Paul Celan

Paul Celan (note)


Paul Celan a avut o existență tragică din multe motive. Nu vom face aici o prezentare exhaustivă, nu are nici un rost, din moment ce s-a scris enorm despre acest poet de primă mărime în literatura universală. S-a exprimat ca poet în limba română, pe care o știa bine, ca și limba rusă, dar s-a afirmat definitiv în germană, limba lui Goethe, Heine , ca și a celor care au adus cele mari nenorociri evreilor. Nu a locuit din această cauză în Germania, ci în Franța , unde nu adus-o foarte bine. Într-o carte apărută în 2006, la Editura Hasefer,„ Aventuri al conștiinței de sine”, Felicia Antip punctează câteva repere în viața și creația lui Celan. În luna mai 1947, în revista „Contemporanul” a fost publicat poemul „ Tangoul morții” , tradus de prietenul său, Petre Solomon. El introduce sintagma „lapte negru”, ca și „moartea e un meșter german”( în alt poem). Laureatul cu Nobel, J. M. Coetzee a apreciat poemele lui Celan, ca „emblematice pentru secolul XX”. Poemele sale au fost traduse în numeroase limbi, cel mai mult în engleză, ceea ce explică și raza largă de răspândire a acestora. În Germania el a fost destul de repede acceptat și apoi chiar adulat, deși semnalul pe care îl dădea era de condamnare a crimelor nazismului. Ermetic, pentru cei mai puțin obișnuiți cu versul modern, a fost apreciat de cunoscători ai limbii literare germane. Studiat în școli și universități, Celan era iritat de ignorarea mesajului și de accentul pus preponderent pe forma literară, dar tocmai măiestria sa a fost cheia care i-a deschis ușile recunoașterii. Titlul de Todestango și apoi de Todesfuge a fost inspirat de metoda perversă a SS-iștilor de a pune muzică la difuzoare, în timp ce condamnații își săpau groapa comună. În România numele poetului este cunoscut, dar opera mai puțin, un exeget perseverent al acesteia fiind Andrei Hoișie-Corbea. Creația de vârf a lui Celan a contrazis afirmația lui Adorno că „după Auschwitz nu se mai poate scrie poezie”. Coetzee spune că limba poetului poate orice. Fără a recurge la denumirea de Holocaust sau Shoah, Celan redă exact grozăvia uneia dintre cele mai cumplite tragedii umane. Este adevărat că sintagma „lapte negru” nu a fost inventată de Celan, ci preluată de la o concetățeană din Cernăuți, poeta Rose Auslaender, care a murit de bătrânețe în Germania. Celan recurge la personaje cunoscute în literatură ca Margareta cu părul blond, din „Faust”, la Shulamith din Cântarea Cântărilor, lărgind sfera de receptivitate a propriului poem. Dar se regăsesc și ecouri din muzică, din Bach, Schubert, Wagner, Mahler, Brahms, moartea fiind o temă infinit reluată. Născut la Cernăuți, Celan s-a salvat de deportarea în Transnistria, în timp ce tatăl său murea acolo de tifos, iar mama era împușcată nefiind aptă de muncă. Cel mai grav auto-reproș și traumă psihică de nevindecat a fost gândul că nu a rămas alături de părinții săi. Dar nu era vina sa, iar literatura pierdea, cum au pierit mii de creatori, un maestru. La București în cei doi ani cât a locuit aici, a tradus din Esenin, Lermontov, Simonov, dar și din Kafka.Lucra la Editura Cartea Rusă. A părăsit România în 1947 și a murit prin suicid ( s-a aruncat în Sena), la Paris, în 20 aprilie 1970. Nu împlinise încă 50 de ani. Deși tradusese din franceză în germană pe Apollinaire, Rimbaud, Paul Valery,Rene Char, Michaud, el nu era cunoscut în Orașul Luminilor, Paris.
Poemele lui Celan au inspirat peste o sută de compoziții muzicale pentru solo, cor și balet. El l-a influența și pe Primo Levi, un supraviețuitor al lagărelor naziste, care , din păcate s-a sinucis de asemenea. Expresia „ săpăm o groapă în văzduh” a intrat în circulația colocvială. Celan a cunoscut avangardismul prin relațiile cu Tzara, Fondane, Voronca, încă dinainte de război, De asemenea era un bun cunoscător al poeziei lui Rilke și Trakl. Era un mare admirator al lui Shakespeare, a vizionat la Londra spectacole cu piesele marelui Will, a tradus din Shakespeare.
În timpul devastării orașului Cernăuți, cuprins de război, el a scris – „ Nu dormi, stai de veghe/plopii cântă, ei umblă/alături de soldați/în șanț e sângele tău…Lumea-i o fiară în chinurile facerii/ despuiată se chircește sub cerul nopții/Dumnezeu este urletul ei/teme-te pentru mine/ nu mișca”. Pictorul Arnold Dagani a surprins în scris și în grafică momente ale deportărilor în Transnistria, unde au pierit nu numai părinții lui Celan, dar și o verișoară, o adolescentă care scria minunate versuri, Selma Meerbaum-Eisinger. Se știe că familia Antschel ( Celan este o anagramă) a scăpat de primul val de deportări datorită eminentului salvator al evreilor din Cernăuți, primarul Traian Popovici. Dar în fatidicul an 1942 nu au mai scăpat, numai fiul care a trecut prin numeroase lagăre de muncă. Un biograf cunoscut al lui Celan a fost John Felstiner, din SUA. Iar fiul lui Petre Solomon. Alexandru a realizat un film despre cei doi prieteni folosind în titlu un calambur al lui Celan – Solo de Petronom cu acompaniament de Pauloncel. Plecarea din România a lui Celan a fost facilitată de poetul Alfred Margul Sperber, un bun poet de limbă germană, cu simpatii de stânga, iar la Viena s-a bucurat de afecțiunea scriitoarei Ingeborg Bachmann. Nefericite au fost atât căsnicia lui Celan în Franța, cât și întâlnirea cu familia Goll, Yvan Goll fiind un poet talentat, dar soția sa a reușit să distrugă un psihic și așa labil, ca al poetului Celan, prin acuza absurdă de plagiat. Celan se gândește tot mai mult la moarte,el scrie – „sfârșitul crede că noi suntem începutul”. În 1969 vizitează Israelul, îl cunoaște pe poetul Yehuda Amihai, dar literatura de limbă ebraică era străină pentru Celan, deși cunoștea limba din copilărie, tatăl său fiind un evreu habotnic.
Aflând despre moartea lui Celan, poetul israelian i-a dedicat un poem în care își exprima cu durere pierderea unui potențial prieten. De aici drumul lui Celan a intrat în postumitate.
BORIS MARIAN