanţă naturală şi un entuziasm firesc. Vrea să ia totul cu ea. E fericirea personificată, pentru că ea consideră totul şi pe toţi ca fiind ea însăşi. Rezistenţa spune mereu „Nu”. Prin natura ei, aduce conflict şi luptă. Se opune la orice şi, astfel, ea este nefericirea personificată. Acolo unde nu există rezistenţă, nu există nefericire. Nefericirea opune întotdeauna rezistenţă unor condiţii. Ea se constituie pe nişte interpretări pro sau contra. Rădăcina nefericirii este ataşamentul. Nu îţi cer acum să renunţi la toate ataşamentele tale. Aceasta, prietene, nu este un ţel realist. Îţi cer doar să devii conştient de ataşamentele tale, de percepţiile tale, de interpretările tale pro şi contra. Îţi cer doar să observi cum ai făcut ca fericirea ta să fie condiţionată. Dacă vrei să înţelegi necondiţionarea, priveşte copacul mişcându-se în bătaia vântului. E cea mai bună metaforă pe care o poţi găsi. Copacul are rădăcini adânci şi ramuri întinse. Jos e neclintit, iar sus e flexibil. Este un simbol al tăriei şi al capitulării. Poţi dezvolta aceeaşi tărie de caracter, mişcându-te flexibil o dată cu toate situaţiile din viaţa ta. Stai drept şi fii înrădăcinat în momentul de faţă. Cunoaşte-ţi nevoile, dar îngăduie ca ele să fie satisfăcute cum ştie viaţa mai bine. Nu insista ca nevoile tale să fie satisfăcute într-un anumit mod, căci, dacă insişti, vei opune o rezistenţă inutilă. Trunchiul copacului se frânge, atunci când încearcă să se opună vântului. Mişcă-te o dată cu vântul! Viaţa ta e un dans! Ea nu este nici bună, nici rea. E o mişcare, un continuum. Alegerea ta este una simplă: poţi dansa sau nu. Decizia de a dansa nu te va scoate de pe ringul de dans. Dansul va continua în jurul tău. Dansul va continua şi tu eşti parte din el. Există o demnitate simplă în asta. Te încurajez să te bucuri de pura stare de graţie de a fi viu. Dacă vei căuta în viaţă un sens mai elevat, vei fi dezamăgit. Dincolo de dans, nu se află nici un sens. Toate condiţiile se deschid înspre necondiţionare. Fii, pur şi simplu, deschis şi prezent şi vei cădea în braţele lui Dumnezeu. Dar împotriveşte-te chiar şi pentru o clipă – şi vei fi prins într-o complicaţie fără rost, provocată de tine însuţi. Fiinţele umane nu pot fi independente de realitatea condiţionată, deoarece realitatea condiţionată este o creaţie a conştientei umane. Opriţi-vă din încercarea de a scăpa de propriile voastre creaţii. Acceptaţi-le, pur şi simplu, aşa cum copacul acceptă vântul. Demnitatea voastră constă în a deveni pe deplin umani, pe deplin receptivi la propriile voastre nevoi şi la nevoile altora. Compasiunea nu vine prin detaşarea de întreaga paletă a experienţei emoţionale, ci prin participarea plenară la ea. Unii au spus că lumea asta e un loc al durerii. E absurd. Această lume nu este nici bucurie, nici durere, deşi aţi putea spune că e amândouă în acelaşi timp. Această lume este un loc în care se naşte corpul emoţional şi mental. Naşterea fizică şi moartea facilitează, pur şi simplu, dezvoltarea unei conştiente gândire/sentiment, care este responsabilă pentru propriile sale creaţii. E absurd să negi importanţa acestui proces al naşterii. Şi este la fel de absurd să-l glorifici. Nu există fiinţă umană care să nu parcurgă acest traseu al naşterii, fără să trăiască atât experienţa bucuriei, cât şi a durerii. Sunt oare ambele necesare? Absolut! Fără durere, mama nu ar putea scoate bebeluşul din ea. Şi fără bucuria vieţii nou-născute, durerea n-ar avea nici un sens. Dar nu spune „acesta e un loc al durerii” sau „acesta e un loc al bucuriei”. Nu căuta să faci din experienţa ta ceea ce ea nu este. Fereşte-te de interpretări care te-ar determina să accepţi numai o parte din spectrul vieţii. Binevoieşte! Participă! Atinge şi lasă-te atins! Simte totul! Deschide-ţi braţele vieţii şi lasă-ţi inima să fie atinsă! De aceea te afli aici! Când inima se deschide, ea este plină de iubire. Iar capacitatea ei de a da şi a primi nu se mai bazează pe nimic din exterior. Ea dăruieşte fără să se gândească la recompensă, deoarece a da este cel mai mare dar. Şi primeşte – nu numai pentru sine – ci pentru ca şi alţii să poată trăi experienţa darului. Legile lumii acesteia nu îi mai limitează pe bărbatul sau pe femeia a căror inimă este deschisă. Şi astfel se întâmplă miracole – nu printr-o activitate specială, ci doar ca o extensie a iubirii însăşi. Miracolele nu vin dintr-o gândire lineară, secvenţială. Ele nu pot fi planificate. Nu poţi învăţa nici să le faci, nici să le primeşti. Miracolele vin în mod spontan în inima care s-a deschis şi în mintea care a renunţat la nevoia ei de a controla sau de a şti. Căci Mintea lui Dumnezeu e nevinovată şi atotdăruitoare. Ea nu-ţi poate refuza cele necesare, întrucât eşti parte din Ea. Ea nu te cunoaşte ca fiind separat. Asemenea unui părinte ce se uită la unicul său copil. Ea te priveşte cu statornică iubire şi afecţiune. „Întinde-ţi mâna şi primeşte aceste daruri”, te invită Ea. Dar tu nu dai ascultare chemării Ei. În frustrarea ta, nu auzi Vocea Divină care te chemă. Privind în jur la condiţiile vieţii tale şi găsindu-le numai defecte, nu eşti conştient că te-nconjoară Iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu. Şi totuşi, oricât de departe te-ai simţi tu de Dumnezeu, nu eşti decât la un gând distanţă. Pe măsură ce înveţi să fii deschis momentului prezent, vei deveni din ce în ce mai conştient de Prezenţa Divină în mintea şi experienţa ta. Rostul tău personal se va dezvălui în această conştienţă lărgită, ajutându-te să înţelegi cum poţi fi de cel mai mare ajutor pentru tine însuţi şi pentru ceilalţi.

intre oameni si caini

de Florin Iaru


Există printre noi, la o distanţă convenabilă, indivizi aflaţi într-o suferinţă acută, oamenii străzii. Opinia publică îi percepe ca meritân-du-şi soarta şi-i ocoleşte cu prudenţă. Bucureştiul e plin de ei, bălăngănindu-se de ici până colo, dormind prin ganguri, hrănindu-se cu te miri ce, bolind pe tăcute şi dispărând din peisaj ca frunza-n vânt. Pe aceeaşi treaptă cu ei, cete întregi de cerşetori-copii, captivi şi sălbăticiţi cu forţa spre a ocupa exclusiv acest segment al vieţii asociale. Nicicând vidul legislativ n-a fost mai sufocant, ori iniţiativa privată mai neputincioasă. De cele mai multe ori, inşii în cauză se comportă ca nişte animale fără stăpâni, ca nişte neoameni. Dromomani, refractari la regulile sociale, scormonitori în gunoaie, bolnavi la trup sau la minte, încet, încet, vagabonzii şi-au câştigat un loc murdar printre noi. Nu e nimic romantic, vizionar sau excitant în „libertatea" de care se bucură. Trec pe lângă ei zi de zi. Mai mult de un leu, doi, nu fac nici eu nimic. Nu mă simt în stare. Caut un licăr uman în privirea aceea goală. Iar noaptea târziu, când văd unul-doi puradei înşiraţi pe ciment de un soi de mamă rufoasă, să-mi stoarcă mila şi banul, furia mă îneacă. Încă un destin aruncat la gunoi, încă o deformare a umanului incipient, încă o speranţă pierdută.
Autoritatea publică nu are treabă. Îi ocoleşte. Protecţia copilului i-a scos din inventar. Încercările de a-i integra, atâtea câte au fost, au eşuat lamentabil. Când actualul preşedinte era ministru al Transporturilor, a pus la dispoziţia micilor cerşetori din Gara de Nord un hotel, spre a-i adăposti. L-au terfelit. Raţiunea care spune că A (adăpostul) implică B (liniştea) nu s-a aplicat. Nimeni, de atunci, nu pare să aibă o soluţie. Întâmplarea face să cunosc un astfel de caz. O femeie cândva înfloritoare şi talentată bântuie acum, ştirbă şi hâdă, străzile Capitalei. Cerşeşte şi-şi bodogăneşte nebunia. Nu e o balenă eşuată, a fost un om, dar, pentru ea, voluntarii cei harnici nu vor mişca un deget. În lipsa familiei care să solicite expres, serviciul medical n-o poate atinge. Asemenea ei, prin canale, ganguri şi cartoane, o specie pe cale de dispariţie, dar, vai, teribil de perenă, supravieţuieşte alături de noi. Într-un ocean de indiferenţă.
Oamenii străzii au pierdut competiţia cu câinii străzii.

Am fost ţigan o săptămână


Autor: Cristian Delcea


Femei bătute şi torturate în satul în care ţiganii sunt ca talibanii

Cei de lângă mine n-au fost încântaţi de prezenţa mea, dar au tăcut. Pentru ei a fost ca un disconfort termic. Am auzit din nou aceleaşi râsete ale unor tineri. Se pare că ei sunt cei mai perfizi şi mai răi când vine vorba de ţigani. Râd mereu pe la spate.
Şi privirile lor dor mai tare decât căutătura urâtă a lui Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei. Avem campanii pentru integrarea şi alfabetizarea ţiganilor, dar nu există campanii pentru ca oamenii să nu mai râdă când văd un ţigan cocoşat pe stradă. De ruşinea asta n-or să mă spele nici discursurile Madonnei şi nici campaniile lui Bono de la U2.
Şi totuşi, numiţi-o cum vreţi, dar nu discriminare. Nu m-a dat nimeni afară din nicio cafenea, magazin, restaurant. Câtă vreme mi-au încasat banii, m-au primit cu braţele deschise. Nu ţiganii sunt discriminaţi în România, ci mai degrabă săracii. Am băut un ceai într-o cafenea din selectul magazin Cocor, am fost la câteva sute de lei distanţă să‑mi iau un sacou de la Seroussi, am fost la teatru, la mall, la farmacie, în restaurante. Câtă vreme le-am dat banii, neguţătorii m-au tratat normal.

Foamea
Dar atunci când eu, ţiganul, cer bani pentru o muncă pe care sunt dispus să o prestez, ei bine, atunci începe deznădejdea. Vrem ca ţiganii să miroasă frumos, să iubească arta, s-o "ardă" numai pe la cinematecă, dar niciun angajator nu vrea să aibă lângă el un ţigan. Or, fără bani, ţiganul fie se afundă în mizerie, fie caută căi de profit neconvenţionale. Eu am mers pe convenţional, am vrut să mă angajez la patron.
Dar patronii nu m-au vrut. Am căutat anunţuri în ziare, la muncitori necalificaţi, la spălat de maşini sau la dezmembrări de piese auto. Am sunat şi mi-au spus că mai sunt locuri libere. Când am ajuns în faţa angajatorului, mi s-a spus că nu se mai fac angajări. Unii m-au alungat cumsecade: "Du-te ţigane, du-te nene! Ţi-e foame, nu? Ţi-o fi, mă, dar acuma vine iarna şi nu se mai spală maşinile. Astă-vară de ce n-ai venit?".
Alţii au răspuns în batjocură la întrebarea cinstită "Se mai face angajări?". "Bă, uite, chiar în momentul ăsta nu se mai face!". Am fost invitat să plec. Aşa am ajuns să merg fără ţintă pe la margini de şantiere, prin noroi şi gunoaie. Apoi să miros a vânt şi a transpiraţie, să stau numai cu capul în pământ şi să culeg de pe drum fiare şi sârme, doar-doar mi-or trebui cândva.
La Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă am găsit 10-15 oameni la coadă, şi o portăreasă care-i strunea. Am întrebat în jur ce hârtii îmi trebuie pentru angajare. O ţigancă s-a dat înapoi: "Nu, mamă, că aici vine lumea pentru şomaj, pentru ajutor la căldură, nu pentru angajare. Vorbeşte cu portăreasa. Ea ştie".
Portăreasa a fost realmente surprinsă că a venit cineva care caută de muncă la Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă. Mi-a spus că e pauză de masă la micii funcţionari şi mi-a adus nişte foi cu oferte de locuri de muncă: "Vezi şi tu ce ţi se potriveşte". Am notat pe un petic de hârtie un anunţ: "Angajăm ciupercari". Şi cam ăsta a fost tot sprijinul pe care mi l-a dat statul mie. Nu m-au primit nici la ciupercari. Era bine, salariu "zece sute" şi bonuri de masă, numai că „s-a umplut schema la ciuperci".
Nici la gunoieri nu m-au angajat. HR-ul de la gunoieri, sau, mai pe româneşte, fătuca de la personal, a privit pe sub ochelari şi a spus: „Nu se fac angajări". Am încercat marea cu degetul, intrând pe turnanta pilelor şi a relaţiilor. „Ştiţi, m-a trimis cineva". Fătuca tresare: „Cine?". „Un vecin, nu-l cunoaşteţi". „A, nu. Nu se fac angajări. Nu s-au făcut niciodată". Înseamnă că gunoierii care roiau prin curte şi-au moştenit meseria pe linie paternă.

Stupefiantul pelerinaj

În ajun de Sfântul Dumitru m-am înghesuit şi eu printre oamenii care au făcut o noapte albă pe Bulevardul Regina Maria, ca să sărute moaştele. Era o noapte rece de toamnă şi tot Ferentariul era acolo.
Ţigani cu miile. Privind de la Piaţa Unirii păreau milioane şi încă mai coborau din tramvaiul 32! Stând la coadă m-am trezit înconjurat de nişte puştani de 12-18 ani, ţigani, fete şi băieţi, care, din glumă în glumă, au ajuns să-l înjure de mamă şi pe „sfântul Mitică".
Fumau şi-şi trimiteau ocheade, ţigănuşii cu mucii la nas le plesneau pe fete peste, mă iertaţi, cur şi la un moment dat am auzit chiar un „facem şi noi un cui (n.r. - ţigară cu marijuana)? Ia scoate o foiţă să facem şi noi un cui". N-a mirosit a „cuie", poate a fost doar o vorbă-n vânt, dar nutresc convingerea că poliţiştii de la antidrog ar face o treabă minunată dacă ar mai merge şi ei pe la biserică. Măcar de Sfântul Dumitru, ocrotitorul Bucureştilor.

Micile găinării ale străzii
Într-o săptămână n-am găsit nimic de muncă. În schimb, micile escrocherii, găinăriile de toate zilele, s-au ţinut ca scaiul de mine. Am ajuns într-o casă de lângă Cişmigiu, ascultând balivernele unei cucoane la 50 de ani care promova comerţul de tip progresiv cu produse naturiste. E sistemul acela cu puncte bonus în care „peştele mare îl înghite pe cel mic". Cei care se înhamă la aşa ceva devin nişte pisălogi care-şi pierd prietenii pentru că-i toacă la cap să cumpere mici nimicuri de care n-au nevoie.
Cucoana era pe cale să-mi ridice moralul: „Suntem un cerc select de oameni de afaceri. Eu îţi voi da paşaportul ca să intri în această lume. Eşti pregătit să devii managerul afacerii tale?". Iar eu aveam noroi sub unghii. La finalul discuţiei mi-a dat cu moralul de pământ: „Ca să intri în afacere trebuie să cumperi un produs de 100 de lei. Îţi recomand eu un produs naturist care îţi protejează şi creierul, şi organele genitale". Rămâi sănătoasă, cucoană, că-mi iau pălăria şi plec!

Am fost selectat
În altă zi, în faţă la Hanul lui Manuc, un mic cocalar m-a luat aproape pe sus şi m-a bagăt într-o magherniţă unde mai multe adolescente îi prosteau pe proşti. Una dintre ele mi-a spus că am fost selectat din mulţimea de oameni care traversează Piaţa Unirii pentru a juca în filme, în reclame, chiar şi în piese de teatru, să prezint colecţii de modă de la Zara şi Bershka.
Trebuia numai să intru în baza lor de date, iar asta mă costa şaptezeci de lei. „Ai banii ăştia la tine?", m-a întrebat copila. „N-am", i-am replicat. „Nici măcar treizeci de lei", m-a rugat ea din priviri şi din buze. „Nici măcar să merg cu metroul". „Bine, vino mâine cu banii. Ţine minte, ai fost selectat!".
Şi ţiganii plâng câteodată, nu-i aşa?
Credeam că există o solidaritate, dacă nu între oameni, atunci măcar între şoferi. Într-o sâmbătă de octombrie am pus mâna pe un hârb de maşină şi am plecat cu o treabă pân' la Bragadiru, în mărginimea Bucureştiului.
Între Măgurele şi Bragadiru, în mijlocul unui câmp cu buruieni, am făcut o pană de cauciuc mai mult sau mai puţin intenţionată. Nu mai ştiu dacă am uitat cricul acasă la fel de intenţionat. Concret: era o zi de sâmbătă, ora patru după-amiaza, mă găseam singur pe un câmp între Măgurele, Bragadiru şi Dărăşti, aveam o roată spartă şi niciun cric cu care să o pot schimba.

Cu mustaţa sub nas
Mi-am adus aminte că am păţit eu altele şi mai rele cu belelele de maşini pe care le-am avut. De fiecare dată mi-au sărit imediat în ajutor ceilalţi şoferi. Dar pe atunci n-aveam pălărie pe cap, mustaţă sub nas şi cămaşă mov. Ei bine, acum aveam. Şi din cauza asta am stat mai bine de trei ore la margine de drum, făcând cu mâna şoferilor care goneau pe lângă mine.
Unora le citeam pe buze înjurăturile, alţii mă claxonau şi îmi zâmbeau, gândind că e amuzant să vezi un ţigan la necaz. Era tot sâmbătă, numai că se făcuse deja seară, soarele asfinţise de tot peste câmpurile de la marginea Bucureştiului şi parcă se lăsa a ninsoare, era un frig care crăpa dosul palmelor până la sânge. Iar ţiganul, e drept, puţin mândru, plecase de acasă într-o cămaşă descheiată la gât şi o geacă de piele subţire ca foaia de ceapă.
Când s-a făcut întuneric de tot, m-am gândit să las pacostea acolo, să o iau la pas până la Bragadiru şi să strig pe la oameni prin curţi: "Aveţi, măi, nene, un cric?". Era sâmbătă seară, peste mirişti, înspre Măgurele se auzeau muzicile ţigăneşti. Începeau petrecerile, onomasticile, chermezele. Ţiganii sunt buni să le lipeşti cu scuipat sutele de euro pe frunte, dar nimeni nu s-ar încurca noaptea, la o margine de drum, cu un balaoacheş.
Am fost cu desăvârşire singur, pe lângă mine au trecut sute de oameni care n-au vrut să mă ajute. Acolo am înţeles de ce umblă ţiganii în şatre. Dacă rămân singuri, mor!

Mila
În acest tablou, pe care l-am putea intitula "Ţigan plângând pe o roată de rezervă", şi-a făcut apariţia o maşină Skoda Octavia, model vechi. Din ea a coborât un amărât la 50-55 de ani. Salopetă murdară pe el, în cap - fes cu moţ. I-am spus ce necaz am păţit, din boss şi bossulică nu l-am scos. L-am întrebat apoi dacă are la el un cric, dar nu a spus nici da, nici ba. S-a uitat la roată şi mi-a propus să salte el de maşină şi eu să scot roata bleagă şi să o bag pe aia bună.
Odată a apucat de aripă şi a ridicat maşina câţiva milimetri. M-am uitat în ochii lui bulbucaţi şi am drăcuit amândoi fierul din faţa noastră. Iar când credeam că a renunţat şi vrea să plece la el acasă, omul a deschis portbagajul maşinii lui şi a scos un cric cât palma. L-a băgat sub maşina mea şi a început să învârtească la el. "Nu am vrut să mai umblu la el, la cric", mi-a spus, văzându-mă nelămurit.
În cele două minute cât a durat toată operaţiunea, şi-a deschis sufletul în faţa mea: "Te-am văzut când mi-ai făcut semn, acum două ore. M-am uitat la tine în oglindă şi mi-a părut rău că nu am oprit, măi, omule. Şi am zis că dacă mai eşti aici când mă întorc, mă dau jos la tine. Am făcut o faptă bună sau n-am făcut?". Îi răspund cu capul în pământ: "Aţi făcut, bre".
Îi spun şi lui ca să ştie: "Stau de trei ore aici şi n-a oprit nimeni, am făcut cu mâna, le-am arătat roata să nu creadă că le cer benzină sau altceva. Unii m-au înjurat, unu' s-a făcut că dă cu maşina peste mine". Omul a dat din mână a lehamite: „Ştiu, mă!". Apoi ne-am despărţit.
Am luat-o spre Bucureşti. La benzinăria de pe Şoseaua Antiaeriană am pus câţiva stropi de benzină, să nu fac şi pana prostului. O benzinăriţă a ieşit afară năucită şi m-a întrebat: „Ai alimentat la pompa 5?". Alimentasem însă la pompa 4. La pompa 5 alimentaseră nişte ţigani cu o maşină cu numere galbene. Am aflat că au făcut plinul şi au uitat să mai plătească. M-am iluzionat că sunt şi ei într-un experiment jurnalistic inedit.
"Te-am văzut când mi‑ai făcut semn, acum două ore. M-am uitat la tine în oglindă şi mi-a părut rău că nu am oprit."

„Să te băgăm un pic în dubă, să te încălzim!"
La 25 octombrie a fost Ziua Armatei. În loc să treacă fanfara militară în frunte cu-n tambur major, a fost un miting de protest organizat de Sindicatele Militarilor în rezervă. Se adunaseră vreo 3.000 de foşti "tovi" ofiţeri în faţa Palatului Cotroceni, să-l huiduiască pe Băsescu, sperând că aşa vor scăpa de tăierea pensiilor. Mă orientam şi eu prin zonă în dimineaţa cu pricina. M-am apropiat de norod să casc gura.
Dar păşind agale către militari, un grup de jandarmi s-a pus în faţa mea. Unul mi-a făcut semn din cap să spun ce-i cu mine. „Mă duc şi eu pân' la Răzoare", le-am spus. „Ai actele la tine? Probleme cu legea... ceva?". Am scos buletinul: „Dar ce am făcut, măi, nene?". Cel care mi-a luat buletinul a intrat într-o dubă şi "m-a dat prin staţie". Pe lângă mine treceau tineri în drum spre Politehnică. Atunci am făcut şi eu o întrebare: „Pe ăştia de ce nu-i opriţi?".
Unul dintre jandarmi, un urât, un ăla, cu sprâncene groase şi cu capul mare, m-a întrebat: „Ţie ţi-e frig, mă?". „Nu". „Nu, că dacă ţi-e frig, te băgăm un pic în dubă, să te încălzim. Deci ţi-e frig?". Şi se ducea să deschidă uşa la dubă.
Era convins că o să le vină prin staţie că am făcut puşcărie, sau, şi mai rău, că sunt urmărit pentru furt din locuinţe. Abia aştepta sprâncenatul să mă încingă în dubă, să-mi dea, să mă julească. Dar, ca o izbăvire, jandarmul care-mi luase buletinul, un om mai cumsecade, s-a întors şi m-a lăsat să plec: „Du-te, nene, la Răzoare. Vezi, să nu te bagi în miting!".

Naşterea din nou
Aproape rotund, articolul se termină la câţiva paşi de locul unde a început: la Piaţa Universităţii. Nu-mi mai este ruşine.
Ba încă, un cunoscut care m-a zărit întâmplător în ultima seară mi-a spus că mă uitam cu lăcomie la oamenii din jur: „Parcă le-ai fi luat hainele de pe ei". Mă gândesc că n-am realizat nimic, nu vin cu nicio soluţie la problema rromilor.
Ce vrea societatea să se întâmple cu ei? După şapte zile în care am fost tratat ca un ţigan, îndrăznesc să spun că răspunsul e inscripţionat pe o casă veche de lângă spitalul Colţea. Acolo, un fanatic religios a montat un fel de panou publicitar. Pe panou a scris un verset biblic: Ioan 3,7 - „Iisus a zis: «Trebuie să vă naşteţi din nou»". Şi nu e nicio metaforă aici.

 Autor: Cristian Delcea 


duminică, 25 martie 2012

Umilit si umiliti


AUTOR:
 AUGUSTIN BUZURA


În zilele acestea s-a vorbit mai mult ca oricând despre umilinta. Discutia a fost provocata de  presedintele patriei, care a ajuns la concluzia ca detine functia cea mai expusa umilintelor. Cu alte cuvinte, din perspectiva sa, numai presedinte sa nu fii! 

În ceea ce ma priveste, ma grabesc sa recunosc sincer ca nu ma simt bine când nu numai cei ce conduc Statul sunt, pe drept sau pe nedrept, umiliti, ci si orice sportiv, artist, om de stiinta, simplu cetatean, caci vorbele respective, dar si faptele celui care le-a iscat, se rasfrâng si asupra mea. Multi ani, asadar, am dus în spinare, indiferent pe ce meridian ne-am fi aflat, vina de a trai în regimul Ceausescu, de a suporta teroarea si, fireste, comunismul cu particularitatile lui balcanice. În acelasi timp, marii lumii îl primeau, îi satisfaceau toate capriciile, pe când noi, simpli cetateni,  gazetari, scriitori, specialisti, ce vom fi fost, suportam acuzatia de a-l avea în fruntea statului. El vindea, la propriu, cetateni români de diferite etnii, dar nimeni nu sufla o vorba despre cumparatorii care erau la fel de vinovati. Pâna si dizidentii, în lumea dizidentilor, mai târau dupa ei „prestigiul“ tarii.
Dupa Revolutie, am carat în spinare mineriadele asa cum li s-a parut multora, si nu faptul ca l-am rasturnat pe cel mai brutal dictator si ca libertatea a fost platita cu sânge. Astazi, suntem obligati sa suportam izolarea, mahalaua  si degradarea pe care le datoram clasei politice „în frunte cu…“ sau „sub conducerea înteleapta a…“– ca sa folosesc foarte potrivitele sintagme ale activistilor de altadata. A fost la îndemâna oricui sa observe ca fiecare interventie a presedintelui a fost,  vorba poetului, „lung prilej de vorbe si de ipoteze“. Ca barbat cu cea mai importanta misiune în stat nu a stiut sa ierte si sa înteleaga, prin urmare, era firesc ca la rândul sau sa nu fie iertat. S-a vazut ca presedintelui  îi place lupta, dar daca nu stapânesti toate armele, poti pierde usor, mai ales când din arsenal îti lipsesc generozitatea, prietenia, compasiunea, întelegerea si respectul pentru adversar.
Din Evul Mediu încoace, sau din epocile în care existau doar stapâni si slugi, obiceiurile s-au mai schimbat pâna si în mica noastra Valahie, chiar daca nu toate. Asa ca sa te pazeasca Cerul de razbunarea slugilor care, la noi, cum reiese din opera gazetareasca a unora, sunt în asteptare, cu bagajele facute, desi cocosii n-au cântat a treia oara. În acelasi timp, o alta parte a servitorimii da semne grave ca si-ar pierde memoria, iar nu putini lucreaza din greu la biografii noi revazute mult si adaugite, contrar învatamintelor istoriei – ca prin smecherii poti câstiga o lupta, doua, dar nu si razboiul. Prin urmare, m-am oprit asupra câtorva dintre amanuntele pe care le-am observat urmarindu-i la televizor evolutiile zilnice pentru ca, sincer, ma preocupa tristetea prezidentiala, mai ales ca nu o data m-am întrebat care sunt cauzele ei si daca îl tulbura sau preocupa într-o mai mare masura si tristetile noastre, daca pentru Domnia Sa acestea au vreo importanta.
Personal am schimbat cu Domnia Sa vreo trei fraze o singura data, când m-a „eliberat“ din functia de presedinte al I.C.R. iar înainte de asta, doar niste saluturi, la aeroport, când asistam la plecarile si sosirile celor doi presedinti care l-au precedat. Cu toate astea, însa, am ajuns sa-l cunosc mai mult decât mi-e necesar. Ca  presedinte, a detinut totul, inclusiv afectiunea de care Ceausescu s-a bucurat  doar în cele câteva zile ale „Primaverii de la Praga“. Prin urmare, vina pentru sentimentul care-l obsedeaza îi apartine în exclusivitate. Privindu-l de pe bancuta mea neangajata politic, sunt convins ca în acest moment nu vorbele care i s-au spus si nici chiar inventarul pacatelor sale, absolut reale si incontestabile, ar trebui sa-l umileasca, ci câteva întâmplari petrecute sub ochii nostri în aceste zile.
Nu mai vorbesc despre starea jalnica a învatamântului si sanatatii, despre anonimatul desavârsit în care se zbate tara, ci despre câteva nenorociri mai convingatoare decât tomuri întregi de analize. Este vorba despre eleva de 10 ani care a murit înnecata într-o hazna în curtea scolii, tragedie care nu s-a petrecut unde va prin tarile bananiere care, de altminteri, încet-încet, au cam început sa ne depaseasca în multe privinte. Sigur, decesul elevei ar putea trece drept o pura întâmplare, daca în realitate n-ar fi o consecinta logica a unei stari de lucruri si a unui mod de a gândi. Ne este imposibil sa ignoram faptul ca sute de mii de copii au abandonat scoala din cauza mizeriei, elevi transportati la scoala în portbagaje, copii care vietuiesc pe lânga gropile de gunoi si asa mai departe. Îmi vine în minte o poveste auzita demult, în Bucovina: un înalt personaj de spita împarateasca, participant la o vânatoare, se pomeneste într-o situatie bizara, în afara logicii sale si, desigur, a regulilor vânatorii. Vrând sa-i faca o farsa, taranii au îmbracat o pisica în blana de iepure si au adus-o în bataia pustii înaltului personaj.  În timp ce trage, distinsul vânator vede cum iepurele se catara în copac.
În consecinta, de îndata ce descopera adevarul, înaltul personaj, simtindu-se profund umilit, nu ezita sa-si traga un  glonte în cap. Ma întreb acum, ce ar trebui sa faca autorii morali ai numeroaselor tragedii care se petrec neîncetat sub ochii nostri? Am aflat în aceste zile înca o întâmplare demna de altitudinea intelectuala si morala la care a ajuns clasa noastra politica. Un deputat al partidului aflat la Putere a împartit flori si martisoare curvelor originare din România care-si faceau meseria pe o strada dintr-un oras sicilian. Omul nu a pierdut prilejul sa le sfatuiasca sa dea pe la consulat si pe la biserica, dar sunt sigur  ca n-a uitat sa le spuna si cu cine trebuie  sa voteze. Despre discount nu s-a aflat nimic. Este inutil sa ne întrebam cât timp va trebui sa treaca pâna când  politicienii nostri se vor încumeta sa viziteze si niste universitati sau institute de cercetare, unde sunt multe românce destepte, frumoase, carora le-ar face placere sa li se spuna din când în când ca tara lor este mândra de ceea ce fac. Faptul ca dialogul cu curvele pare mai important decât cel cu specialistii, cu oamenii de carte este un alt motiv de umilinta. A noastra, a tuturor. Dar unul dintre cele mai jalnice si mai umilitoare  momente ale istoriei noastre postdecembriste este cel legat de Universitatea de Medicina din Târgu Mures. Nu stiu cum se va transa disputa, dar adevarul e ca pe unguri orice ai face nu-i poti muta din secolul XIX, în timp ce secaturile noastre nationale dau orice numai sa ramâna la putere fie si o zi în plus. Ungurii stiu prea bine ca nu vor gasi niciodata parteneri mai buni si mai dispusi pentru orice troc.
Cu  foarte multi ani în urma, Fanus Neagu a fost întrebat ce ar vrea sa fie daca n-ar fi scriitor? Raspunsul pe care l-a dat n-ar trebui sa uimeasca pe nimeni: „Ungur din România!“ Îmi amintesc ca în timpul îndepartatei mele studentii se vorbea cu aceeasi încrâncenare despre Medicina în limba maghiara, la care profesorii nostri se întrebau nedumeriti: „Cum îl întrebi pe bolnav: ce  te   doare sau de ce etnie esti? Si, daca nu-i stii limba sau nu ti-o stie, ce faci? În tara ta te duci cu translator la bolnavi sau îi refuzi pe cei ce nu stiu ungureste? Folosesti translator pentru a descifra o foaie de observatie?“
Fireste, ungurii pot cere orice,  în viziunea lor ei au numai drepturi si abuzeaza de ele pentru ca s-au asociat cu niste pigmei morali si spirituali care sunt dispusi sa-si vânda pâna si istoria, traditiile, nu numai pamântul cu toate câte se afla pe el. În Târgu Mures se învata de mult în limba maghiara. Doar lucrarile practice se fac în româna, cum e si normal. Dar politicienilor maghiari si aceasta li se pare mult, desi Statul român nu cred ca are obligatia sa le întretina toate fantasmele imperiale si sa-i salveze de esecul economic si moral la care  cei din „arcul guvernamental“ au adus tara. Acum nu cer, ci dicteaza. Chiar daca si ei stiu ca bantustanele nu mai sunt o solutie. Si nici n-au fost vreodata recunoscute de O.N.U.  Am spus-o deseori ca respect foarte mult cultura maghiara, inclusiv pe colegii mei din Cluj, cu care în umilitoarea epoca de aur am fost pe aceeasi baricada. De asemenea, ma simt apropiat de profesionistii unguri care pentru noi, cei ce i-am cunoscut, sunt simbolul lucrului bine facut. Îmi displace însa ca ajunsi în Capitala, ungurii au devenit mai balcanici decât balcanicii.
Dar  pentru ca vorbeam de umilinta, ar fi trebuit sa se stie ca românii nu sunt nici orbi, nici surzi si nici imbecili. Sunt doar mai rabdatori si mai înceti în reactii. Lozinca pe care am auzit-o mai insistent ca niciodata în noaptea de 19 spre 20 martie, la Târgu- Mures, Most vagy soha – Acum ori niciodata, ar trebui înteleasa cum se cuvine. Exista pretentii carora azi, mâine sau oricând li se va raspunde: Soha – Niciodata.

vineri, 23 martie 2012

cuvinte-nvărgate


9.
viaţa nu e frumoasă, ca-n cărţi, aşa cum viitor
nu e în munca la stăpân.
degeaba vedem de la distanţă prădătorii,
dacă cea mai înţeleaptă decizie e
să nu-ţi pese sau să loveşti primul.
totuşi cineva trebuie să moară zilele acestea
pentru a da palpitură şi sclipire ochilor şi
furie mulţimii neieşite în stradă.

tânjesc după unde nu se mai vrea a se trage.
m-am săturat să fiu băgăreţ şi să
nimeresc decât pământul!
lumea aceasta nu va fi niciodată un loc primitor,
unde relaţiile profunde să dureze. aici
dacă n-ai o mare tristeţe, nimica n-ai.

şi nu e greu să-mi fii prieten, trebuie doar să
nu-mi furi sufletul care simte şi simte
toate nimicurile despre care scriu poeţii.


10
nu eşti un poem, nicolae, ci un excavator ieşit din oul kinder –
începi mereu lupte care nu trebuie câştigate,
râcâi în zadar şoriciul obrazului împietrit de nesimţire şi indiferenţă.
conştiinţa e ocupată să se bată cap în cap cu Dumnezeu.

îndreaptă-ţi cuvintele şi ia înapoi ce nu se citeşte,
nu vezi că te părăsesc toţi?
nimeni nu e dispus s-o mai ia de la capăt,
ca tine.
fiecare ascunde câte ceva,
dar adoră, în egală măsură, eşecul şi descurcăreţii.
există doar calea cea grea şi, deasupra, infinite drumuri de imaginat.

aşteaptă să încolţească în tihnă gândul cel bun,
adu-i
pic de lumină şi apă şi
lasă-l în adormire.
apoi... dă şi tu o petrecere
de sămânţă-nouă şi bună,
îngropată de mâinile
tale-n
ţărână...


11
nu fac parte din categoria oamenilor obişnuiţi -
am două picioare stângi, mă uit de aproape
când lucrurile par aşa cum par
şi eşuez de fiecare dată într-o altă mentalitate.
să araţi bine e nimic, dacă-ţi distrugi viaţa -
ce e mai bun rămâne la urmă.

am fost sunat azi noapte de Dumnezeu, să vă rog
să nu mai mergem la El, ca la Paris,
pentru orişice flecuşteţ.

dacă iei omului întunericul
va ieşi din
ascunzătoare.

ce gandeste un... anonim!


eu nu mai sunt in Romania de ceva timp. nu asta conteaza!
cred ca voi vreti sa aveti viata asta! si anume:
1. sa mergeti la spitale cu teama - ca daca nu dati mita nu veti fi tratati bine!
2. sa va lasati copiii pe mana unor profesori incapabili care vor si ei mita
3. sa fiti tratati ca niste animale la POSTA sau la ghiseele publice.
4. sa nu aveti incredere in politie.
5. sa conduceti pe niste strazi infecte.
6. sa publicati numai prin relatii
7. et cetera.
Daca romanilor le lipseste ceva, sa MUNCEASCA si vor avea de toate. Aici e vorba de mentalitate. Mai bine de 2 milioane de romani asteapta sa vina statul sa le dea mura in gura.
Am fost la mai multe ministere in Bucuresti - multi functionari nu aveau habar de legislatie. O tara infectata pana in maduva. Mi e rusine cand ma duc sa mi fac cumparaturile pt ca la supermarket romanii cersesc iar africanii iti fac orice serviciu pt un euro. Asta e realiatatea: suntem distrusi psihic.
Ce se vrea acum e ciolanul pe care nu-l mai au de la alesi.
Unde stau eu -Bruxelles - colegii mei au fost de acord sa renunte la o parte din salariu pt ca firma sa nu aiba probleme. Asta e diferenta!!! Dai unui roman un porc si ti -l mananca in 3 zile apoi cere tot de la stat.
Ieri si azi am fost si eu in Universitate si am vazut ce e in fata la TNB - toti functionarii. In cafenele alaturate lumea isi vede de treaba - cam mare disproportia. Grupuri de tineri vb de cati bani a primit de la partide. UN CIRC!!! Daca vine Ponta sau alt politician ne va fi si mai rau!!! NU gandim in perspectiva, nu facem nimic nimic nimic. Dar stim sa cerem!!! Istoria nu e de partea noastra, cu cateva exceptii nemtesti: mereu am fost condusi de cineva - lider bun si puternic (foarte rari) am mers cat de cat bine - lideri prosti, am mers prost. Singurul roman care isi vede de treaba si munceste e taranul din Cucuiesti de care nu stie nimeni ca exista! El stie ce are de facut si nu asteapta nimic de la nimeni si se pare ca inca mai traieste. Realitatea mea e ca mai toti oamenii pe care-i cunosc muncesc de dimineata pana seara pe nimic iar cand se gandesc la ce ar putea sa le ofere o bucurie, habar n-au ce ar putea spune.

comentarii pe fb:

  • Mocanu Cezar Este aşa din păcate... Şi mai este arogant românul. Până să ajung aici nu reuşisem să înţeleg de ce în România nu merg lucrurile. Nu cred însă că aşa este românul în mod natural. A devenit aşa din cauza comunismului. Avea dreptate Brucan!
    20 hours ago ·  ·  1
  • Nicolae Tudor 
    Unii oameni par surprinsi neplacut cand se anunta infiintarea unuii partid pe internet. Nu pot concepe sa te unesti cu cineva necunoscut. Li se pare ca doar tete a tete este normalitatea. Pana la a ajunge acolo, eu nu cred ca este gresit ca oamenii se intalneasca ascunsi chiar dupa un pseudonim, fiindca, usor usor fiecare va demonstra cine este cu adevarat, in functie de atitudinile pe care le va avea in situatiile cu care se confrunta. Pentru a merge inainte trebuie sa trecem multe de tot cu vederea si sa-l lasam pe fiecare ca pe el. Daca avem structura interioara de a pune permanent totul la punct inseamna sa innebunim curand fiindca pe masura ce traim, tot mai multe probleme reclama interventia proprie si ajungem chiar sa ne alteram judecata mergand pana la a uri semenii. Asa cum a facut-o Brucan catalogand poporul roman o multime compusa din prosti. Iata, o face si un roman contemporan, traitor la Bruxelle, acuzandu-ne ca nu muncim, ca nu muncim indeajuns si de aici avem toate relele. Pentru a judeca aceste spuse ar trebui sa vedem si sa intelegem ce inseamna normalitatea, care este ea? Dar… Normalitatea este o linie aleatorie precum orizontul, nu putem pune mana pe ea, doar o aratam. Si o arata diferit fiecare om, fiindca fiecare suntem unici si am capatat un fel de a fi si de a gandi in functie de ce am auzit, vazut, simtit, citit, facut, trait. Cel mai bogat om al lumii crede ca este normal ca fiecare sa avem un cip in cap iar el sa se afle la butoane.Hitler credea ca evreii si tiganii trebuie sa dispara fiindca sunt rase inferioare. Credinciosii cred ca normalitatea este sa multumim continuu lui Dumnezeu pentru tot ce primim si sa ne abandonam voii Sale. Esoteristii cred ca exista o ordine astrala, dincolo de moarte, ca trebuie sa ne supunem arhistrategiei divine care ne-a desemnat conducatori care se sacrifica imbogatindu-se si creandu-ne un bine universal (suferinta), pe care numai indurand-o (fericitii de noi!) putem evolua spiritual. Raspunsul la intrebarea: ce e viata si care este rostul omului, inca isi cauta raspunsul. Unii cred cu tarie ca munca multa este cea care ofera fericirea pentru ca aceasta ofera banul cu care ea se poate chiar cumpara. Altii, ca pasiunea pentru ceva anume, sau iubirea. Biserica spune ca fericirea absoluta o ofera doar acele fapte care au fir direct cu divinitatea. Foarte putini indraznesc sa afirme ca FERICIREA ESTE SA STAI! Cineva chiar a scris o carte, “Dreptul de a sta”!
    Daca privim comentariul analizat prin acesti ochelari ultimi vom vedea ca s-a emis o stupizenie, ca avem in fata o forma de agresiune si manipulare a omului.

marți, 20 martie 2012

Recviem pentru livadă, grădină şi omenie





      Acum cinci ani, pe 20 martie , am fost la staţiunea pomicola Sîrca şi am cumpărat 50 de puieţi: meri, vişini, nuci, cireşi, caişi, gutui. I-am plantat apoi, împreună cu soţia mea, cu tot dichisul, pe bucăţica de pămînt pe care o cumpărasem în satul Caşărie, comuna Dobreni (Neamţ) - ca să muncesc util în natură. A fost apoi un an cu secetă cumplită. Dar nu i-am lăsat să moară. La maxim două zile, mergeam la Căşărie şi, folosind patru bidoane de plastic de 5 litri, le turnam apă, adusă de la un izvor aflat în apropierea pămîntului meu. Am cărat deci cîte 20de litri, de zeci de ori, urcînd un deal de cîteva sute de metri. Toţi puieţii au scăpat. De secetă… Am continuat să-i stropesc şi în anii următori şi să curăţ pămîntul în jurul fiecăruia, ca să nu fie sufocaţi de buruieni. Acum ar fi trebuit să am 50 de pomi pe rod. Dar nu am nici unul. Am apucat să mănînc doar două gutui şi cinci vişine. Am acum acolo vreo 30 de beţe scrijelite şi vreo 20 de găuri… 
      În fiecare toamnă, ciobanii de la Căşărie şi-au adus stîna pe pămîntul meu, oferind caprelor ocazia să se hrănească cu frunze prospete, din puieţii pe care i-au retezat nemilos. Ieşeau apoi primăvara alte tuleie, de la rădăcina bine prinsă, creşteau pînă toamna sub îngrijirea noastră… şi iar erau distruşi de caprele aduse să pască. Degeaba am vorbit cu ciobanii şi vecinii. M-au prevenit unii, dar cînd am venit să-mi apăr pomii, ciobanul era pulbere de beat, şi poliţistul, chemat să-l scoată de pe pămîntul meu, nu l-a impresionat. Drept răzbunare, mi-au tăiat şi smuls ultimii copaci. 
      În schimb, grădina de legume… mi-a fost călcată în picioare de vaci. Cireada satului , care trecea zilnic pe lîngă pămîntul meu, scăpa de sub control atunci cînd văcarul era prea beat şi rupea gardul simplu de sîrmă (refăcut de cîteva ori, înainte de a fi furat -cu tot cu parii de susţinere). O dată , cînd am constatat ravagiile produse straturilor de ardei, dovlecei, etc., de cireada lăsată să-mi pască şi toace grădina, am încercat să cer socoteală întunecosului văcar, aţinîndu-i calea. Acesta m-a luat în braţe , m-a pupat, şi mi-a spus, "Ce-mi pasă mie de grădina ta?" Am fost atunci la postul de poliţie, ca să cer evaluarea daunelor şi protecţie. Înţelepţi, poliţiştii mi-au spus : "Facem proces verbal, dacă vreţi, dar nu vă sfătuim.". "De ce?" "Pentru că ăla e întors din puşcărie. Şi-a omorît tatăl ! "… 
      În anul super-secetos în care am lucrat acolo toată vara, m-am încăpăţînat să-mi ud grădina, pe care o săpasem şi îngrijisem cu trudă, sub privirile celor cîţiva săteni, adunaţi, de la 8 dimineaţa, la cîrciuma de lîngă terenul meu. Îi amuza terbil, în timp ce-şi sorbeau berea/ţuica toropiţi, cum vin eu cu soţia la 5 dimineaţa că sa stropesc şi prăşesc pe o temperatură cît de cît acceptabilă, cum bat iar stîlpii smulşi ai gardului, şi cum nu observ că nu mai e nimeni pe cîmp, dar că în fiecare noapte îmi dispare ceapa, morcovul, pătrunjelul, . (e drept, îmi lăsau spanacul şi dovleceii). S-au amuzat şi cînd le-am găsit caii priponiţi în grădina, şi cînd au văzut că nu reuşesc să culeg nici o varză mare, nici un pepene copt, nici un ardei împlinit. Pînă la urmă , văzînd că în fiecare noapte dispar legumele care se apropie de cules, am luat de pe cîmp pepeni mici- pentru murat şi ardei pitici- pentru ciorbă. Nici cele cîteva exemplare pe care le-am ascuns în pămînt, dorind să mănînc o varză cultivată de mine… nu au scăpat cumplitului sat. În care, de altfel, păreau a mai fi bătrîni şi copii, fără părinţi, plecaţi prin Italia şi Spania. Şi mici benzi care stăteau ziua la birt şi dădeau noaptea mici lovituri, cînd venea vremea culesului. O comună în care nea Matei, un agronom care încerca să ducă înainte o mică fermă, nu a găsit niciodată un bărbat treaz, care să-i facă temeinic o lucrare. 
      Ştiu că pare nepatriotică vorba aceea, că e frumoasă România, dar e păcat că e locuită… aşa. Este o sentinţă nedreaptă, dacă nu ţii cont cine şi cum a adus oamenii în acest hal. Dar nici nu pot îndura cîntarea de salon, făcută românilor gratuit de un Dan Puric, tezele despre frumuseţea unui popor cu care se întîlneşte la lansările cărţilor sale, la spectacolele din Bucureşti şi prin mînăstiri. La ce foloseşte să nu vezi decăderea cumplită pe care au produs-o istoria, dar mai ales comunismul şi fesenismul? Le lipsesc probabil intelectualilor literaţi instrumente ca teoria sistemelor, de aceea perorează găunos despre ridicarea neamului. 
      Da, există frumuseţe în unii români, dar ea se ofileşte sub asaltul majorităţii degradate, la fel cum s-au ofilit pomii mei şi cheful meu de agricultură la Dobreni. Deşi e atît de frumos acolo, atît de demn şi sănătos să munceşti o grădină (livadă, etc), eu nu mai pot merge la Căşărie, ca să mă las bajocorit de un sat românesc în "traziţie". Şi nici nu are rost să mă lupt cu concetăţenii mei care şi-au pierdut omenia. 

Ioan Roşca, 20 martie 2012

Acarienii politici


by Aurel Brumă
Traseismul politic nu este o „cutumă” modernă a jocului politic, segment aşezat între ziceri şi deziceri, ci  acţiunea profund imorală a nedeslipirii de sinecurile asigurate prin tot mai descusutele buzunare ale acestei umilite şi neimportante majorităţi a populaţiei. În clar este moştenirea grimată a activiştilor avortaţi de revoluţie şi auto-procesaţi sub pălăria generoasă a integrării euro-atlantice, a comunitarismului cu efect tezaurizator pentru echipele băieţilor bine nutriţi în fostele  poligoane utece, asecere, etc, etc. Îi regăsim cu surplus de ani şi osânză la primele nivele de partid/partide, în serviciile publice deconcentrate, mereu agăţaţi unii de gâtlejul celorlalţi pentru pozele electorale, interşanjabili, pregătind schimbul de ştafetă după perdeaua otrăvită de ei înşişi a unei presupuse iubiri de naţie. Şi se vede clar unde a ajuns naţia.
Citeam mai deunăzi pe site-ul unei importante instituţii publice, CV-ul managerului pe funcţie, încă. La loc de cinste, de făloşenie sfruntată era aşezată învestirea sa ca activist utece, plătit ca atare, în nu contează care comitet judeţean de profil. Funcţia şi perioada „exercitate” erau asimilate de ipochimen unei oficializări a IQ-ului său supra-dotat, personalităţii sale gonflabile, rostogolite de altfel prin vagoane de masterate,  proiecte care de care mai cu scârţ. În relaţie evolutivă se ecrana „voluntaritatea” sa revoluţionară, saltul spre un comitet provizoriu fesene, abdicarea – în sine părăsirea spaţiului cu prea mulţi mărturisitori ai infestei sale prezenţe în zonă. Nu ştiu exact dacă şi-a tras şi un carnet de revoluţionar, mai ales că, aşa cum încearcă să schimbe el metrajul stambei, coordonarea „gărzilor patriotice” la revoluţie (!) ar trebui să se confunde cu o coordonare a „gărzilor revoluţionare”! Haida-de! Ca şi alţi „păturici” cu fason şi ifose, bine sustentat de reţeaua apartenentă, aflu, mai nou, că individul cavalereşte (vb) prin nu ştiu ce lojă masonică, un club de spovadă al elitiştilor, de apartenenţă declarată  la fanariotismul autohton. Duă focul de artificii guvernamentale, insul ar fi autorizat să-şi atârne carnetul de activist utece deasupra biroului, cum premierul actual visează acelaşi parcurs, dar mai de perete al Cotrocenilor,spre stupoarea declarată a puţinilor foşti activişti, oameni cu glagorie şi bun simţ, care şi-au refuzat orice revenire în politicianism şi care, acolo unde se află, se bucură de respectul cuvenit staturii lor morale, profesionale.
Scria Sf. Apostol Pavel în Epistola întâi către Corinteni: ”Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună”. Mădulare ale fostului trup bolşevic, necum rupte sau transformate în altceva, mădularele uteciste sunt  reconstituite printr-o  silnică “lege a nelustraţiei” ca mădulare ale altui trup, iluzoriu capitalist. Deasupra acestei decizii absurde şerpuieşte semnătura corăbierului care anunţă  că scufundata corabie a revenit la chei. Nu contează că însuşi portul este în curs de scufundare.
Fără nici o excepţie, toate guvernările post-revoluţionare şi-au asigurat penalitatea înaintea completului de judecată al istoriei actuale. Lipsa de voinţă, de ştiinţă, de vocaţie administrativă, concomitent cu lăcomia fără frâu a păturicilor de tot soiul a condus la o enormă îndatorare financiară externă, la externizarea  unui sfert din populaţia activă, la o tot mai precară situare între limitele supravieţuirii  a marii majorităţi a părţilor trupului real al ţării. Ori dimensiunea acestui genocid, realitatea sa palpabilă, nu mai scuză lipsa de atitudine faţă de paraziţii umani care, ca şi similarii din lumea animală, îşi asigură confortul evolutiv ucigând “gazda” care îi nutreşte. Ursul carpatin trebuie să-şi scuture blana. Câţi nevrednici or să cadă? La întrebarea aceasta, în noi înşine se află răspunsul. După 22de ani “stupid people“ îşi refuză vasalitatea păguboasă impusă de ciocoii politici, de acarienii care, cât de curând, se vor auto-exila  lângă bancomatele din străinătate, singurul cordon ombilical care le va mai aminti de patria, pe care au vândut-o.

luni, 19 martie 2012

nu conteaza ca sunt prost


ce gandeste părintele arhim. Iustin Pârvu


"Adevărata rugăciune nu se face la mănăstire, chiar dacă dispune de toate condiţiile exterioare prielnice contemplaţiei şi rugăciunii. Noi, în închisoare, eram lipsiţi de frumuseţile acestui relief al munţilor Carpaţi, numai între patru pereţi, unde zeci de ani stăteai între ei şi nu vedeai raza soarelui prin crăpăturile zăbrelelor de la geam; iar dacă te urcai cumva să vezi o rază de soare, gardianul era la spatele tău şi-ţi dădea câte-o pedeapsă de cinci zile la arest sever, încât nu scăpai sănătos de acolo. Ei bine, suferinţa aceea era adevărata stare călugărească. La baza mănăstirii este suferinţa; vrei să trăieşti creştineşte, vrei să te apropii de Dumnezeu? Trebuie să te zbaţi să ajungi de la aceste laude pe care le face Biserica, să nu le mai spui prin simplu cuvânt, ci să le trăieşti prin căldura aceasta a harului şi să le transformi în duh, să dematerializezi acest cuvânt, pe care acum îl mai şi schimonosim silindu-ne să terminăm cât mai repede slujbele, să cântăm cât mai sacadat Sfânta Liturghie, unde ar trebui să uităm de orice grijă lumească. Aşadar, trăirea şi suferinţa trezeşte în monah rugăciunea. Respectarea regulilor şi rânduielilor, fără această trăire, naşte împrăştierea şi stinge duhul rugăciunii. Dumnezeu nu are nevoie să-i reciţi rugăciuni, ci vrea ca acest cuvânt să devină transparent. Monahismul este un mădular al creştinismului, care slăbeşte o dată cu acesta. Am ajuns la starea în care monahii s-au făcut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Creştinătatea este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai îndrepta. După mine, închisorile au fost temeliile de regenerare a creştinătăţii noastre. Adică ceea ce trebuie să urmărim este străduinţa de bună voie: să te pui pe post, să te pui pe priveghere, să te pui pe rugăciune şi să trăieşti în numele Domnului. Să se simtă prezenţa ta oriunde eşti. Aşa, mâncare - de trei ori pe zi, ascultare - dacă poţi lasă-l pe fratele - şi aşa mai departe...
A slăbit dragostea între fraţi şi nu se mai poate înţelege om cu om. Şi, fără unitate, cum să mai reclădeşti ceva? Monahii de acum au o mare deficienţă în a se supune şi nu ştiu să se spovedească; nu se spovedesc sincer. Dacă ar spune călugărul adevărul la spovedanie, ar muri. Azi îţi cere blagoslovenie să se ducă până la Iaşi şi el ajunge până la Constanţa, pentru că ... tot era în drum. S-a banalizat şi relativizat mult virtutea ascultării. Călugării de azi nu mai au puterea să asculte de mai marii lor ca odinioară. S-a surpat raportul dintre ucenic şi povăţuitor şi de aceea a ridicat poate Dumnezeu darul acesta de la noi. Dar eu îi înţeleg; călugării din România sunt aşa dezordonaţi şi neputincioşi în a se supune unei ordini şi rânduieli, pentru că aşa sunt românii. Poporul român este împrăştiat din fire, iată nu mai avem nici dacul, nici creştinul de altădată; acum se căsătoresc negru cu alb, ortodoxul cu protestantul, catolicul cu africanul, ţiganul cu românul, încât firea, la un moment dat, structura psihologică, se schimbă. Tot acest amalgam de naţiuni dă naştere acestor răutăţi şi acestor blestemăţii pe care le avem în familiile noastre. Însă nu cred că sufletul trebuie forţat. Din ce în ce oamenii sunt mai dificili şi mai cu scadenţe intelectuale şi putere de judecată."

sâmbătă, 17 martie 2012

Răbdarea


by Claudia Marlena Dobrescu
“Răbdarea este rugăciunea sufletului” spunea Buda. De când banul a ajuns o valoare mai de preţ decât omul, nerăbdarea în a-l obţine domină lumea. Omul nu mai aleargă decât pentru împlinirea exterioară iar de virtuţile interioare nu mai are timp. Nu mai acordă atenţie, nu mai preţuieşte decât exteriorul său, imaginea exterioară,  ignorând interiorul său, sufletul său  cu emoţii şi gânduri.  Aristotel spunea că  “fericirea este o emoţie” o stare in care “te simţi bine” (D. Gilbert ), dar omul în graba lui, uită să mai simtă, să SE simtă. Aristotel, în Etica Nicomahică, defineşte akrasia ca „lipsă de stăpînire“, ca „slăbiciune a voinţei în faţa pasiunilor“ (cu precizarea că nestăpânirea în materie de plăceri este mai dezonorantă decât nestăpânirea izvorâtă din mânie) şi ne-o prezintă ca pe o „uşă deschisă spre toate viciile“, o lipsă de autocontrol, el şi toţi cei care i-au urmat pe această linie ne semnalează câteva fapte extrem de importante: că nerăbdarea poate face rău, fiind, adeseori, şi necugetare; că nestăpînirea şi actele bestiale sunt, ambele, alături de viciu, o formă a răului; că există o superioritate morală a caracterului activ al stăpânirii răbdătoare de sine; că există şi o rezistenţă oarecum pasivă a tăriei de caracter, care se traduce prin excepţionala calitate de a suporta şi de a îndura fără să te umileşti, de a suferi fără să te lamentezi, de a fi neclintit şi tare ca o stâncă bătută de valuri spre a realiza scopul, cum vor spune mereu şi mereu adepţii stoicismului. Iar Kant exprimă aceeaşi idee, atunci cînd afirmă: „umilinţa este conştiinţa puţinătăţii propriei valori morale, în comparaţie cu legea“. Şi ca orice virtute, poate fi deprinsă prin exercitiu, repetând şi întărind acţiunile bune şi descurajând pe cele eronate.
Drept urmare, răbdarea este dispoziţia şi obişnuinţa aşteptării senine, în care nu există plângere şi văicăreală, deci o aşteptare plină de demnitatea propriei valori (de recunoaşterea  propriei valori); dar aceasta nu înseamnă deloc că acela care locuieşte în propria-i viaţă cu această virtute va aştepta orice, oricât şi oricum. O stapânire de sine,  implică ascultarea  de sine, credinţă propriului sine.  Ce anume aştepţi dă conţinut răbdării, ca virtute a integralităţii, a unirii cu tine insuţi, a conştientizării aparţinerii unui întreg universal şi a statorniciei pentru propriul adevăr. Putem defini, în acest fel, răbdarea ca fiind una dintre înfăţişările pe cât de reale, pe atât de discrete ale curajului: înfruntarea dârză (neclintită) şi fără nici o ostentaţie a răului din lume. O distingere clară intre temeritate şi laşitate. În fapt, răbdarea este un mod de rezistenţă, cutezanţă, îndrăzneală în care atenţia se îndreaptă mereu asupra calității morale a aşteptării  binelui, a curajului plin de temeritate şi de risc iminent, o forţă în propria credinţă, dar şi credinţa în Dumnezeu. Precum zicerea lui Isus “Îndrăzniţi”.
Răbdarea este, de multe ori, sinonimă cu perseverenţa. Răbdarea poate lua o formă de hotărâre, de fermitate în credinţa că binele va triumfa, de statornicie în idealurile umane. Deci lângă perseverenţă, trăieşte speranţa – ea însăşi o forţă teribilă, din moment ce moare ultima în sufletul omului. Totodată, răbdarea implică un scop, un termen final, deci o limită, un ţel şi dorinţa de a-l atinge. Răbdătorul are încredere în adevărul DIVIN că după vremuri rele şi grele vin şi timpuri bune şi fireşti; el este, oricum, pregătit (muncit), iar dacă, totuşi, aceste timpuri normale nu vin, el, personal, ştie că nu are ce-şi reproşa; mai mult, el are ţinuta dreaptă şi nobilă a omului care nu se poartă ca fiind „stăpînul lumii“, ci, dimpotrivă, se comportă ca o simplă fiinţă omenească ce încearcă modest, de-a lungul unei vieţi, pe cât cu putinţă să-şi guverneze propriul destin, ţinând cont de Legile UNIVERSULUI, Legile lui DUMNEZEU cele drepte. Nimic mai mult, dar şi nimic mai puţin. Cu măsura propriei puteri. Răbdarea necesită o învăţare a mai multor virtuţi  precum înţelegerea, statornicia în scop, perseverenţa parcurgerii drumului pas cu pas, toleranţa cu măsură, acceptare dar şi îngăduinţă. Aristotel spunea că “virtutea este calea de mijloc dintre două extreme”. Ca să cântăreşti cele două extreme trebuie să cunoşti despre extreme. Apoi să le cântăreşti, compari cu calm şi răbdare pentru a putea alege  o virtute dar şi a o folosi. A experimenta, a exersa virtutea răbdării.
În conţinutul moral al răbdării intră şi limitarea ei: „Am răbdat destul!“, se spune pe bună dreptate, atunci când măsurile firii  (caracterului uman sănatos) au fost epuizate şi când a continua să rabzi nu mai are nici sens şi nici valoare exemplară. O formă de toleranţă care are şi ea limitele ei aparţinând normelor de drept pentru apărarea şi convieţuirea oamenilor în societate, pentru apărarea demnităţii şi libertătii oamenilor.  Prin urmare, nu se poate răbda oricât, după cum nu se poate tolera orice.  Celebrul paradox al toleranţei al lui Karl Popper va fi astfel reformulat: dacă sînt de o răbdare infinită, chiar şi faţă de cei intoleranţi (extremişti) şi faţă de cei ce n-au nici o răbdare faţă de semenii lor, şi dacă nu apăr societatea tolerantă faţă de atacurile acestora, cei răbdători şi toleranţi vor sfârşi prin a dispărea şi, odată cu ei, vor pieri şi toleranţa, şi răbdarea. De altfel, şi-n cazul răbdării, apare, ca şi-n situaţia altor virtuţi, seria de întrebări specifice gândirii etice: ce trebuie să rabzi? Cum trebuie să rabzi? De ce ar trebui să rabzi? Cât timp trebuie să rabzi? Cine reuşeşte să pună în armonie (echilibru, simetrie) toate aceste răspunsuri va fi desigur înţelept, măsurat în toate.
Virtutea răbdării nici nu poate fi decât rară printre oameni, tocmai pentru că solicită dintr-odată atâtea condiţii, toate greu de atins: uneori o zi sau o săptămână, alteori, ani sau chiar, cum se spune, o viaţă întreagă. Înţelegere blândă, grijă constantă, compasiune şi umor (când poţi, astfel, detensiona o situaţie conflictuală) şi curaj  perseverant (timp îndelungat). Şi, cu toate acestea, la o privire mai atentă, lipsa răbdării este superficială şi neproductivă, este cheltuitoare iresponsabil de energii interioare, prin pasiuni nestrunite, prin mânii necontrolate şi prin defecte neluate în seamă. Răbdarea pune accent pe calitate nu pe cantitate, pe cântărirea cu măsură a propriului orgoliu, o cântărire cu sinceritate a propriei valori. Observaţia  lui Spinoza: „Nu râde (în sensul de „a-ţi bate joc“), nu deplânge (nu plânge pentru orice), nu detesta, ci înţelege“. Această înţelegere merge până într-acolo încât îl înfrăţeşte pe răbdător cu virtutea iertării.
De aceea greşim şi noi, pentru a învăţa să iertăm. Albert Einstein punea pe primul plan omul şi rabdarea pentru om: “Grija pentru om şi destinul lui trebuie să constituie interesul principal”. Cu răbdare putem acumula valori, distingând curajul între temeritate şi laşitate, demnitatea între delăsare şi egoism, blândeţea între furie şi apatie, generozitatea între risipă şi lăcomie. Răbdarea, ca virtute morală, implică aşteptare curajoasă şi îndurare îndelungată a unor evenimente cel puţin neplăcute (extreme). Pe de altă parte, conştiinţa trebuie să fie, însă, mereu trează pentru a distinge şi alege ceea ce merită şi ceea ce nu străduinţa ta răbdătoare. Iar conştiinţa implică sensibilitate, înţelegerea adevărului  absolut. Iar pentru a înţelege adevărul absolut, trebuie să vezi de SUS TOTUL, nu doar dintr-un unghi, dar şi să simţi. Riscul răbdării prosteşti pândeşte oricând şi aproape pe oricine. De aceea greşeala te învaţă să ierţi.

joi, 15 martie 2012

Calea spre fericire


by Swami Venkatesananda

Cu multi ani in urma traia in sudul Indiei, intr-o pestera de pe muntele Arunasala, un mare intelept, a carui faima depasise cu mult hotarele tarii. El se numea Ramana, iar poporul ii daduse si numele de Maharishi (mare intelept). Ramana traia in mare simplitate si totusi, se considera cel mai fericit om din lume. Lumea credea cu tarie ca Ramana cunoaste marele secret – secretul caii care duce la fericire, aici pe Pamant, in aceasta viata. Multi regi invidiosi i-au oferit putere si bani si au incercat chiar sa-l ameninte cu moartea, pentru a-i smulge secretul caii spre fericire. Cu cat insistau mai mult, cu atat erau mai nefericiti, caci Ramana Maharishi tacea si fericirea lui era din zi in zi mai mare.
Intr-o zi a venit la el un copil si i-a spus cu simplitate :
-Domnule, la fel ca Dumneavoastra, as vrea si eu sa fiu fericit. Va rog spuneti-mi si mie care este calea spre fericire.
Ramana Maharishi, vazand puritatea copilului, i-a zis :
-Tie iti voi arata calea ce duce la fericire. Vino cu mine si fii foarte atent. Calea aceasta nu este usoara. De cele mai multe ori, orice cale fara greutati nu duce nicaieri. Calea fericirii e o cale ingusta si abrupta si de aceea trebuie, de la inceput, sa mergi pe ea pas cu pas, incet si cu mare atentie. Ea este aratata de Dumnezeu numai celor alesi. Copile, marele secret al caii spre fericire nu este altceva decat o serie de pasi pe care trebuie sa-i faci, cu mare concentrare si convingere, de-a lungul intregii tale vieti.
Primul pas: este sa stii ca Dumnezeu exista in toate lucrurile din viata ta si, pentru aceasta, trebuie sa-L iubesti si sa-I fii recunoscator pentru tot ce ai si pentru toate evenimentele care ti se intampla; sa fii multumit cu ceea ce ai si cu ceea ce nu ai; acest pas se numeste DEVOTIUNE.
Al doilea pas: este sa te iubesti pe tine insuti, in fiecare zi. Cand te trezesti si inainte de a adormi, spune: „Sunt important, am valoare, sunt capabil, sunt inteligent, sunt iubitor, astept mult de la mine, nu exista obstacol pe care sa nu-l pot invinge.” Acest pas se numeste RESPECT DE SINE.
Al treilea pas: este sa pui in practica tot ceea ce spui ca esti si, daca tu gandesti ca esti in stare, fa ceea ce iti propui; daca tu gandesti ca esti inteligent, actioneaza inteligent; daca tu gandesti ca esti capabil de iubire si devotament, iubeste fara teama tot ceea ce a creat Dumnezeu in jurul tau; daca tu gandesti ca nu exista obstacol pe care sa nu-l poti depasi, atunci propune-ti obiective in viata si lupta pentru realizarea lor, pana cand le vei obtine. Acest pas se numeste MOTIVARE.
Al patrulea pas: este sa nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obtine partea lor, tu o vei obtine pe a ta. Sa nu pastrezi in inima ta ranchiuna impotriva nimanui, caci acest sentiment nefast nu te va lasa sa fii fericit. Trebuie sa-L lasi pe Dumnezeu sa faca dreptate si tu iarta si uita. Acest pas se numeste ONESTITATE.
Al cincilea pas:este sa nu iei absolut nimic, de la nimeni, din ce nu iti apartine; aminteste-ti ca, potrivit legilor implacabile ale naturii, daca o faci, maine vei pierde ceva de mai mare valoare. Acest pas se numeste CINSTE.
Al saselea pas:este ca nu trebuie sa faci pe nimeni sa sufere fizic, mental sau spiritual; toate fiintele Pamantului au dreptul sa fie respectate si iubite. Acest pas se numeste NON–VIOLENTA.
Ultimul pas: este sa observi cu atentie ce este in jurul tau; sa descoperi mereu in fiecare lucru, eveniment, fiinta, partea lui buna si nu lipsurile. Ajuta-i pe cei care au nevoie, fara sa te gandesti ca nu vei primi nimic in schimb. Iubeste adevarul, chiar daca el te dezavantajeaza. Acest pas se numeste DISCERNAMANT.
Copile, secretul succesului pe calea care duce la fericire are si un pret:
Trebuie sa renunti pentru totdeauna la desertaciunile acestei lumi.
Este foarte greu, dar si rasplata e foarte mare…