marți, 17 ianuarie 2012

Rebeli fara cauza




AUTOR: CODRIN LIVIU CUTITARU
Pe scurt, nonconformistul incearca sa iasa in evidenta, nu sfideaza, cu adevarat, ordinea unei structuri. Scopul lui marunt ramine acela de a-si ostoi orgoliul nefondat, subtil generator al unei forme de paranoia sociala.
In ultimul volum al lui Daniel Cristea-Enache, Cinematograful gol(Polirom, 2011), o antologie a textelor publicistice semnate de autor, despre care, de altfel, am avut ocazia sa vorbesc, pe larg, in alta parte, exista un articol (intitulat Nonconformism) ce mi se pare extrem de important, datorita problemelor dezbatute. Criticul porneste de la o observatie valabila. Tuturor ne plac sau, cel putin, ne-au placut cindva „nonconformistii". Dimpotriva, „conformistii", etern speriati de rigorilesistemului in care vietuiesc, „colaborationistii" cu establishment-ul, „furnicile" stirnesc, mai curind decit repulsie, antipatia ferventa si, nu rareori, repulsia. Maturizindu-ne insa, incepem sa le observam neajunsurile „fascinantilor" nonconformisti. Daniel Cristea-Enache insusi, dupa cum marturiseste, a ajuns sa sesizeze fisurile acestei tipologii, pe masura ce a avansat in virsta: „Individualitatea desprinsa de turma, insul nesupus convenientelor juca, pina la urma, tot un rol; ceva mai complex decit cel al tocilarului delator, dar tot un rol. Si actiunile lui ilustrau ceva; nu erau gratuite, ci demonstrative. Gesturi ostentative, schime de dezgust superior fata de reguli, o libertate cam prea afisata pentru a fi si autentica." Pe scurt, nonconformistul incearca sa iasa in evidenta, nu sfideaza, cu adevarat, ordinea unei structuri. Scopul lui marunt ramine acela de a-si ostoi orgoliul  nefondat, subtil generator al unei forme de paranoia sociala.
Observa Daniel Cristea-Enache prin urmare: „Inteleg ca regulile sint facute pentru a fi incalcate de spiritele rebele; iata insa ca apare, in mod ironic, o noua regula care impune dispretuirea tuturor celorlalte. Unde mai este degajarea interioara? Si in ce mai consta libertatea de a alege? Disidentul din oficiu isi creeaza, practic, o lume paralela care nu e decit imaginea rasturnata a celei reale. El trece strada pe rosu, cind toti ceilalti traverseaza pe verde. Isi vopseste parul in albastru metalic si isi pune cercei in ureche, in nas, in buric... Multitudinea conventiilor sociale lasa loc unei sarabande a delimitarilor cu orice pret. Dar nonconformistul cool, pentru care familia, religia, traditia sint ceva de prost-gust, imi pare la fel de conventional si predictibil in reactii ca un aprozarist rudimentar ce incerca de fiecare data sa ma fure la cintar. Dar nonconformistul eco, care ne someaza sa stingem lumina un minut pentru a salva Pamintul, este un ins perfect integrat in ultimele tendinte. Iesire riscanta din pluton, reflectie personala, gindire independenta? Nonconformistii lucrativi isi iau tinte usoare ori abstracte (Sistemul!) si au intotdeauna spatele asigurat." „Desfasurarea" lor, asa-zicind, e mereu una „in oglinda". Mimeaza „rebeliunea", paradoxal, in paradigmele celui mai plat conventionalism.
Nonconformismul se arata astfel a fi un conformism rasturnat, mizind - poate chiar mai acut! - pe acelasi principiu al „inregimentarii", doar ca in echipa non-canonica. Aici se pune, in primul rind, o problema de perceptie. Dupa cum bine sesizeaza autorulCinematografului gol, „ce s-ar intimpla daca toti cetatenii conformisti /.../ ar deveni, peste noapte, niste campioni ai libertatii nelimitate?" Raspunsul se afla dincolo de umbra oricarei ezitari: „Nonconformistulnostru s-ar trezi dimineata intr-un haos asurzitor." Universul ar intra in degringolada, polii Terrei s-ar inversa subit. Individul ostil „conventiilor" si „ordinii", in ansamblul ei, apare ca un tolerat absolut, un rasfatat ireductibil al destinului. Desi dispensabil, el e acceptat in postura de element recalcitrant, anti-canonic, cum ar veni, in virtutea stereotipului „conformist" ca, in viata, sint intotdeauna lucruri mai importante de facut decit „duelul" cu morile de vint. Extremismele displac omului cu sentimentul ordinii inoculat in singe. Cu atit mai mult cu cit ele se suprapun. Nu intimplator, demonstram altadata ca fenomenalitatile statistice de „entropie" si „structura", desi opuse teoretic, in practica se intrepatrund. Starea anarhica a unui sistem produce de facto aceleasi efecte ca si aceea de ordine absoluta: absenta miscarii, imposibilitatea transformarii si, implicit, a schimbarii sau evolutiei.
Din acest unghi, putem afirma ca nonconformistul este un „anarhist" paradoxal, cu voluptatea „dictaturii" in subconstient. In ambele ipostaze, el se manifesta, prezumtiv, ca „moarte" a unei structuri date si nicidecum drept factorul ei de progres. Ca atare, in varianta de element al non-existentei, nonconformistul iese din paradigmele contractului social. Din perspectiva sistemului mare, el este, vorba juristilor, lovit de nulitate.
sursa: ziaruldeiasi.ro 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

nu facem atac la persoana