venitul de supravietuitor

Text preluat de pe www.silviupricope.wordpress.com Cu vreo două săptămâni în urmă undeva pe Facebook s-a iscat o polemică ciudată, despre un subiect care – pornit inițial să înfiereze pornirile utopic socialiste ale unor europeni – a devenit prilej de discuții contradictorii, deloc pe placul celor care au inițiat respectiva știre. Un reputat jurnalist român a postat – în mod critic – pe wall-ul său un link către un articol din Adevărul. În acest articol, un alt jurnalist – care mănâncă și el o pâine elogiind ideologia oficială – face cu ouă și oțet o propunere care își croiește cu greu drum prin hățișul informațional controlat aproape total de ideologii de serviciu. Este vorba de o propunere privind asigurarea fiecărui cetățean a unui Venit Minim Garantat. Nu vă pot explica ce era la gura jurnalistului respectiv – ca de altfel și la cea a participanților la discuțiile create pe Facebook. Inițiatorii propunerii erau numiți comuniști, spălați pe creier, pomanagii, puturoși, lepre care își vând votul, puturoși care vor bani fără să muncească, și în câte și mai câte feluri. În articolul din Adevărul – creat în cel mai pur stil gazetăresc de tip Scânteia – deja se făceau în mod ironic calcule câți bani au de luat românii. Nici mai mult nici mai puțin. Gata… la plăcinte înainte! Să analizeze implicațiile unei asemenea propuneri, să cerceteze cum a apărut ea, care este filozofia din spatele unei asemenea propuneri șocante – pentru omul obișnuit cu discursul tern al unei ideologii oficiale care preamărește exact opusul – nici nu putea fi vorba. Este mult mai simplu să ”mulgi” senzaționalul din orice știre care iese din tipar, decât să analizezi cumva, chiar și la modul superficial. Jurnalistul nostru calcula deja câți bani avem de luat (evident în mod peiorativ, așa cum îi stă bine unuia ce mănâncă de pe urma cântatului în tonul oficial). Toate bune și frumoase. Era oricum ciudat că o asemenea știre își găsise locul în coloanele jurnalelor românești, chiar dacă criticată, neînțeleasă și manipulată pentru a obține efectul invers. După cum spuneam la început un alt jurnalist român postează pe Facebook un link către acest articol manipulatoriu, și un comentariu personal de genul: ”Ia priviți cum vor puturoșii ăștia să ne ia banii!”. Imediat – ca la o comandă invizibilă –treizeci de ”oameni de bine” vin cu comentarii, care mai de care mai acide, numind în fel și chip propunerea, inițiatorii și ”fanii” acesteia. Nu am ce face și bag și eu un comentariu în care atrag atenția că lucrurile s-ar putea să nu fie chiar așa cum le văd ei. Nici o luare de poziție. Oricum era imposibil în viziunea ”comentatorilor” să existe cineva care să ia apărarea unei asemenea ”aberații”, cum este Venitul Minim Garantat. Realizez acest lucru și încep să susțin cu subiect și predicat – pentru a nu mai exista nici un dubiu – că o asemenea inițiativă nu are nimic de-a face cu ceea ce cred ei. În câteva ore se dezlănțuie iadul pe Facebook. Comentariile mele la alte comentarii devin titluri generând alte și alte comment-uri, toate evident în același ton bășcălios-critic-injurios, tipic românului care ”știe el dom’ne –nu contează de unde, ce și cum – care este adevărul adevărat”. Românul acesta tipic nu are el treabă cu studiul, cu ascultatul opiniilor contrare propriilor convingeri, cu cititul, cu dezbaterile de idei și alte chestiuni din astea mult prea prețioase pentru șoriciul său. El știe una și bună… și cu aia defilează. A-i atrage atenția – poate corect, poate greșit… nu are importanță – că poate lucrurile nu stau chiar așa cum le vede el, echivalează cu a-ți da foc la valiză și a ți-l face dușman pe veci (”Cum adică?… Io… care de la patrușopt încoace… și dăi și luptă… Adică io să nu știu?!…”). În fine, nu vă mai plictisesc cu detalii de acest gen. Cert este că am rămas dator cu scrierea unui articol solicitat de foarte mulți… și cum nu-mi place să rămân dator, iată ce a ieșit. Trebuie să mai menţionez doar, că mi-a fost pur şi simplu imposibil să acopăr vastitatea subiectului într-un singur articol, de aceea ideea Venitului de Bază va fi prezentată sub forma unui mic serial de articole. Acesta este primul din ele. Venitul Minim Garantat – Preambul Înainte de discuta un asemenea subiect sensibil – nu atât prin natura sa, care este cât se poate de logică și de morală – ar trebui să înțelegem că el face parte din acele subiecte considerate tabu de ideologia dominantă a societății în care trăim. Absolut totul ne spune pe toate canalele de comunicație că adoptarea unei asemenea idei este nu numai imposibilă datorită dificultăților economice insurmontabile pe care le incumbă, ci și incorectă din punct de vedere moral. Vom vedea pe parcurs cât de corecte sunt aceste premise de la care pleacă raționamentele ideologilor de serviciu. Tot acest arsenal ideologic pornit împotriva acestei idei a condus la o situație cel puțin ciudată, niciodată luată în discuție în dezbaterile oficiale: tocmai cei care ar avea de profitat de pe urma acestui Venit Minim Garantat devin – datorită manipulării la care sunt supuși continuu – cei mai acerbi contestatari ai acestei idei. Absolut niciodată, cei care au de pierdut în mod direct de pe urma eventualei introduceri a acestui VMG – și anume oligarhia politico-economică – nu ies ei înșiși în arenă, pentru a combate această idee. La înaintare sunt introduse mereu doar ”cozile de topor”, ferm convinse că duc o luptă de combatere a unei idei nocive, pentru că altfel ar deveni evidentă contradicția între ceea ce sunt și ceea ce susțin sforarii societății contemporane și realitatea la care fac referire. Atunci când te combate un ”sărac” ca și tine, se vede mai greu această contradicție, dar asta nu înseamnă că ea nu există. Dar să vedem despre ce este vorba. Această idee a introducerii unui Venit Minim Garantat trebuie să fie percepută în primul rând drept ceea ce este: o idee. Nici mai bună, nici mai proastă, nici mai legitimă, și nici mai ilegitimă decât multe altele pe care le acceptăm fără o analiză atât de detaliată. Acceptarea ei – ca a a oricărei idei, de fapt – depinde de dovezile care se aduc în sprijinul ei. Vă întrebați probabil ce anume este o dovadă? Dovada absolută – care să convingă pe oricine – nu există. Există doar lucruri evidente, asupra cărora majoritatea indivizilor sunt de acord. Iar dovada poate fi definită ca un număr suficient de lucruri evidente care conving un observator că o anumită ipoteză particulară este adevărată. Această evidență care este foarte convingătoare pentru o anumită persoană, s-ar putea să nu fie suficientă pentru o alta. În acest caz, spunem că ipoteza este dovedită primei persoane, dar nu și celei de-a doua, care are nevoie de și mai multe lucruri evidente. Deci când vorbim despre dovedirea unei ipoteze, vorbim de fapt de mai multe lucruri mici evidente. Venitul Minim Garantat – scurt istoric Nu o să vă plictisesc foarte tare cu așa ceva, dar trebuie menționat faptul că această idee nu este născută ieri, și că ea nu a apărut de câteva zile din capul unor ”puturoși nenorociți care vor bani fără să muncească”. Asupra acesteia s-au oprit, printre mulți alții, nu mai puțin de 7 deținători ai premiului Nobel – unii din ei făcând chiar şi propuneri concrete de finanțare a acestui Venit de Bază – dar, dezbaterile asupra acestei idei sunt mult mai vechi decât au senzația cei „care știu ei totul, și nu au nevoie de nimic altceva”. Ca să nu mă întind foarte mult (am observat că e greu de citit pentru unii, un articol în care nu e vorba de sânii Biancăi Drăguşanu, de Cioabă, de Băsescu sau de Ponta), o să menționez doar pe scurt istoria acestei idei, invitându-vă să consultați și bibliografia de la sfârșitul articolului, pentru aprofundarea subiectului. Prima referire la ideea disocierii banilor (a venitului) de muncă apare menționată în Constituția Spartei (700 î.e.n. – 200 î.e.n.) unde se stipulează că minoritatea dominantă a spartanilor (cetățeni deplini) aveau privilegiul să primească cele necesare traiului „indiferent de orice performanță a muncii lor, indiferent de gradul lor de bogăție sau sărăcie. Toate celelalte straturi sociale, precum femeile şi sclavii nu aveau acest drept.” [1] În evul mediu, Thomas More (n. 7 februarie 1478, Londra – d. 6 iulie 1535, Londra), cunoscut şi sub numele de Thomas Morus, un avocat şi om de stat englez „a solicitat în 1516 ca toţi oamenii să aibă o bază de existență pentru a se evita atât infracțiunea de furt, cât şi consecința acestui fapt, pedeapsa cu moartea” [1]. Aceeași idee a fost atinsă mai târziu în treacăt şi de Francis Bacon (baron Baco von Verulam; lat.: Baconis de Verulamio) (22.01.1561 –09.04.1626) în New Atlantis (1614) sau de Tommaso Campanella (alias Giovanni Domenico) (05.09.1568 – 21.05.1639) în Civitas Solis (1623). În anul 1778, Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu) (18.01.1689 – 10.02.1755) este de părere că „Statul datorează tuturor cetățenilor săi, un venit sigur, hrană, îmbrăcăminte potrivită şi un stil de viață care să nu le afecteze sănătatea” [3]. În aceeași perioadă, unul din fondatorii spirituali ai Statelor Unite, Thomas Paine (1737-1809) scria că pământul în starea lui naturală, reprezintă o resursă care aparține umanității în ansamblu şi că „pe măsură ce acesta este cultivat (n.a. trecut în proprietatea cuiva), trebuie să considerăm că doar valoarea adusă de munca şi îmbunătățirea acestui pământ (nu pământul însuși trebuie considerat proprietate privată” [2]. De aceea, „proprietarii de pământ ar trebui să înființeze un fond, din care toate persoanele peste 21 de ani, indiferent dacă persoana este săracă sau bogată, vor putea să primească o sumă de bani, ca o compensație pentru faptul că nu mai pot dispune de o suprafață de teren arabil”[1]. Această propunere a fost la originea a ideii de dividende acordate cetățenilor susținută de Geolibertarianism. De asemenea, Thomas Spence a susținut o propunere similară cu excepția faptului că respectivul venit ar fi distribuit în mod egal în fiecare an, tuturor cetățenilor, indiferent de vârstă. În exact aceeași notă, Charles Fourier (1772–1837) a propagat ideea unui venit de bază în anul 1836, în cartea sa „La fausse industrie”. Această idee de proprietate egală a tuturor oamenilor asupra valorii resurselor naturale justifică venitul de bază universal, Fourier exprimând acest lucru astfel: „încălcarea drepturilor fundamentale naturale ale fiecărei persoane la vânătoare, la pescuit, la culegerea fructelor și la pășunatul animalelor pe pășunile comune implică faptul că “civilizația” datorează subzistență pentru toată lumea la imposibilitatea oamenilor de a face față nevoilor lor de bază, sub forma unui hotel foarte ieftin si a trei mese modeste pe zi”. În 1848, juristul, scriitorul şi comerciantul belgian Joseph Charlier (1816–1896) susţinea cu toată tăria teza că „proprietățile statului aparțin tuturor cetățenilor, de aceea fiecare persoană trebuie să primească un venit de bază” [1]. El susținea că „astfel se va pune capăt dominației capitalului asupra muncii” [4]. Întrebat dacă nu cumva acest lucru va încuraja lipsa de acțiune a omului, el a răspuns că „datoria societății nu ajunge dincolo de asigurarea fiecăruia a unei părți echitabile din ceea ce natura pune la dispoziție, fără uzurparea drepturilor altcuiva. Tot ceea ce este mai sus de minim va trebui să fie câștigat” [4]. Asupra oportunității venitului de bază s-a exprimat magistral şi John Stuart Mill (): „Acest sistem nu are în vedere desființarea proprietății private, și nici chiar a moștenirii, dimpotrivă, se declară că ia în considerare, ca elemente în distribuția producției capitalul, precum și forța de muncă. [...] În cadrul distribuției, un anumit minim este prima dată alocat subzistenței fiecărui membru al comunității, indiferent dacă acesta poate sau nu munci. Restul producției este împărțită în anumite proporții, care urmează să fie stabilite în prealabil, între cele trei elemente Munca, Talentul şi Capitalul.” [5] Nu doresc să mai insist foarte mult – cu toate că am menționat doar câțiva dintre erudiții care s-au exprimat într-un fel sau altul în favoarea Venitului de Bază – dar trebuie să amintesc aici şi pe Walras, Popper-Lynkeus, Galbraith (economist), Lenk (filozof), Fromm (psiholog), Dahrendorf (sociolog), Einstein (laureat al premiului Nobel pentru fizică în 1921), Russel (premiul nobel pentru literatură în 1950), Tinbergen (premiul Nobel pentru economie în 1969), Samuelson (premiul Nobel pentru economie în 1970), Hayek (premiul Nobel pentru economie în 1974), Friedman (premiul Nobel pentru economie în 1976), Meade (premiul Nobel pentru economie în 1977), Simon (premiul Nobel pentru economie în 1978) sau Tobin (premiul Nobel pentru economie în 1981). În zilele noastre, preocupările în vederea impunerii acestei idei sunt deosebit de active în special pe continentul european, chiar dacă pe meleagurile dâmbovițene nu s-a auzit de așa ceva – în special în birourile jurnaliștilor care se presupune că ar trebui să facă un pic de research înainte de a exprima o opinie asupra unui subiect necunoscut. Astfel în Danemarca anilor ’70, trei academicieni apărat propunerea UBI (Unconditional Basic Income) sub numele de “salariul cetățeanului“, într-un best-seller național ulterior tradus în limba engleză sub titlul Revolta din Centru (Niels I. Meyer, Kristen Helveg Petersen, Villy Sørensen, 1978). Deosebit de active au fost şi sunt iniţiativele pornite din Olanda şi Belgia. Prima voce marcantă a fost cea a lui J.P. Kuiper, un profesor de medicină socială la Universitatea Liberă din Amsterdam. Intrigat de faptul că mulți oameni se îmbolnăveau muncind prea mult, în timp ce alții se îmbolnăveau pentru că nu au putut găsi de lucru, el a recomandat decuplarea ocupării forței de muncă și a veniturilor ca un mod de contracarare a naturii dezumanizante a muncii plătite. El spunea că doar niște “venituri garantate” decente, ar permite oamenilor să se dezvolte independent și autonom (Kuiper, 1976). În 1977, micul Partid Radical (Politieke Radicalen Partij), provenit din partea stângă a partidului creștin-democrat olandez, a devenit primul partid politic european cu reprezentare parlamentară care a inclus în mod oficial un venit de bază (basisinkomen) în programul său electoral. Mișcarea a crescut destul de rapid, datorită implicării sectorului alimentar prin sindicatul Voedingsbond, o componentă principală a Confederației Sindicale FNV. Cu o proporție deosebit de ridicată a femeilor și a lucrătorilor cu fracțiune de normă în rândul membrilor săi, Voedingsbond a jucat un rol important în dezbaterea politică olandeză de-a lungul anilor 1980. A inițiat o serie de publicații și acțiuni care apără UBI, a militat pentru o reducere drastică a timpului de lucru și a găzduit Asociația olandeză UBI la sediul său. În 1985, discuția politică în Olanda a atins punct culminant atunci când Consiliul științific de prestigiu pentru Politica Guvernului a creat senzație publicând un raport în care se recomandă fără echivoc introducerea unui așa-numit “venit de bază parțial“. Acest venit de bază parțial este un veritabil UBI, dar la un nivel insuficient pentru a acoperi nevoile unei singure persoană și, prin urmare, nu este menit să înlocuiască sistemul existent al venitului minim condiționat. Același gen de mișcări au avut loc în același timp şi în Anglia, Germania şi Franţa. În 1984, un grup de academicieni și activiști s-au adunat în jurul lui Bill Jordan și Hermione Parker sub auspiciile Consiliului Național a organizațiilor de voluntari formând Grupul de Cercetare asupra Venitului de Bază (BIRG) – care avea să devină în 1998 Citizen’s Income Trust. Cu toate că s-a bucurat de o largă simpatie şi suportul multor personalități, această idee nu a reușit să treacă bariera mainstream-ului politic englez, decât în mod sporadic şi nesemnificativ. În Germania, Thomas Schmid, un eco-liberal din Berlin, a pornit discuția despre venitul de bază cu a sa lucrare Eliberarea de Munca Falsă (Schmid, ed. 1984). Mai multe volume colective provenind din mișcarea verde au urmărit și dezvoltat această primă inițiativă (Opielka & Vobruba 1986; Opielka & Ostner 1987). În același timp, Joachim Mitschke (1985), profesor de finanțe publice la Universitatea din Frankfurt, a început o lungă campanie în favoarea venitului cetățeanului (Bürgergeld), administrat sub forma unui impozit pe venit negativ. Cu toate acestea, căderea zidului Berlinului (1989) și reunificarea Germaniei (octombrie 1990) a oprit această discuție publică incipientă timp de mai mulți ani, în ciuda sprijinului unor academicieni de renume, cum ar fi Claus Offe (1992, 1996) – un apropiat al verzilor – și într-o mai mică măsură, Fritz Scharpf (1993), apropiat al social-democraților. Abia prin 2005, la mulți ani după unificare, ideea a fost mai mult sau mai puțin digerată, generând iarăși o dezbatere națională bogată pe această temă. În mod surprinzător, ideea a prins mult mai greu în Franţa. Influentul sociolog și filozof de stânga André Gorz (1923-2007) a apărat inițial un venit de-a lungul vieții de bază cuplat cu un serviciu social universal de 20.000 de ore (Gorz 1985). Cu toate acestea, temerea privind o viață socială colonizată în întregime de munca remunerată l-au condus mai târziu spre apărarea unui venit de bază necondiționat [6]. După cum se observă, această noțiune de Venit de Bază nu provine – după cum mulți ar fi fost tentați să creadă înainte de citirea acestui modest şi incomplet (Mea culpa!) articol – din mintea unor sărăntoci şi puturoși cărora le e lene să muncească, ci este un subiect aprofundat de mulți gânditori şi oameni de știință de-a lungul a multe secole, constituind preocuparea filozofică a multor cetățeni europeni şi nu numai, a unor forțe politice europene, a multor instituții şi asociații. Faptul că o asemenea idee nu este discutată la noi, nu este vina cetățeanului român de rând îndoctrinat de ideologia oficială, ci în primul rând a celor care ar trebui să efectueze o minimă cercetare în domeniu pentru a o prezenta mai apoi pe înțelesul publicului larg. Mă refer aici, la jurnaliști şi formatorii de opinie, care ar face bine să mai pună şi ei mâna pe o carte, pe un studiu, pe ceva şi să mai scoată capul din lăturile vărsate de televiziunile românești. Am încercat prin acest articol să ridic un pic vălul ciudățeniei şi extravaganței care acoperă acest subiect. De aceea, înainte de a ridiculiza acest subiect, cel mai bine ar fi să faceți cunoștință cu el, iar acest lucru îl puteți face cel mai bine citind prima carte menționată la bibliografie (momentan SINGURA lucrare de acest gen în limba română despre acest subiect), precum şi această serie de articole lămuritoare pe care sper să am timpul şi dispoziția să le scriu.