Intre stabilitate şi cădere.

Nicolai Tăicuţu spunea la lansarea cărţii sale, “piatra piatra de e piatră”, că vrea să deschidă o poartă. Iar eu am fost curios să aflu spre ce ne îndreaptă aceasta. Tocmai când credeam că adevăratul cuvânt (care precede gestul) trebuie să fie cu atât mai periculos cu cât viaţa Cetăţii se află în mai mare pericol. Că el, cuvântul, transformat în carte, deschide/ trebuie să deschidă porţi. Am aflat că poetul deschide mai multe porţi, dar le deschide doar aşa... să bată vântul prin ele!

Acelaşi autor scria recent că nimic nu se întâmplă din ce ar vrea să se întâmple. Dar ce făcea el când spunea acestea? Se plimba cu... cercul, retras pe o zare, încercând o limpezire, un... contur de inimă! Iată-i simplele elemente poetice, oarecum copilăreşti şi hazlii, dar care duc, nu-i aşa? spre adânci înţelesuri, dacă e să luăm în serios gestul scrierii. Când ţara arde, ce dacă se piaptănă o babă, gestul ei este unul artistic, dacă vom vedea liniile prelungi ale părului lăsate de trecerea pieptenului - uite ce frumuseţe tulburătoare au când cad în cascadă spre hău, când argintiul este luminat aşa...drept dintr-o parte! Dacă facem abstracţie că afară arde (fenomen trecător care se uită) şi rupem imaginea cu baba care se piaptănă/poetul care se plimbă cu cercul... avem, nu-i aşa? un tulburător act artistic! Şi de ce să nu rupem poezia din contextul realităţii, doar se poartă? Zi că nu-i aşa, jură-te tu?

M-a impresionat rugăciunea prin care cere să nu rămână singur la bine (fiecare carte are rugăciunea ei), după LUPTA din care ştie că va ieşi, cu siguranţă, învingător. Luptă dusă într-un timp când ne dezbină prea multele şi marile adevăruri, şi care ne fac atâta rău. Când  ne mărunţim, oamenii, ca şi pietrele, poate chiar din prea multă plictiseală sau neînţeleasă iubire. Iar unii - fragezii, nevinovaţii-, precum iarba, preferă să moară adormind în malul călduţ, fără să se mai retragă-n sămânţă. Poetul duce o luptă aş numi-o mioritică, o luptă pentru înţelegere, chiar dacă ia zilele în spirit de glumă, ca şi când nu s-ar întâmpla mare lucru; o duce singur, pentru sine, dar... vrea să nu fie lăsat singur, ca şi cum ar duce-o pentru noi. Cam paradoxal acest poiet. Am căutat asiduu lupta sa, voiam io să-l văd cu se bate, dar n-am întâlnit-o nici măcar în gândul său! Doar un vers transparent-adiator - dacă n-ar lăsa urmele sării trudei, i-aş defini adierea ca fiind feminină. Poetul se dezvăluie treptat, spune tot până la urmă.. Cică este periculoasă forma care tinde spre perfecţiune fiindcă-şi pierde stabilitatea! Şi ce face el? Priveşte mut natura (dac-aş fi mai rău, l-aş porecli Mutul), o priveşte de undeva de sus şi ştie, astfel, ce se întâmplă cu toatele, dar nu intervine să oprească nimic din ce ar putea şi ştie opri, măcar cu un sfat. Printre altele observă (atenţie) inşi puşi să tacă. Opa? Şi-i vede mai apoi aruncaţi ca o dejectie solidă.  Nu-i rămâne decât să construiască nişte tablouri din poeme, pentru a-şi justifica trăirea: aici piatra se rupe, acolo-i însângerată de-o pasăre, dincolo se târâie un şarpe pe ea iar piatra crapă de emoţie... In altă parte, un copac rupt vrea să fie dus de apă, la vale. Atâta spune: “lasă-l să vină”.

Nicolai Tăicuţu a ales singurătatea şi, prin observaţii şi trăiri, îşi încarcă sinele şi încarcă şi elementele naturii cu el (“mă ştie apa după urma privirii uitată-n foşnet de trestie"). Astfel scrierea sa devine o cădere de apă, temperată din loc în loc de sleşuri, ca de diguri, pentru a se revărsa în aval de fiecare dată mai spectaculos, câteodată în ritmul unui bocet. Atunci bara care dă sa cadă devine of-of-oful tânguirii.

Există un timp pentru toate, există un timp al gândirii, iar poetul este entitatea necesară apărută să gândească în timp, să fie prezent  cu inima, cu privirea şi mai ales cu tăcerea sa - tăcere care înseamnă până la urmă neimplicare prin neputinţă. Iată două tăceri: a celor puşi să tacă şi tăcerea poetului (asumată organic, pentru a fi pe plac, tăcere provocată de frica de a nu avea soarta celor aruncaţi, după ce sunt întrebuinţaţi cu folos). Intre cele două tăceri se află poporul, prins ca-ntr-o menghină. Poetul tace de frică şi împinge - constient sau nu- şi poporul spre frică, acum, într-un timp al libertăţii. Ba chiar îşi croieşte, perfid, pentru a se apăra, o mantie filozofică: tot ori nimic, tot una e; ceea ce este să se întâmple, se întâmplă oricum;  importante sunt doar amintirile cu care rămâi.

Chiar aşa să fie?