Cum văd eu societatea ideală

de : Remus Constantin Raclau


De când e lumea şi pământul omenirea încearcă să se organizeze într-un mod care să satisfacă o parte cât mai amplă dintre componenţii ei. A-i mulţumi pe toţi, cel puţin în momentul de faţă este o utopie! Dar noi putem oricum să visăm.
Aşa că din acest moment lansez pluta la apă şi mă las dus de valuri...

Să ne gândim puţin la modul cum a evoluat societatea umană.
În societatea primitivă, sălbatică, omul trăia pe cont propriu. Lua de-a gata resursele oferite de natură: era fie culegător fie pescar, fie vânător. Totul în mod natural, fără a munci pentru profit: pescuia, vâna sau culegea atât cât să-şi potolească foamea şi să-şi procure blănurile pentru îmbrăcat sau încălţat.
În zilele noastre, numărul populaţiei fiind acela care este, dacă s-ar apuca toată lumea de vânătoare, s-ar produce niscaiva deranj... Şi dacă ar fi să analizăm lumea modernă, cu toate cuceririle sale ştiinţifice, cu toate automatizările, cu robotizarea, computerizarea şi toate celelalte utilităţi, fructe ale neastâmpăratei minţi omeneşti, menite a facilita şi chiar a înlocui munca omului şi în special eforul său fizic, îi vom da cu siguranţă dreptate lui Dalai Lama care susţine că “omul nu a fost proiectat ca să muncească”...

Să încercăm să ne imaginăm o posibilă alternativă la lumea de astăzi, care s-ar putea baza pe această filozofie.
Conform acestei teorii, omul ar putea să trăiască foarte bine cu un minim necesar legat de nevoile sale primordiale: hrană, adăpost, îmbrăcăminte, pe care şi le poate procura direct din natură, precum omul primitiv sau cu un minim de efort, muncind un timp limitat şi în interes propriu, până la obţinerea celor strict necesare vieţii.
Dar ce ne facem cu cei care nu vor să arunce la gunoi toate cuceririle şi invenţiile care au construit societatea modernă? Ce ne facem cu cei care vor să profite de aceste utilităţi, nemulţumindu-se cu trăirea unei vieţi minimaliste?

În acest caz, lumea ar urma să fie împărţită în două categorii: existenţialişti şi progresişti.

Deşi ştiu că o astfel de idee este imposibil de acceptat în zilele noastre de către o societate umană egoistă, puternic condiţionată de o educaţie care a avut ca pilon central munca, profitul şi succesul personal, ridicate la rang de scop în viaţă, să încercăm totuşi să ne imaginăm cum ar putea să fie organizată şi să funcţioneze o astfel de societate.

Aşadar, odată născută orice persoană umană are dreptul divin la viaţă liberă şi fără constrângeri. În virtutea acestui drept ea ar urma să primească cele strict necesare vieţii în locuri comune de tip “Cămine de Asistaţi”: hrană de subzistenţă, un pat de dormit şi un minim igienic de îmbrăcat, toate ambientate într-un loc amenajat astfel încât să ofere un confort minimalist.
Posibilităţile de deplasare a unei astfel de persoane ar urma să fie limitate la transportul în comun subvenţionat pe raza localităţii de reşedinţă, fără să fie obligaţi în schimb să presteze nici un fel de muncă.

Acum sunt sigur că or să fie persoane care or să sară ca arse: Cum se poate una ca asta? De ce să trăiască aceşti aşa-zis “existenţialişti”, asistaţi şi întreţinuţi ca nişte paraziţi! Şi pe spinarea cui?
Astfel de reacţii sunt normale la nişte persoane care au fost condiţionate de mici să raţioneze în acest fel. Şi au perfectă dreptate să gândească aşa, conform sistemului de valori care le-a fost inoculat din fragedă pruncie, în care munca se află la baza societăţii şi nu persoana umană şi dreptul ei la viaţă.

Bun şi dacă toată lumea alege să trăiască minimalist refuzând să muncească în virtutea “dreptului divin” la viaţă liberă fără constrângeri, cine va mai construi Căminele şi cine va asigura toate cele necesare confortului minimalist: hrană, îmbrăcăminte, căldură, apă etc... Cineva tot trebuie să facă ceva! Cineva tot trebuie să muncească şi să se pună în slujba persoanelor asistate. Dar cine să o facă?
Dacă toată lumea beneficiază de cazare, de îmbrăcăminte, încălţăminte şi masă gratis, atunci dispare stimulentul pentru muncă. Perfect adevărat! În acest caz nu or să se găsească persoane disponibile care să construiască adăposturile pentru asistaţi, paturile pe care aceştia să doarmă, care să le prepare hrana, care să producă îmbrăcămintea şi încălţămintea pentru ei, care să se ocupe de crearea şi menţinerea ambientului civilizat în care aceştia să-şi desfăşoare viaţa... Am masă, am casă, am ce îmbrăca! De ce să mă mai agit ca să fac ceva? Stau bine-mersi ca trântorul şi mă bucur de viaţă... Râd, glumesc, fac sport şi mă distrez de dimineaţa până seara şi a doua zi o iau de la capăt!...

În acest caz va trebui să ne gândim la o formă de stimulare a persoanelor dornice să-şi ajute semenii. Şi aceste stimulente vor consta în bani. În bani adevăraţi. În monedă forte, cu acoperire în metal preţios depozitat în Trezoreria Băncilor Naţionale, emitente de monedă.

Aşadar în acest model de societate vor coexista pe deoparte “existenţialiştii”, persoane asistate care se bucură de dreptul la viaţă în mod minimalist, liber şi fără constrângeri, iar pe de altă parte – “progresiştii”, muncitorii dispuşi să lucreze contra-cost şi care îşi vor putea astfel permite un nivel de trai superior şi mai diversificat.

După depăşirea unui anumit stadiu de dezvoltare al unei astfel de societăţi, atât” existenţialiştii” cât şi” progresiştii” vor putea beneficia pe lângă strictul necesar “în regim de cot㔺i de o anumită sumă de bani, un fel de”venit minim garantat” din partea statului, exprimat în monedă strict electronică, care le va permite un minim de personalizare a propriei vieţi.

Muncitorii – progresiști, cei plătiţi cu monedă reală, vor trăi ca orice om din zilele noastre: vor putea să-şi cumpere o casă, maşină proprie, haine şi încălţăminte după gust, hrană după pofte. Se vor bucura de mobilitate teritorială pe care şi-o vor permite susţinând toate aceste consumuri atât cu moneda electronică din venitul minim garantat, cât şi cu moneda reală, obţinută prin muncă.
Va fi o societate normală, foarte asemănătoare cu cea din zilele noastre, bazată însă pe altruism, pe grija faţă de om, pe respectul faţă de viaţă şi pe compensarea reală şi corectă a celor care se pun în slujba societăţii. Oamenii nu mai trebuie să lucreze pentru îmbogăţirea semenilor mai şmecheri ci pentru bunăstarea comunităţii în care trăiesc.

Fiecare cămin de asistaţi va avea la dispoziţie o anumită sumă de ”credite sociale” în monedă electronică, în funcţie de numărul de asistaţi. Persoanele care deservesc aceste cămine vor fi recompensate cu bani reali. Pe de altă parte, nimeni nu-i opreşte pe asistaţi să se unească în cooperative care să le permită să se auto-administreze şi să-şi împartă între ei sarcinile referitoare la viaţa în colectivitate, beneficiind astfel în interes propriu atât de creditele sociale cât şi de sumele de bani reali pe care statul le-ar cheltui cu întreţinerea şi asistarea lor.

Vor exista bineînţeles persoane cu iniţiativă şi vor fi recompensate pe măsura importanţei şi utilităţii sociale a iniţiativei lor. Se va găsi un sistem economic echilibrat în care rezultatele să se distribuie în mod just între persoanele cu iniţiativă şi cu spirit organizatoric pe deoparte şi persoanele care muncesc în mod efectiv pentru a pune în practică cu efort, sacrificii de timp, energie umană, dedicație şi inteligență, ideile întreprinzătorilor.

Practic acest sistem va permite existenţa şi funcţionarea unui sistem de tip comunist în paralel cu un sistem bazat pe iniţiativa privată. Era să spun un sistem capitalist, dar n-ar fi definit corect, ci un sistem competitiv, şi cum nici competitiv nu ar fi corect întrucât consider concureța o enormă risipă de resurse, acest sistem se va baza pe iniţiativă, colaborare, cooperare și pe grija faţă de utilizarea raţională a resurselor, pe principii ecologiste, etc, şi atunci cea mai corectă definiţie cred că ar fi aceea de ”Sistem Inventiv-Meritocratic”.

Existenţa în paralel, într-un spaţiu teritorial relativ restrâns a unui sistem de întreţinuţi, a unuia de tip comunist-cooperatist şi a unuia Inventiv-Meritocratic, cred că ar reprezenta cel mai puternic stimulent pentru întreţinuţii cu capacitate de muncă să treacă în mod individual, fie la sistemul de tip comunist-cooperatist, fie la cel inventiv-meritocratic.
Astfel fiecare fiinţă umană va avea posibilitatea să decidă la momentul oportun dacă va dori să fie întreţinut, cooperatist, muncitor, sau persoană cu iniţiativă.
Aceasta nu este o societate egalitaristă ci una meritocratică pe deoparte, pentru că stimulează şi răsplăteşte atât iniţiativa cât şi munca la adevărata ei valoare socială, şi umanist-altruistă pe cealaltă parte, întrucât pune în centrul său grija faţă de persoana umană, dreptul ei la viaţa liberă şi la libera alegere a drumului acesteia în viaţă.

La un moment dat s-ar putea întâmpla exact contrariul. Adică să fie prea mulţi cei care vor dori să muncească (pentru a beneficia de un nivel superior de trai), în raport cu necesarul social de muncă.
În acest caz nu se va întâmpla ca în zilele noastre, când se produce tot mai mult, doar de dragul profitului şi nu pentru a satisface unele nevoi sociale. Acest fapt generează o imensă risipă, creează stocuri imense, cantităţi imense de produse care se aruncă, devenite inutile în caz de ne-vânzare sau de scadență a termenului de garanţie, și acest lucru va trebui să înceteze. Cantitatea de muncă per persoană se va limita până când aceasta va atinge un prag superior al bunăstării materiale personale şi familiale, dincolo de care obţinerea de bani devine un viciu, şi aduce atingere altor persoane care vor să trăiască şi ele mai bine şi nu au unde...

Vom avea pe deoparte un prag de jos –de subzistenţă, depăşit de către asistaţi cu ajutorul venitului minim garantat, şi un prag superior de bunăstare, pentru cei care muncesc, dincolo de care munca nu va mai fi posibilă decât în cazul în care nu se mai găsesc doritori să muncească pe acel post...

Dar viitorul şi progresul tehnologico-stiințific ne mai ridică în faţă o problemă.

Munca persoanei umane este din ce în ce mai mult înlocuită de maşini, utilaje şi roboţi. Automatizarea înlocuieşte din ce în ce mai mult munca fizică iar computerizarea, din ce în ce mai mult creierul uman. Şi cum am convenit de la început că sunt “dus cu pluta”, să ne urcăm cu toţii pe ea şi să ne imaginăm un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, în care omul va fi complet înlocuit de roboţi.
Într-o lume axată pe concurenţă şi profit, în care doar roboţii vor munci, vor avea cu ce trăi doar proprietarii de roboţi!... Bun, şi ceilalţi? Oamenii de rând? Ei din ce vor trăi? Cum îşi vor asigura ei sursa de existenţă în competiţie cu neobosiţii şi super-productivii roboţi? Oamenii n-au piese de schimb, şi mai au nevoie şi de odihnă şi de refacere şi de hrană, ba se mai şi îmbolnăvesc uneori şi mai au nevoie şi de asistenţă medicală. Ce să mai spunem despre ei atunci când vor ajunge la bătrâneţe! Care va mai ajunge... De unde pensie? De unde bani de medicamente?...

Minţi bolnave prognozează drept soluţii scăderea drastică a populaţiei prin provocarea de războaie genocidice, infestarea populaţiei cu molime exterminatoare provocate de viruşi fabricaţi în laboratoarele stăpânilor de roboţi, împuţinarea rasei umane prin otrăvirea cu ”E”-uri în “pâinea noastră cea de toate zilele”, în apă şi în aer, prin poluare, prin scăderea natalităţii datorate homosexualităţii şi sterilizarea radioactivă a populaţiei şi câte-şi-mai-câte!... Totul până la un prag de control, dincolo de care vor rămâne puţini, înrobiţi şi... robotizaţi! Pentru că de o soluţie cu logică umanistă şi altruistă de tipul utilizării raţionale a resurselor şi a repartizării echitabile a rezultatelor obţinute nu prea îi văd în stare...

Vă invit în final la o dezbatere pe această temă, să dezvoltăm împreună acest concept de societate ideală şi să găsim împreună calea spre făurirea acesteia!...


P.S.
 Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
                   "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"