miercuri, 25 ianuarie 2012

Există viață după conștiință?



Când înțelegi că ești o curgere mecanică a unei substanțe indiferente ce mai poți face?
O posibilitate ar fi să alegi calea zădărniciei și a propriei inutilități, să-l întâlnești la capătul ei pe Cioran, zvârcolindu-se în capcana recursivității, și să i te alături până când moartea te va elibera.

O altă posibilitate ar fi să te bucuri că de fapt nimic nu contează, că nu există limite în afara celor adânc înrădăcinate în matricea existenței, de care oricum ești foarte departe, și să te apuci să-ți trăiești viața ca și cum n-ai avea nimic de pierdut. Dar ce vei face? Orice. Poți încerca să testezi limitele, să le descoperi, să aduni noi cunoștințe, noi modalități de a face lucruri mai complicate, incomensurabile și inimaginabile pentru mintea ce încă doarme. Dar, cu cât faci asta, cu atât îți vei limita din alegeri și cu atât te vei apropia mai mult de recunoașterea ultimului adevăr: propria zădărnicie.

Dar, pentru conștiința abia trezită, acest ultim adevăr e încă departe, încă mai este timp pentru distracție, pentru descoperiri. Poate, în cele din urmă, îți poți înțelege până în cele mai mici amănunte propria funcționare și o poți schimba, te poți schimba, fundametal, structural, total. Poate mai apoi poți înțelege întreaga structură a universului, poate că poți crea la rândul tău alte universuri. Te poți distra, și te poți simți Dumnezeu, dar dacă este ceva adevărat despre Dumnezeu este că este în totalitate singur.
Mda... singurătatea. Nu cumva asta este ultima frică? Să fii singur, să nu mai ai pe cine să dai vina, de cine să râzi, la cine să ții, cui să-i povestești toate ideile, realizările și eșecurile tale. De cine să te ferești, cu cine să lupți. Să nu mai existe nimeni care să-ți vorbească și căruia să-i pese de tine, sau măcar să te urască. Nimic, doar indiferență totală. Doar tu cu tine. Liniște.
O existență deprimantă. O existență la care nu ai vrea să te gândești și de care nu ai vrea să ai parte. Mai bine te păcălești. Dar pentru cât timp? Pentru totdeauna, dacă s-ar putea... dar nu se poate.

Vă spun eu, moartea este întotdeauna de preferat singurătății. Conștiința de sine este propriul său dușman.

Poate de aceea omul creează atâta separare, ca să evite întâlnirea cu sine. Așa se poate explica tot.

Cel mai bine ascuns adevăr este că nu există separare.

Ați observat nevoia psihică de a avea un obstacol de trecut, un dușman de răpus, un scop de atins?
Este în regulă să existe un "noi" atâta timp cât există un "ei", sau un ceva exterior cu care ne confruntăm și căruia să-i "supraviețuim". Interior și exterior.

Dualitatea, separarea, este la fel de necesară psihicului uman, precum este apa organismului.

Odată ce înțelegi toate astea singurul lucru care-ți mai rămâne de făcut este să "mori psihologic", cum spunea Krishnamurti. Să încetezi să mai exiști ca entitate separată, divizată de restul existenței și să accepți adevărul, acela că ești o matrice informațională, al cărei destin este în totalitate determinat, nu la nivel local, desigur, ci ca finalitate. Iată deci și răspunsul la întrebarea de la început. În realitate nu există o alegere pe care o poate face conștiința, doar o amânare.

Nu contează cât de complicată este structura care susține conștiința sau cât de multă înțelegere are acea conștiință despre propria structură. Astea sunt doar detalii, pași pe scara evoluției. Esența conștiinței transcende toate astea și este aceeași. O conștiința mică și o conștiință mare au aceeași esență, aceeași percepție fundamentală despre sine.

Deci există viață după conștiință?
Există doar viață și nimic altceva...

sursa:http://guvernare-libera-ro.blogspot.com/2011/11/exista-viata-dupa-constiinta.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

nu facem atac la persoana