Nicolai Tăicuţu spunea la lansarea cărţii
sale, “piatra piatra de e piatră”, că vrea să deschidă o poartă. Iar eu am fost
curios să aflu spre ce ne îndreaptă aceasta. Tocmai când credeam că adevăratul cuvânt (care precede gestul) trebuie
să fie cu atât mai periculos cu cât viaţa Cetăţii se află în mai mare pericol.
Că el, cuvântul, transformat în carte, deschide/ trebuie să deschidă porţi. Am aflat că poetul deschide mai multe porţi, dar le
deschide doar aşa... să bată vântul prin ele!
Acelaşi autor scria recent că nimic nu se întâmplă din ce ar vrea să se
întâmple. Dar ce făcea el când spunea acestea? Se plimba cu... cercul, retras
pe o zare, încercând o limpezire, un...
contur de inimă! Iată-i simplele elemente poetice, oarecum copilăreşti şi
hazlii, dar care duc, nu-i aşa? spre adânci înţelesuri, dacă e să luăm în
serios gestul scrierii. Când ţara arde, ce dacă se piaptănă o babă, gestul ei
este unul artistic, dacă vom vedea liniile prelungi ale părului lăsate de
trecerea pieptenului - uite ce frumuseţe tulburătoare au când cad în cascadă
spre hău, când argintiul este luminat aşa...drept dintr-o parte! Dacă facem
abstracţie că afară arde (fenomen trecător care se uită) şi rupem imaginea cu
baba care se piaptănă/poetul care se plimbă cu cercul... avem, nu-i aşa? un
tulburător act artistic! Şi de ce să nu rupem poezia din contextul realităţii,
doar se poartă? Zi că nu-i aşa, jură-te tu?
M-a impresionat rugăciunea prin care cere să nu rămână singur la bine (fiecare carte are rugăciunea ei), după LUPTA din care ştie că
va ieşi, cu siguranţă, învingător.
Luptă dusă într-un timp când ne dezbină prea multele şi marile
adevăruri, şi care ne fac atâta rău. Când ne mărunţim, oamenii, ca şi pietrele, poate
chiar din prea multă plictiseală sau neînţeleasă iubire. Iar unii - fragezii, nevinovaţii-, precum iarba, preferă să moară adormind în malul călduţ, fără să se
mai retragă-n sămânţă. Poetul duce o luptă aş numi-o mioritică, o luptă pentru
înţelegere, chiar dacă ia zilele în spirit de glumă, ca şi când nu s-ar
întâmpla mare lucru; o duce singur, pentru sine, dar... vrea să nu fie lăsat
singur, ca şi cum ar duce-o pentru noi. Cam paradoxal acest poiet. Am căutat
asiduu lupta sa, voiam io să-l văd cu se bate, dar n-am întâlnit-o nici măcar
în gândul său! Doar un vers transparent-adiator - dacă n-ar lăsa urmele sării trudei, i-aş defini adierea ca fiind
feminină. Poetul se dezvăluie
treptat, spune tot până la urmă.. Cică este periculoasă forma care tinde
spre perfecţiune fiindcă-şi pierde stabilitatea! Şi ce face el? Priveşte mut natura (dac-aş fi mai rău,
l-aş porecli Mutul), o priveşte de undeva de sus şi
ştie, astfel, ce se întâmplă cu toatele, dar nu intervine să
oprească nimic din ce ar putea şi ştie opri, măcar cu un sfat. Printre altele
observă (atenţie) inşi puşi să tacă. Opa? Şi-i vede mai apoi aruncaţi ca
o dejectie solidă. Nu-i rămâne decât să
construiască nişte tablouri din poeme, pentru a-şi justifica trăirea: aici
piatra se rupe, acolo-i însângerată de-o pasăre, dincolo se târâie un şarpe pe
ea iar piatra crapă de emoţie... In altă parte, un copac rupt vrea să fie dus
de apă, la vale. Atâta spune: “lasă-l să vină”.
Nicolai Tăicuţu a ales singurătatea şi, prin observaţii şi trăiri,
îşi încarcă sinele şi încarcă şi elementele naturii cu el (“mă ştie apa după
urma privirii uitată-n foşnet de trestie"). Astfel scrierea sa devine o cădere de apă, temperată din loc în loc
de sleşuri, ca de diguri, pentru a se revărsa în aval de fiecare dată mai
spectaculos, câteodată în ritmul unui bocet.
Atunci bara
care dă sa cadă devine of-of-oful tânguirii.
Există un timp pentru toate, există un timp al gândirii,
iar poetul este entitatea necesară apărută să gândească în timp, să fie prezent cu inima,
cu privirea şi mai ales cu tăcerea
sa - tăcere care înseamnă până la urmă neimplicare prin neputinţă. Iată două tăceri: a celor puşi să tacă şi tăcerea
poetului (asumată organic, pentru a fi pe plac, tăcere provocată de frica de a
nu avea soarta celor aruncaţi, după ce sunt întrebuinţaţi cu folos). Intre cele
două tăceri se află poporul, prins ca-ntr-o menghină. Poetul tace de frică şi
împinge - constient sau nu- şi poporul spre frică, acum, într-un timp al
libertăţii. Ba chiar îşi croieşte, perfid, pentru a se apăra, o mantie filozofică:
tot ori nimic, tot una e; ceea ce este să se
întâmple, se întâmplă oricum; importante
sunt doar amintirile cu care rămâi.
Chiar aşa să fie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
nu facem atac la persoana