marți, 16 august 2011

invataturile parintelui Octavian

citeasca in cine doreste sa citeasca in continuare celelalte invataturi crestine ale preotului Octavean este invitat sa i se adreseze printr-un e-,mail la tavitomuta@yahoo.com si le va primi. Oprim aici publicarea intrucat pagina este incarcata la maxim si nu mai primeste .






foaia nr 5




APOSTOL – II Corinteni VI, 16-18; VII, 1:
16. Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu".
17. De aceea: "Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi.
18. Şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice", zice Domnul Atotţiitorul.
7,1. Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu.
EVANGHELIA– Matei XV, 21-28:
21. Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului.
22. Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon.
23. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.
24. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.
25. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă.
26. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.
27. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.
28. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.
Femeia cananeiancă şi rugăciunea de mijlocire
Bob Hope* spunea odată într-unul din scketch-urile lui: “Mă gândeam ce minunat a fost atunci când astronautul Gordon Cooper s-a rugat în spaţiul cosmic. Acela loc de rugăciune. De acolo era ca o convorbire locală!”
Evanghelia de astăzi ne prezintă pe cineva care a avut o “convorbire locală” cu Dumnezeu. Ea a venit la Iisus, pledând cu disperare pentru fiica sa bolnavă. Avem aici un minunat exemplu de rugăciune de mijlocire.


Ce este rugăciunea de mijlocire? Rugăciunea de mijlocire este o rugăciune pentru alţii, aşa după cum mama cananeiancă s-a rugat pentru fiica ei. Ne identificăm cu cel care suferă şi suntem dispuşi să luăm asupra noastră greutatea lui. Aceasta este o expresie a iubirii; îi iubim atât de mulţi pe ceilalţi încât suntem gata să împărtăşim şi greutăţile lor, rugându-ne pentru ei. Marea litanie chiar de la începutul Liturghiei este un bun exemplu de rugăciune de mijlocire. Este o rugăciune ce îmbrăţişează totul, arătând grija Bisericii pentru tot şi toate din univers.


Avem multe exemple de rugăciuni de mijlocire în Biblie. Avem rugăciunea lui Isus pentru Petru: “Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Luca 22,31-32). Aici vedem puterea rugăciunii lui Cristos care îl întăreşte pe Petru când credinţa îi este pusă la încercare. Sf. Paul scrie tesalonicenilor: “Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi” (1 Tesaloniceni 5,25); iar romanilor: “neîncetat fac pomenire despre voi” (Romani 1,9); iar colosenilor: “nu încetăm să ne rugăm pentru voi” (Coloseni 1,9). Apostolul Iacob scrie: “mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5,16). Prin rugăciunea de mijlocire, noi, creştinii, avem enormul privilegiu de a-i aduce pe semenii noştri la tronul harului lui Dumnezeu. Este iubirea în acţiune. Profetul Samuel spune: “nu-mi voi îngădui să fac înaintea Domnului păcatul de a înceta să mă rog pentru voi” (1Regi 12,23). Creştinul se roagă nu doar pentru cei pe care îi iubeşte, ci şi pentru cei greu de iubit. “rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”, spune Isus în Evanghelia după Matei (5,44).


Comedianul Bob Hope era la un moment dat la bordul unui avion, în mijlocul unei furtuni. Avionul era zguduit iar pasagerii tensionaţi. Privind lângă el, a văzut un bărbat rugându-se. Găsindu-şi cuvintele chiar şi în marile crize, el l-a bătut pe bărbat pe umăr şi l-a întrebat: “Ascultă, poţi să mă incluzi şi pe mine în rugăciunea ta?”


Un om avea obiceiul ca în fiecare seară, la momentul de rugăciune, să ia cu el ziarul. El citea anunţurile de naşteri şi se ruga pentru bebeluşii veniţi pe lume în acea zi. Citea apoi anunţurile de cununii şi se ruga pentru cuplurile tocmai căsătorite. Citea şi anunţurile mortuare şi se ruga lui Dumnezeu să le dea mângâiere celor care tocmai au pierdut pe cineva. Este foarte mare numărul de persoane pe care putem să le aducem la tronul harului lui Dumnezeu prin rugăciunea de mijlocire.


Capelanul Senatului Statelor Unite a fost întrebat odată: “Vă rugaţi pentru senat?” “Nu”, a răspuns el. “Mă uit la senatori şi mă rog pentru ţară.”


Rugăciunea de “înălţare”. Acum câtva timp, o soţie de preot scria că foloseşte rugăciunea de “înălţare” pentru o anumită persoană. Iată cum explică ea rugăciunea: “În numeroase rânduri de-a lungul vieţii am simţit o înălţare a spiritului care nu putea să însemne decât un singur lucru: cineva se ruga pentru mine. Acest sentiment mă trimitea în genunchi pentru a mă ruga şi eu pentru cineva. Nu încerc să îi spun lui Dumnezeu de ce are nevoie respectiva persoană: ştie El bine. Tot ce urmăresc este să înalţ acea persoană la Dumnezeu, să simtă iubirea Lui.” Dacă cineva nu s-a purtat frumos cu tine, înalţă-l în prezenţa lui Dumnezeu. Dacă un copil este dificil, înalţă-l la Dumnezeu ca să fie îmbrăţişat de El. Prieteni, duşmani, partener, vecini, liderii lumii – pe fiecare înălţaţi-i în prezenţa iubirii lui Dumnezeu. Cine poate să spună cum ar arăta lumea dacă mai mulţi oameni ar face aceasta zi de zi?


O femeie casnică a găsit un nou mod de a se ruga pe când călca haine. Se gândea la câte linii există – linii de autobuze, linii de telefonie, linii vestimentare şi altele. “De ce nu şi o linie de rugăciune?”, s-a întrebat ea. Şi-a făcut o astfel de linie cu o sfoară întinsă, ca pentru pus rufe la uscat. Doar că pe această sfoară-linie îşi punea hârtii cu numele cunoscuţilor, ale celor bolnavi, ale celor aflaţi în necazuri. Şi în timp ce calcă, femeia se roagă pe rând pentru câte unul.


Sf. Ioan of Kronstadt scria: “Roagă-te pentru toţi aşa cum te-ai ruga pentru tine, cu aceeaşi sinceritate şi fervoare; priveşte la infirmităţile şi bolile lor ca şi cum ar fi ale tale, la ignoranţa lor spirituală, la păcatele şi poftele lor, ca la ale tale, la tentaţiile lor, la nenorocirile şi întristările lor, ca şi cum ar fi ale propriei tale persoane. O astfel de rugăciune va fi acceptată cu mare bucurie de Tatăl Ceresc, Tatăl tuturor, a cărui iubire nelimitată îmbrăţişează toate făpturile.”


Cineva se roagă pentru tine. Poate că simţiţi că atunci când vă rugaţi pentru alţii, nimeni nu se roagă pentru voi. Vă atrag atenţia atunci să nu uitaţi că există Cineva care mereu se roagă pentru noi: este acel Mijlocitor din ceruri care stă în faţa tronului Dumnezeului Tată şi se roagă pentru noi neîncetat, Iisus, Apărătorul nostru, care a vărsat lacrimi pentru noi, care şi-a vărsat şi sângele pentru noi, care se roagă pentru noi cum s-a rugat şi pentru Petru, să rămână tare în credinţă.
Frank C. Laubach scria: “Majoritatea dintre noi nu vor intra niciodată în Casa Albă să îi dea vreun sfat preşedintelui.
Probabil nici nu va avea timp să ne citească scrisorile. Dar putem să îi dăm ceva ce este mult mai important decât un sfat. Putem să îl ridicăm în prezenţa lui Dumnezeu, să îl facem avid de înţelepciunea divină, cel mai mare lucru pe care cineva îl poate face pentru un semen. Putem vizita Casa Albă cu rugăciunea de mai multe ori pe zi şi fiecare astfel de vizită va face un canal între Dumnezeu şi preşedinte.” (“Rugăciunea, cea mai mare forţă din lume”). Cu adevărat, nu este loc în care rugăciunea să nu poată să ajungă, nici o uşă de care să nu poată să treacă.


Laubach crede de asemenea în ceea ce el numeşte rugăciunile “trase” în oamenii de pe stradă, din autobuz sau de oriunde te-ai afla. El povesteşte cum stă în autobuz şi priveşte împrejur pasagerii. Alege faţa cea mai descurajată şi ţinteşte cu rugăciunea spre ea, spunându-i în minte de câteva ori: “Iisus te va ajuta”. “Trăgând tir de rugăciuni într-o persoană ce stă în autobuz, repetând ‘Iisus… Iisus… Iisus…’ va avea în final efect: va fi ca şi cum ai vorbi direct cu ea.” Laubach povesteşte cum privirea încruntată este înlocuită de un zâmbet datorită rugăciunilor şi iubirii “trase” în oameni.


Exemple vii. O impresionantă relatare despre rugăciunea de mijlocire a spus-o odată un alcoolic, ce fusese dus la spital acum câţiva ani. Se afla într-o cameră cu alţi trei pacienţi, care nu făceau decât să geamă de durere. Când a venit noaptea, el s-a rugat să poată să adoarmă, dar gemetele continuau. Deodată s-a hotărât să facă altceva: a început să se roage pentru cei trei colegi de cameră. “Fie ca Dumnezeu să vă dea pacea”, spunea el şoptind. Gemetele s-au oprit. “Mai mult”, spunea alcoolicul, “ceva s-a schimbat şi în mine. M-am simţit eliberat de tensiuni. M-am simţit liber.” În scurt timp şi-a revenit şi a părăsit spitalul.


Vă voi împărtăşi o altă experienţă ce a avut loc în propria noastră comunitate. Grupul de rugăciunea de vinerea se ruga pentru un credincios care trecea printr-o perioadă foarte dureroasă şi periculoasă după o operaţie. Exact când grupul era reunit în rugăciune, pacientul, care dormea, a simţit prezenţa lui Dumnezeu cum nu o mai simţise până atunci. I se părea că un preot este lângă patul său, rugându-se. Visul a fost atât de real, încât când s-a trezit era mirat că în cameră nu mai era de fapt nimeni, decât el. Dar prezenţa lui Dumnezeu pe care o simţise atât de clar a rămas cu el, şi s-a dovedit benefică pentru acel moment al bolii lui. Mult mai târziu am descoperit, povestind cu el, că prezenţa lui Dumnezeu o simţise exact când grupul de credincioşi se ruga pentru el.


În 1938, un călugăr a murit la Muntele Athos: arhimandritul Sofronie. Era un om foarte simplu, un ţăran venit din Rusia. Mult timp el a condus unul dintre atelierele mănăstireşti de pe Muntele Athos, unde ţărani ruşi veneau să lucreze un an sau doi, după care mergeau cu banii acasă la familiile lor. Într-o zi, un călugăr l-a întrebat: “Părinte Sofronie, cum se face că oamenii de la tine de la atelier lucrează atât de bine, fără să îi supraveghezi, pe când noi petrecem atâta timp urmărindu-i, iar ei continuă să ne înşele?” Părintele Sofronie a răspuns: “Nu ştiu. Pot doar să vă spun ce fac eu. Când vin dimineaţa, înainte mă rog pentru aceşti oameni cu inima plină de compasiune şi de iubire pentru ei, iar când intru în atelier am lacrimi de iubire în inimă pentru ei. Mă duc apoi în chilie şi încep să mă rog pentru fiecare în parte… iar când ziua se termină le spun câteva cuvinte şi ne rugăm împreună, după care merg să se odihnească.” Iată rugăciunea de mijlocire combinată cu iubirea şi compasiunea sinceră.


Folosirea eronată a rugăciunii de mijlocire. Ca orice lucru bun, rugăciunea de mijlocire poate să fie folosită greşit. Oricât de straniu ar părea, poate să devină un mod de a ne spăla pe mâini de oameni. “Mă rog pentru tine” poate fi o scuză pentru a nu te implica. Aşa după cum spunea cineva odată: “Eram singur, iar tu te-ai dus de lângă mine ca să te rogi pentru mine.”


Trebuie să subliniem aici faptul că rugăciunea este un efort comun al lui Dumnezeu şi al nostru. Odată ce ne-am rugat, trebuie să căutăm să facem ca rugăciunile să devină adevărate. Trebuie să le susţinem cu toate forţele noastre. Nu are sens să ne rugăm ca cei singuri şi trişti să găsească mângâiere dacă nu suntem noi dispuşi să facem ceva pentru aceştia. Rugăciunea nu împinge toată munca spre Dumnezeu. Dumnezeu nu începe să ne ajute până când nu începem noi să ne ajutăm. Două scurte exemple ar putea să ne ajute să înţelegem mai bine.


Un preot i-a cerut odată unui episcop să se roage pentru soţia paralizată a unui prieten. “Putem face mai mult decât atât”, a spus episcopul. S-a urcat imediat în maşină şi i-a spus şoferului să meargă direct la casa femeii paralizate, unde a stat cu ea ceva timp şi s-a rugat pentru ea, spre bucuria femeii şi a familiei ei. Rugăciunea a fost combinată cu o vizită pentru a arăta iubirea şi atenţia.


Un fermier sărac a avut într-o zi un accident şi şi-a rupt piciorul. Aceasta însemna că trebuia să stea întins multă vreme, fără să poată lucra. Familia sa era numeroasă şi avea nevoie de ajutor. Cineva a organizat o întâlnire de rugăciune la biserică, pentru această familie. În timp ce oamenii se rugau în biserică lui Dumnezeu pentru acea familie, a bătut cineva la uşă. Uşa s-a deschis şi a intrat un băiat care a spus: “Tatăl meu nu a putut să vină seara aceasta la rugăciune, dar şi-a trimis rugăciunile în această căruţă.” În spatele lui era căruţa plină cu roşii, cartofi, mere şi alte de-ale gurii. Iată ce înseamnă rugăciunea de mijlocire. Nu înseamnă să scapi de implicare. Te motivează să ajuţi persoana pentru care te rogi în toate modurile în care poţi.


Trăieşte aşa cum te rogi.


Un om s-a aşezat seara în genunchi şi s-a rugat: “Doamne, binecuvântează-i pe toţi, veseleşte inimile celor întristaţi şi ridică din pat pe cei bolnavi.” A doua zi s-a trezit şi şi-a văzut cu nepăsare de viaţă, fără să caute să şteargă vreo lacrimă, fără să vadă ce face vecinul lui bolnav. Când ziua s-a încheiat, omul s-a pus din nou să se roage: “Doamne, binecuvântează-i pe toţi”. Dar pe când se ruga, auzi o voce şoptindu-i: “Opreşte-te, fiinţă ipocrită. Ai încercat să binecuvântezi pe cineva astăzi?” Binecuvântarea lui Dumnezeu se transmite prin mâinile celor care îi slujesc Lui. Bărbatul şi-a ascuns faţa în mâini şi a plâns:
“Iartă-mă Doamne, că am minţit. Lasă-mă să trăiesc încă o zi, şi voi trăi aşa cum mă rog.”
(predica pr. Anthony M. Coniaris)


Bob Hope* (Leslie Townes Hope 1903 –2003) – actor american


DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (296) – CARTEA JUDECĂTORILOR
CAPITOLUL 2. Trândăvia Israeliţilor, lepădarea de Dumnezeu, pedeapsa şi iertarea lor.
1. Atunci s-a suit un înger al Domnului din Ghilgal către Bochim, către Betel şi către casa lui Israel şi le-a zis: "Aşa grăieşte Domnul:
2. Eu v-am scos din Egipt şi v-am băgat în ţara pentru care M-am jurat părinţilor voştri să v-o dau şi am zis: Nu voi rupe în veac legământul Meu cu voi; voi însă să nu intraţi în legătură cu locuitorii tării acesteia; dumnezeilor lor să nu vă închinaţi, idolii lor să-i sfărâmaţi şi jertfelnicele lor să le dărâmaţi. Dar voi n-aţi ascultat glasul Meu. Pentru ce aţi făcut aceasta?
3. De aceea vă zic: Nu Mă voi apuca să strămut pe locuitorii aceştia pe care Eu am voit să-i alung, nu-i voi izgoni de la voi şi ei vă vor fi laţ, iar dumnezeii lor vor fi pentru voi mreajă".
4. Când a spus îngerul Domnului cuvintele acestea tuturor fiilor lui Israel, atunci poporul a ridicat strigare mare şi a plâns.
5. De aceea s-a şi numit locul acela Bochim. Şi au adus ei acolo jertfă Domnului.
6. După ce a dat Iosua drumul poporului şi s-au dus fiii lui Israel fiecare la casa sa şi fiecare la moşia sa, ca să ia ţara de moştenire,
7. Atunci poporul a slujit Domnului în toate zilele lui Iosua şi în toate zilele bătrânilor, a căror viaţă s-a prelungit după Iosua şi care văzuseră toate lucrurile cele mari ale Domnului, pe care le făcuse El cu Israel.
8. Iosua, fiul lui Navi, sluga Domnului, a murit fiind de o sută zece ani,


9. Şi l-au îngropat în cuprinsul moştenirii sale, la Timnat-Heres, în muntele lui Efraim, spre miazănoapte de muntele Gaaş;
10. Şi după ce tot rândul acela de oameni a trecut la părinţii lor şi când s-a ridicat în locul lor alt rând de oameni, care nu cunoşteau pe Domnul şi lucrurile Sale pe care le făcuse cu Israel,
11. Atunci fiii lui Israel au început a face rele înaintea ochilor Domnului şi s-au apucat să slujească baalilor;
12. Au părăsit pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Care îi scosese din pământul Egiptului şi s-au întors la alţi dumnezei, către dumnezeii popoarelor dimprejurul lor şi au început să se închine acelora şi au mâniat pe Domnul;
13. Au părăsit pe Domnul şi au început a se închina lui Baal şi Astartelor.
14. De aceea s-a aprins mânia Domnului asupra lui Israel şi l-a dat în mâinile jefuitorilor care i-au jefuit; i-a dat în mâinile vrăjmaşilor dimprejurul lor şi n-au mai putut să se împotrivească vrăjmaşilor lor.
15. Ori încotro apucau, mâna Domnului pretutindeni era împotriva lor, ca să facă rău, cum le grăise Domnul şi cum li Se jurase. Şi erau foarte strâmtoraţi.
16. Atunci le-a ridicat Domnul judecători care i-au izbăvit din mâinile jefuitorilor lor.
17. Dar nici pe judecători nu-i ascultau ei, ci se purtau desfrânat mergând pe urmele altor dumnezei şi se închinau acelora şi mâniau pe Domnul; uşor se abăteau de la calea pe care umblaseră părinţii lor care se supuseseră poruncilor Domnului. Ei însă nu făceau aşa.
18. Când le ridica lor Domnul judecători, atunci Însuşi Domnul era cu judecătorul şi-i izbăvia pe ei de vrăjmaşii lor în toate zilele judecătorului.
19. Dar cum murea judecătorul, ei iarăşi făceau şi mai rău decât părinţii lor, abătându-se la alţi dumnezei, slujind acelora şi închinându-se lor, nu se lăsau de lucrurile lor şi nu se abăteau de la calea lor cea rea.
20. Şi se aprindea mânia Domnului asupra lui Israel şi zicea: "Pentru că poporul acesta calcă poruncile Mele, pe care Eu le-am aşezat cu părinţii lor şi nu ascultă glasul Meu,
21. De aceea nici Eu nu voi mai izgoni de la ei nici unul din acele popoare pe care le-a lăsat Iosua, fiul lui Navi, în ţară, când a murit,
22. Ca să ispitească prin ele pe Israel şi să vadă de va ţine el calea Domnului şi de va umbla pe ea, cum s-au ţinut părinţii lor, sau nu".
23. Şi a lăsat Domnul pe popoarele acestea şi nu le-a alungat îndată, nici nu le-a dat în mâinile lui Iosua.




CALENDAR PENTRU 30 – 31 IANUARIE 2012
30 L †) Sf. Trei Ier.: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur; Sf. Sfinţit Mc. Ipolit, Ep. Romei
Sf. Liturghie 8.00 – 11.30 ; de la ora 17.30 se face religie cu copiii
31 M Sf. Doctori fără de arginţi Chir şi Ioan; Sf. Mc. Victorin 28 M Sf. 20.000 de Mc. arşi în Nicomidia (Harţi)




CALENDAR PENTRU LUNA FEBRUARIE 2012
1 M Înainteprăznuirea Întâmpinării Domnului; Sf. Mc. Trifon, Perpetua şi Felicitas (Post)
2 J (†) Întâmpinarea Domnului (Stretenia); Sf. Mc. Iordan şi Gavriil Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
3 V Sf. şi Dreptul Simeon; Sf. Proorociţă Ana (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
4 S Cuv. Isidor Pelusiotul; Sf. Sfinţit Mc. Avramie
5 Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameşului şi Fariseului). Sf. Mc. Agata şi Teodula (Începutul Triodului). Ap. II Timotei III, 10-15; Ev. Luca XVIII, 10-14; glas 1, voscr. 1 Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
6 L Sf. Vucol, Ep. Smirnei; Sf. Mc. Iulian, Fausta, Evilasie şi Maxim; Cuv. Varsanufie cel Mare
ACATIST 18.30 – 19.30; de la ora 17.30 se face religie cu copiii
7 M Sf. Partenie, Ep. Lampsacului; Cuv. Luca; Sf. 1003 Mc. din Nicomidia
8 M Sf. M. Mc. Teodor Stratilat; Sf. Prooroc Zaharia; Sf. Mc. surori Marta şi Maria (Harţi)
9 J Sf. Mc. Nichifor; Sf. Sfinţiţi Mc. Marcel şi Pangratie (Odovania Praznicului Întâmpinării Domnului)
10 V † Sf. Sfinţit Mc. Haralambie; Sf. Mc. Enata şi Valentina (Harţi) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
11 S Sf. Sfinţit Mc. Vlasie, Ep. Sevastiei; Sf. Teodora împărăteasa
12 Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor). Sf. Meletie, Arhiep. Antiohiei celei Mari; Sf. Antonie, Patr. Constantinopolului; Sf. Mc. Hristea. Ap. I Corinteni VI, 12-20; Ev. Luca XV, 11-32; gl. 2, vos. 2 Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
13 L Cuv. Martinian; Sf. Ap. şi Mc. Acvila şi soţia sa Priscila ACATIST 18.30 – 19.30; de la ora 17.30 se face religie cu copiii
14 M Cuv. Auxenţiu, Maron şi Avraam; Sf. Filimon, Ep. Gazei; Sf. Muc. Nicolae din Corint
15 M Sf. Ap. Onisim; Sf. Mc. Maior; Cuv. Eusebiu din Siria(Post)
16 J Sf. Sfinţit Mc. Pamfil; Sf. Mc. Valent, Pavel şi Seleuc; Cuv. Flavian
17 V Sf. M. Mc. Teodor Tiron; Sf. Mariamna; Sf. Împăraţi Marcian şi Pulheria (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
18 S Sf. Leon, Ep. Romei; Sf. Agapit, Ep. Sinadei (Pomenirea morţilor - Moşii de iarnă) Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
19 Duminica Lăsatului sec de carne (a Înfricoşătoarei Judecăţi). Sf. Ap. Arhip, Filimon şi soţia sa, Apfia; Cuv. Mărt. Evghenie şi Macarie Ap. I Corinteni VIII, 8-13; IX, 1-2; Ev. Matei XXV, 31-46; glas 3, voscr. 3 Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
20 L Sf. Leon, Ep. Cataniei; Sf. Agaton, Ep. Romei; Cuv. Visarion (Dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte)
ACATIST 18.30 – 19.30 de la ora 17.30 se face religie cu copiii
21 M Cuv. Timotei; Sf. Eustatie, Ep. Antiohiei; Sf. Muc. Mauriciu (Dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte)
22 M Aflarea moaştelor Sf. Mc. din Evghenia; Cuv. Atanasie, Talasie şi Limneu (Zi aliturgică) (Dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte)
23 J † Sf. Mc. Policarp, Ep. Smirnei; Cuv. Gorgonia (Dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte)
24 V †) Întâia şi a doua aflare a Capului Sf. Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului (Zi aliturgică) (Dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
25 S Sf. Tarasie, Arhiep. Constantinopolului; Sf. Mc. Alexandru şi Ipatie (Dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte)
26 Duminica Lăsatului sec de brânză (a Izgonirii lui Adam din Rai). Sf. Porfirie, Arhiep. Gazei; Sf. Mc. Fotini; Sf. Teodor (Lăsatul secului pentru Postul Mare) (Dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte). Ap. Romani XIII, 11-14; XIV, 1-4; Ev. Matei VI, 14-21; glas 4, voscr. 4 Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
27 L Cuv. Mărt. Procopie şi Talaleu (Canonul cel Mare, partea I; Începutul Postului Mare) (Zi aliturgică) (Numai seara, pâine şi apă)
ACATIST 18.30 – 19.30 de la ora 17.30 se face religie cu copiii
28 M Cuv. Vasile Mărt.; Sf. Sfinţit Mc. Nestor (Canonul cel Mare, partea a II-a) (Zi aliturgică) (Numai seara, pâine şi apă)
29 M † Cuv. Ioan Casian Romanul şi Gherman din Dobrogea (Canonul cel Mare, partea a III-a) (Post)














FOAIA CREŞTINULUI ORTODOX
DIN AREZZO ŞI PROVINCIA
Nr. 2 (346 / an VIII) / 8 IANUARIE 2012

Duminica după Botezul Domnului
(Începutul propovăduirii Domnului)
Cuv. Gheorghe Hozevitul şi Emilian Mărturisitorul; Cuv. Domnica
(nu uitați: în fiecare luni, reîncepând cu 16 ianuarie 2012, de la ora 17.30 se face religie cu copiii)
APOSTOL – Efeseni IV, 7-13:
7. Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.
8. Pentru aceea zice: "Suindu-Se la înălţime, a robit robime şi a dat daruri oamenilor".
9. Iar aceea că "S-a suit" - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului?
10. Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple.
11. Şi el a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători,
12. Spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos,
13. Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.
EVANGHELIA– Matei IV, 12-17:
12. Şi Iisus, auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea.
13. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali,
14. Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice:
15. "Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor;
16. Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit".
17. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.
Pocăinţa – întoarcerea la Hristos
Vrednicilor de iubire si dreptmaritorilor crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,
Acum, ca o incununare a sarbatorilor, dumnezeiasca Evanghelie ne impartaseste cuvant negrait de adanc. Si orice cuvant, cand sufletul nostru smerit, dar luminat, incearca adancimile, e revelator. Dar, pentru ca in fiecare duminica avem un asemenea cuvant al dumnezeiestii Evanghelii, din el sa ne impartasim. Asa cum e intotdeauna randuiala sfanta a Bisericii, crestinul se impartaseste intai din cuvantul lui Dumnezeu, al Evangheliei, si apoi din Trupul si Sangele Lui.
Acum, dar, ascultand cuvantul lui Dumnezeu, in Duhul Sfant, caci “cuvantul Meu este duh si viata”, zice Domnul, deci ascultand cuvantul si taina cuvantului, duhul cuvantului, adevarul cuvantului, sa luam aminte. Ne vorbeste Evanghelia, Vestea cea Buna:
“Si Iisus, auzind ca Ioan a fost intemnitat, a plecat in Galileea. Si parasind Nazaretul, a venit de a locuit in Capernaum, langa mare, in hotarele lui Zabulon si Neftali, ca sa se plineasca ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice: “Pamantul lui Zabulon si pamantul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care statea in intuneric a vazut lumina mare si celor ce sedeau in latura si in umbra mortii lumina le-a rasarit". De atunci a inceput Iisus sa propovaduiasca si sa spuna: Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor.” (Matei 4, 12-17).
Acest cuvant final – “pocaiti-va caci s-a apropiat imparatia cerurilor”, ne sta cu o deosebita lumina si putere inimii, ca astazi sa incercam a talcui din acest adanc al cuvantului dumnezeiesc. Nu inainte, insa, de a infatisa inimilor dumneavoastra talcul cuvintelor dintru inceputul zicerii de astazi a Sfintei Evanghelii. Deci Iisus ne spune


ca a auzit ca Ioan a fost intemnitat. Pentru noi este si un moment deosebit ca anul acesta, inceput de secol, de mileniu, pomenirea Sfantului Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului, se sarbatoreste deodata cu zi de duminica. De aceea am si citit amandoua cuvintele din Evanghelie – pentru ziua de astazi, la vremea cuvenita si pentru ziua Sfantului Ioan. Si sa nu uitam, si Ioan asa isi incheia predica: “pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia cerurilor”.


Deci propovaduitorul pocaintei, Ioan, a fost intemnitat de Irod. Si stim cum si-a incheiat, incununand prin martiriu, petrecerea lui in pamantul oamenilor. Al oamenilor tot dupa chipul lui Dumnezeu, nefericitii (unii dintre ei). Si a fost intemnitat Ioan, care propovaduia, precum stiti, la Iordan, la rasarit de Ierusalim, in tinutul Iudeii, deci in partea de sud a pamantului lui Israel, catre capitala, catre Ierusalim. Acolo a propovaduit Ioan Botezatorul, acolo S-a si botezat Mantuitorul, cu botezul de la Ioan, acolo unde se adunau multimile si ascultau cuvantul pocaintei. Iar daca Ioan a propovaduit in pamantul Iudeii, in zona Ierusalimului, unde era centrul spiritual si politic, mai bine zis, caci erau sub conducerea Imperiului Roman Iisus, cu taina a proniei dumnezeiesti, a mers in Galileea sa propovaduiasca, si a incheiat misiunea la Ierusalim.


De aceea spune sfantul Evanghelist Matei, luminat de Duhul Sfant, ca Iisus, auzind ca Ioan a fost intemnitat, a plecat in Galileea. Galileea, partea de nord a pamantului lui Israel. Si parasind Nazaretul, acolo unde isi petrecuse copilaria cu maica Sa sfanta, , a plecat Iisus mai spre nord, in Capernaum (localitatea, satul lui Naum), langa mare (marea Galileii sau lacul, iezerul, ceva mai mare decat un iezer), tot partea de nord a Israelului, anume in hotarele lui Zabulon si Neftali. Acestia erau dintre cele douasprezece neamuri ale lui Israel. “Ca sa se plineasca ce s-a zis prin Isaia proorocul (cu opt sute de ani aproape, inainte), care zice: pamantul lui Zabulon, pamantul lui Neftali, spre mare, Galileea neamurilor”. Acolo unde erau nu numai evrei, ci si din alte popoare.


Daca Ioan a propovaduit numai in Ierusalim, numai in tinutul, am zice, pur al lui Israel, acest cuvant profetic al lui Isaia dezvaluie ca Mantuitorul merge in Galileea neamurilor, deci si catre celelalte neamuri, si catre noi, catre toate neamurile acestui pamant. El a venit pentru toti si pentru toate. Asa graise Isaia, in lumina Duhului Sfant, in care pentru un prooroc si cele de departe sunt ca si cum ar fi de fata. Aceasta este taina lucrarii lui Dumnezeu cu adevarat, care are privirea catre intreaga lui creatie si existenta. Caci, asa cum orice creator poarta in inima proiectul operei sale (cand cineva construieste o catedrala, nu are in mintea si in inima lui in toate dimensiunile ei, cand face proiectul? Chiar daca nu e in clipa aceea implinita, dar o poarta toata. Sau un artist, cand face o icoana, are imaginea ei, de asemenea, si se gandeste daca sa o faca icoana, si nu tine atat de mult la estetica, la frumusetea omeneasca, ci tine la chemarea, la sfintenia ei. Adica o icoana sa ne impartaseasca lumina divina, cutremurul sacru, in chemarea de a ne inalta dupa chipul ei.


Nu o frumusete de-a noastra, mai mult senzuala, apeland la simturi. Sau unul care intocmeste o simfonie. Fiecare sunet al ei il poarta, nu-i asa, creatorul in inima, in spirit), la fel, Dumnezeu, cum sa nu intelegem, poarta toata Creatia in desfasurarea ei. Si graind prin profeti, apoi apostoli… Asa ni s-a descoperit Dumnezeu, am zice prin trei cete: ceata profetilor, pana la venirea Mantuitorului, care priveau si calauzeau lumea spre Hristos, apoi ceata apostolilor, pe care Mantuitorul i-a pregatit direct, si de la care lumea pleaca din Hristos, mai departe, in chemarea ei in istorrie, am spune.


Si mai e a treia ceata, prin care graieste Dumnezeu Bisericii, ceata Sfintilor Parinti ai Bisericii. Si atunci, Isaia face parte din ceata profetilor. Si, luminat de Duhul Sfant, Dumnezeu care cuprinde si vede tot, si profetul a putut spune, cu sute de ani mai inainte, cum a zis Isaia: Tinutul lui Neftali si Zabulon, Galileea neamurilor, acolo va veni si va vorbi Fiul lui Dumnezeu facut Om, Iisus Hristos. Si atunci, citez din dumnezeiasca Evanghelie, “a fost sa se plineasca ceea ce s-a zis prin Isaia proorocul, care spune: Pamantul lui Zabulon, pamantul lui Neftali, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor (neamurile de pretutindeni), poporul care statea in intuneric a vazut lumina mare. Si celor ce sedeau in latura si in umbra mortii lumina le-a rasarit”.


Lumina mare, lumina le-a rasarit… Ce era acea lumina? De atatea ori noi am vorbit despre lumina, iubitilor. Dumnezeu este Lumina si Iubire. Cel dintai act ziditor pe care l-a savarsit a fost: sa fie lumina! Si lumina lumineaza in intuneric, spune Scriptura, strabate. A adus Dumnezeu totul de la nefiinta la fiinta. Si nefiinta e intuneric. Iar zidirea lui Dumnezeu este lumina. Ne-a dat lumina… in scurt mai evocam: a dat lumina fizica, pentru care ne-a dat ochiul trupesc, apoi lumina mintii, a intelegerii rosturilor lucrurilor, legilor care calauzesc existenta, pentru care ne-a dat ochiul mintii. Dar aici spune: lumina mare a dat, lumina mare ca sa straluceasca, atunci, pentru popoarele, neamurile acelea care zaceau in intuneric. Si poporul acela a vazut lumina mare.


Lumina le-a rasarit lor. Si adauga: Iisus de atunci a inceput sa propovaduiasca si sa spuna: pocaiti-va, s-a apropiat imparatia cerurilor. Leaga imediat lumina aceea de El, de Iisus. Lumina pe care a adus-o El. Si se intelege, cum dumnezeiasca noastra Ortodoxie marturiseste, ca lumina pe care o aduce Dumnezeu e din Dumnezeu, nu din lumea aceasta. Tot lumina, intr-un fel, ca un simbol. Lumina divina, cereasca, necreata, dumnezeiasca. Ne da ceva din El, ca sa-L putem cunoaste. Cand spui cuiva un cuvant, daca nu esti in acest duh cu el, iti poate pricepe cuvantul? Nu. Atunci, Dumnezeu, daca ne-ar vorbi noua fara sa ne impartaseasca lumina dumnezeiasca a cuvantului Lui, nu L-am putea intelege.


Noi Il cunoastem pe Dumnezeu, cum zice Grigorie Palama, din Dumnezeu, cu lumina Lui. Aceasta lumina divina, al carei ochi este credinta. Si, deschizand ochiul credintei, iata, isi deschide aripile si privim si dintru inceputul descoperirii lui Dumnezeu si inainte, in toate laturile. Privim spre cuvantul profetului si-l intelegem, cum spune tot Parintele nostru Grigorie Palama, ca profetii vedeau in lumina divina si imbratisau de departe fagaduintele lui Dumnezeu. Asa cum ti-ai imbratisa un ideal, o dorinta pe care ti-o fagaduieste Dumnezeu. Si un ideal al tau, de departe il imbratisezi. Asa imbratisau profetii. Iar aceasta o intelegi cand deschizi ochii credintei, lumina asta launtrica. Atunci cand auzi cuvantul profetului, dar mai ales cand auzi cuvantul Celui profetit de profet, cuvantul Mantuitorului, deodata se deschid din adanc ochii tai, vederea strabatuta de lumina Duhului Sfant. Cum spuneam si alta data, cuvantul pe care-l auzim la strana: “Deschide-voi gura mea si ma voi umple de Duhul” – deschizi gura si graiesti, si se umple atunci cuvantul de duh, de lumina, de intelegere, de credinta, de adevar. Si acest adevar, crezand in el, te inalta.


Si o sa vedem imediat, cand auzim cuvant rostit de Mantuitorul: “Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor”. Cu acest cuvant negrait de adanc, cu care a inceput Mantuitorul propovaduirea, a inceput si sfantul Ioan, dar cu oarecare deosebire, rost. Ioan, cand a inceput propovaduirea a spus: “Acum securea sta la radacina pomilor; deci orice pom care nu face roada buna se taie si se arunca in foc” (Luca 3, 9). Deci propovaduirea lui Ioan asa a fost, deschizand constiinta catre judecata lui Dumnezeu. De aceea se adresa si ostasilor, si fariseilor, si intregului popor. Si daca cuvantul Botezatorului se indrepta catre judecata lui Dumnezeu pentru tot cel care savarseste nedreptatea, cuvantul Mantuitorului se adresa tuturor neamurilor, catre intemeierea credintei, nadejdii si dragostei; in final, catre iubire indrepteaza Mantuitorul pocainta.


Dar ce inseamna pocainta? Unul dintre cele mai adanci cuvinte ale Scripturii, iubitilor. Luat din limba greaca, meta-noia. Cuvinte formate cu meta- dumneavoastra stiti: metamorfoza (schimbare de forma), metafizica (dincolo de ceea ce e fizic, sensibil). Latina a tradus pe meta cu trans (peste). In Sfanta Impartasanie e cuvantul acesta, luat tot din greceste: metaboli si tradus in cartile noastre de slujba prefacere. Dar metanoia, tradus la noi in romaneste prin pocainta, inseamna schimbarea gandirii. Meta – dincolo, peste, prefacere, schimbare, iar noia este gandire (medicii spun de o boala psihica – paranoia, alaturi de gandire). Dar metanoia, schimbarea gandirii… Ce-au inteles profetii inca din Vechiul Testament, care se ocupau de misterul acesta, al pacatului. Ce zice profetul Iezechiel, bunaoara? La capitolui 18, indemn la pocainta: “De aceea va voi judeca pe voi din casa lui Israel, pe fiecare dupa caile sale, zice Domnul Dumnezeu; pocaiti-va si va intoarceti de la toate nelegiuirile voastre, ca necredinta sa nu va fie piedica” (Iezechiel 18, 30). Si,mai apoi, “Caci Eu nu voiesc moartea pacatosului, zice Domnul Dumnezeu; intoarceti-va deci si traiti!” (Iezechiel 18, 32).


Cuvantul este de-a dreptul grav. Caci altfel, fara aceasta intoarcere, e primejdia mortii insasi. Observati legatura intre pocainta si viata. Atunci, in adanc: Intoarceti-va la Dumnezeu si Eu ma voi intoarce catre voi, zice iarasi profetul. Ce-a insemnat, atunci, pacatul? Si aici trebuie spus cu tarie si de neclintit: pacatul a insemnat schimbarea sensului existentei noastre. Daca vreti, cu un termen folosit in stiinta, schimbarea gravitatiei. Caderea a insemnat schimbarea sensului existentei noastre; in loc de gravitatia catre originea noastra, catre Ziditorul nostru… si Parintii au talcuit adanc: a nu-ti cunoaste originea si sensul existentei tale, aceasta inseamna pacat, stricaciune si moarte. De aceea a zis Profetul: intoarceti-va ca sa traiti.


E un adevar de neclintit iubitilor; il spunem cu atata tarie pentru ca e adevarul tuturor adevarurilor. Omul, prin pacat, si orice forma de necredinta, de ateism, a mutat “originea” existentei in natura, in om, pana acolo, sarmanii de ei: “omul, masura tuturor lucrurilor”. Omul isi este luisi masura suprema. Homo homini deus – omul dumnezeu omului. Ganditi-va numai la aceasta: cand omul, asa cum s-a spus, isi este el luisi dumnezeu. Or, adanc si grav, inspaimantator de grav, cand stiau ca Dumnezeu este Realitatea suprema, absoluta, si atunci, sa spui ca omul isi este luisi Dumnezeu, faci din om dumnezeu, realitatea suprema, absoluta. Si atunci, ce-a fost dictatorul? Tu, filosofule, i-ai incredintat dictatorului aceasta idee, bolnava constiinta, ca el este dumnezeu, el are autoritate absoluta, tagaduind totul.


Si asa cum marturiseam adesea, cand un sarman om de stiinta – bietul Darwin – a facut din lupta pentru existenta si selectie naturala un fel de adevar – asa-i evolutia, atunci a dat in mana dictatorului arma aceasta – sa faca selectie naturala, prin lupta pentru existenta. A selectat sus noi stim pe cine… Iata, adevarul Scripturilor. Una din intrebarile capitale este si aceasta: va sa zica, omul – fiinta spirituala; unde sa graviteze pentru construirea lui? Catre materie? Si atunci, ce-a insemnat caderea? Tocmai asta: schimbarea sensului gravitatiei adevarate a omului.


Or, pocainta, intelegem, e restaurarea ordinii noastre. Acesta e adevarul fundamental al pocaintei: intoarceti-va la Ziditorul, la Dumnezeul care ne-a dat existenta si viata. Si, observam, predica Mantuitorului cand incepe? Incepe, iubitilor, dupa ispita, dupa ce a fost ispitit de demon si tocmai cele trei ispite ale demonului – le reamintim in scurt, din vistieria memoriei noastre sfinte. Cand Mantuitorul, postind patruzeci de zile, demonul Il ispiteste. Si, in pustia Carantaniei, pustiu populat cu pietre, Ii spune: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu, zi acestei pietre sa se faca paine (sa-Ti saturi foamea Ta – deci ispita trupului). Si a raspuns Iisus catre el: Scris este ca nu numai cu paine va trai omul, ci cu orice cuvant al lui Dumnezeu”. Tot cuvantul ziditor. Si aici este iarasi o taina a tainelor. Sa nu uitam o clipa: “cuvantul lui Dumnezeu”, cum spune Evanghelia: “La inceput era Cuvantul; Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era dintru inceput la Dumnezeu si toate printr-Insul s-au facut. Si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut”. Cuvantul lui Dumnezeu e ziditor. Acel cuvant e adevarat, care zideste si bine savarseste.


Si, iarasi, care da viata;pentru ca poti crea ceva care distruge viata. In adevarul cuvantului lui Dumnezeu, “cuvantul Meu este adevarul inseamna” a rosti acel cuvant si a savarsi acel act al tau car sa fie binefacator si de viata facator si ziditor, negresit, nu pustiu, nu gol. A doua ispita: “Si suindu-L diavolul pe un munte inalt, I-a aratat intr-o clipa toate imparatiile lumii. Si I-a zis diavolul: Tie iti voi da toata stapanirea aceasta si stralucirea lor, caci mi-a fost data mie si eu o dau cui voiesc; Deci daca Tu Te vei inchina inaintea mea, toata va fi a Ta”. Imparatiile lumii, incepind cu Babilonul si alte imparatii, pentru care va spune un domnitor al nostru, smerit si credincios, Neagoe Basarab: multe imparatii ale lumii au fost intemeiate de dictatori si toate s-au macinat si se vor mai macina. Una singura va ramane: imparatia lui Dumnezeu. De aceea predica Mantuitorului astazi asa si incepe: s-a apropiat imparatia cerurilor.


Asa i-a aratat demonul imparatiile lumii si slava lor – poleiala lor. “Si raspunzand, Iisus i-a zis: Mergi inapoia Mea, satano, caci scris este: «Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui Unuia sa-I slujesti»”. Si, in sfarsit, a treia ispita (dupa Luca; dupa Matei e pusa ca a doua): “Si L-a dus in Ierusalim si L-a asezat pe aripa templului…”. Templul, asa cum lui Israel in pustie i-a poruncit Dumnezeu sa faca acel cort al marturiei, care purta in el Legea lui Dumnezeu, apoi Solomon, templul, Fiul lui Dumnezeu Insusi a luat trup, templu, ca si trupurile noastre sa fie temple ale Duhului Sfant. “Si I-a zis: Daca esti Fiul lui Dumnezeu, arunca-Te de aici jos; Caci scris este: «Ca ingerilor Sai va porunci pentru Tine, ca sa Te pazeasca»; Si te vor ridica pe maini, ca nu cumva sa lovesti de piatra piciorul Tau”. Fa o minune! Minune in sensul demonic: arunca-te de la inaltimea templului. Templul este suis. Tu, impotriva suisului lui Dumnezeu.


Fa o minune impotriva inaltarii. Si, aruncandu-Te jos, drumul invers. Si toate minunile lumii au fost un fel de intoarcere in jos, din nefericire impotriva noastra. Pentru ca, real, drumul e in sus. Templul e in inaltimi. Totdeauna, templele, bisericile erau pe inaltimi, vestind omului inaltimea. Iar lui Iisus: arunca-te jos! Coboara! Muta, deci, centrul de gravitatie, cum am spus adineauri. Muta-l in tine, in om, in lume; nu in inaltare. A ucide, propriu-zis, cea mai umana dintre toate cautarile umane – inaltarea. Cum spune un psihiatru de astazi – psihologia inaltimilor spirituale, cea mai umana dintre nevoile umane; propriu-zis, care il defineste pe om. Si aceste trei ispite, tocmai descopereau misterul tragic al pacatului, al caderii, al schimbarii sensului existentei, al patologicului uman, iubitilor. “Si raspunzand, Iisus i-a zis: S-a spus: "Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau"(Luca 4, 3-12).


Si atunci, macar acest cuvant smerit al sensului pocaintei, de astazi, daca-l intelegem: Pocaiti-va! – intoarcerea, restaurarea, reasezarea sufletului, constiintei mele, in adevarul existentei, in adevarul in care intre Dumnezeu si faptura, Ziditorul meu si eu, faptura Lui, intre vesnicia Lui si vremelnicia mea, dar vremelnicie care e insetata de adevar, de nemurire, de viata. Reasezarea gandirii in adevarul ei, prefacerea ei. Intoarceti-va catre Mine, ca sa traiti, cum a zis proorocul Iezechiil, iar Ieremia: intoarceti-va catre Mine si Eu ma voi intoarce catre voi. Atunci, pocainta, intoarcerea la Dumnezeu si o neincetata chemare a noastra. Cand privim, la Sfanta Impartasanie, avand in fata la altar si ne rugam: “Si fa adica painea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tau, iar ce este in potirul acesta cinstit sangele Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant”, deodata ne cuprinde un cutremur, intelegand si aici misterul pocaintei.


Cum adica? Iata, painea si vinul devin trup si sange dumnezeiesc. Deci se petrece acolo o prefacere, o inaltare. Piinea, lumea aceasta se inalta. Faptura e chemata – nu numai omul, toata creatia – la pocainta, la transformare, la transfigurare. Aiai e taina religiei insasi, iubitilor. Care a fost adeseori neinteleasa si batjocorita. Deci neincetata ei transfigurare, si pe care Iisus o rosteste. Cand Iisus a spus: pocaiti-va, intoarceti-va, schimbati-va gandirea, priviti-Ma, ca s-a apropiat imparatia cerurilor. Iar in Iisus imparatia era de fata; o lume in care Dumnezeu e Imparat. Imparatul meu si Dumnezeul meu; si Mantuitorul meu. El.


Atunci, in esenta, pocainta – intoarcerea la Hristos, cunoasterea Lui si iubirea Lui. Iubirea Lui, mai ales: “N-am venit sa judec lumea, ci s-o mantuiesc” (Ioan 12, 47). S-o mantuiesc cum? Prin intruparea Mea, trimis de Tatal ceresc. Prin jertfa Mea, prin Crucea Mea, prin rastignirea Mea. Sa rastignesc raul acestei lumi, gandirea ratacita a acestei lumi, caderea acestei lumi; din orice stare a ei. Si s-o inalt la inviere. Atunci, pocainta inseamna deschiderea fetei mele catre Iisus Hristos, catre tot ceea ce este El. Si, mai precis, prin Crucea si Invierea Lui, eu insumi simt in adancul meu invierea din pacat, din stricaciune, din moarte, in iubire. Cum adica? La spovedanie, totdeauna, cand vin crestinii, si spun fiecare, bietii oameni, cu o sila de sine, cu o tristete, tot ceea ce simt ei ca i-a incarcat veninos, murdar si sordid, si vor sa se spele: Oare ma iarta Dumnezeu? Atunci, noi indraznim a spune, dupa cuvant dumnezeiesc: Vezi, noi suntem in lumea aceasta a schimbarii. Si ne-am miscat pana acolo ca am uitat de Dumnezeu si am zis ca noi suntem dumnezeu.


Cat ar trebui, fiecare, de sus pana jos, sa aiba constiinta adevarului si sa apeleze: Lumineaza-ma, Doamne. Toti. Si atunci noi ii spunem asa: Da, noi ne putem imbolnavi, murdari, schimba in rau gindirea, in nedreptate, in minciuna, in coruptie, in ticalosie, dar Dumnezeu e numai lumina si numai iubire. Daca in clipa aceasta te intorci la Mantuitorul cu fata deschisa catre El, si, cum spun Parintii: cand cunoaste omul ca i s-au iertat pacatele? Cand desavarsit le-a scarbit. In clipa aceea in fata lui Dumnezeu, al carui timp este astazi: “Astazi de vei auzi glasul Meu, nu-ti impietri inima”. Atunci, in fata lui Dumnezeu, in acest Astazi al lui, care este numai iubire, tu te intalnesti cu iubirea. Nu cu osanda, cu blestemul. Cu lumina, in care vezi ca raul din tine e rau si adevarul e adevar si iubire. Si in clipa aceea tu simti cuvantul pe care l-a rostit profetul: Celor care petreceau in latura si in umbra mortii lumina le-a rasarit. Asa ii intampina Iisus: in lumina adevarului, a credintei, a iubirii, a vietii.


Bunule Doamne, fa-ne sa intelegem aceasta taina a tainelor care e pocainta! E asezarea noastra in ordinea adevarului iubirii. A Ta, Doamne Iisuse Hristoase, Care esti Viata cea adevarata. Cu rugaciunle Preacuratei Maicii Tale si ale Sfantului Ioan Inaintemergatorul si Botezatorul Tau, miluieste-ne si da-ne inceput bun in acest an, in lumina adevarului si a iubirii. Amin. (predicaParintele Constantin Galeriu)
DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (293) – CARTEA LUI IOSUA NAVI
CAPITOLUL 23. Sfaturi şi binecuvântări.
1. Trecând multă vreme, după ce Domnul Dumnezeu a odihnit pe Israel, scutindu-l de toţi vrăjmaşii lui din toate părţile, Iosua a ajuns bătrân şi înaintat în vârstă.
2. Atunci a chemat Iosua pe toţi fiii lui Israel; pe bătrânii lor, căpeteniile lor, pe judecătorii lor şi pe mai-marii oştilor lor şi le-a zis: "Eu am îmbătrânit şi sunt înaintat în vârstă;
3. Voi aţi văzut ce a făcut Domnul Dumnezeul vostru înaintea feţei voastre cu toate aceste popoare, căci Domnul Dumnezeul vostru Însuşi S-a luptat pentru voi.
4. Iată eu v-am împărţit prin sorţi popoarele acestea ce au mai rămas în moştenirea seminţiilor voastre, toate popoarele pe care eu le-am nimicit de la Iordan până la Marea cea Mare de la apusul soarelui.
5. Domnul Dumnezeul vostru Însuşi le va alunga de la faţa voastră până vor pieri; şi va trimite asupra lor fiare sălbatice până le va stârpi pe ele şi pe regii lor de la faţa voastră, şi le va nimici înaintea voastră, ca să primiţi de moştenire ţara lor, cum v-a grăit Domnul Dumnezeu.
6. De aceea siliţi-vă să pliniţi întocmai şi să păziţi cele scrise în cartea legii lui Moise, neabătându-vă de la ea nici la dreapta, nici la stânga.
7. Să nu intraţi în legătură cu aceste popoare care au mai rămas printre voi, să nu pomeniţi numele dumnezeilor lor, să nu vă plecaţi înaintea lor, nici să le slujiţi, sau să vă închinaţi lor;
8. Ci vă lipiţi de Domnul Dumnezeul vostru, cum aţi făcut până în ziua de astăzi.
9. Domnul a alungat de la voi popoarele mari şi tari şi nimeni nu s-a putut împotrivi până astăzi;
10. Unul din voi a alungat mii, căci Însuşi Domnul Dumnezeul vostru S-a luptat pentru voi, cum v-a grăit.
11. De aceea siliţi-vă să iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru.
12. Iar de vă veţi întoarce şi vă veţi alătura la popoarele acestea rămase şi veţi intra în înrudire cu ele şi veţi merge la ele şi ele vor veni la voi,
13. Atunci să ştiţi că Domnul Dumnezeul vostru nu va mai alunga de la voi popoarele acestea, ci ele vor fi pentru voi laţ şi mreajă, bici pentru spinările voastre şi spin pentru ochii voştri, până veţi fi stârpiţi din această tară bună pe care v-a dat-o Domnul Dumnezeul vostru.
14. Iată eu astăzi plec în calea în care merg toţi pământenii, iar voi să recunoaşteţi cu toată inima voastră şi cu tot sufletul vostru că n-a rămas zadarnic nici un cuvânt din toate cuvintele bune pe care le-a rostit pentru voi Domnul Dumnezeul vostru: toate s-au împlinit pentru voi şi nici un cuvânt n-a rămas neîmplinit.
15. Dar după cum s-a împlinit cu voi tot cuvântul bun pe care l-a grăit Domnul Dumnezeul vostru, tot aşa va împlini Domnul asupra voastră şi tot cuvântul rău până vă va stârpi din această ţară bogată pe care v-a dat-o Domnul Dumnezeul vostru.
16. De veţi călca aşezământul Domnului Dumnezeului vostru, pe care l-a încheiat El cu voi şi vă veţi duce să slujiţi la alţi dumnezei şi să vă închinaţi lor, se va aprinde asupra voastră mânia Domnului şi veţi pieri curând din ţara aceasta bogată pe care v-a dat-o Domnul".
CALENDAR PENTRU 9 – 15 IANUARIE 2012
9 L Sf. Mc. Polieuct; Cuv. Eustratie ACATIST 18.30 – 19.30
10 M Sf. Grigorie, Ep. Nisei; Sf. Ier. Dometian; †) Sf. Cuv. Antipa de la Calapodeşti
11 M † Cuv. Teodosie cel Mare, începătorul vieţii de obşte; Cuv. Vitalie (Post)
12 J Sf. Mc. Tatiana diac. şi Eutasia
13 V Sf. Mc. Ermil şi Stratonic; Cuv. Iacob din Nisibe (Post)
14 S Cuv. Părinţi ucişi în Sinai şi Rait (Odovania Praznicului Botezului Domnului) 15 Duminica a XXIX-a după Rusalii (a celor 10 leproşi). Cuv. Pavel Tebeul şi Ioan Colibaşul. Ap. Coloseni III, 4-11; Ev. Luca XVII, 12-19; glas 6, voscr. 9





FOAIA CREŞTINULUI ORTODOX
DIN AREZZO ŞI PROVINCIA
Nr. 1 (345 / an VIII) / 1 IANUARIE 2012

Duminica dinaintea Botezului Domnului
(Tăierea împrejur – Botezul lui Ioan)
(†) Tăierea împrejur cea după trup a Domnului; Sf. Ier. Vasile cel Mare (Anul Nou)
(nu uitați: în fiecare luni, reîncepând cu 9 ianuarie 2012, de la ora 17.30 se face religie cu copiii)
APOSTOL –Coloseni II, 8-12:
8. Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos.
9. Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii,
10. Şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată domnia şi stăpânirea.
11. În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos.
12. Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi.
Evrei XIII, 17-21: 17. Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos.
18. Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim.
19. Şi mai mult vă rog să faceţi aceasta, ca să vă fiu dat înapoi mai curând.
20. Iar Dumnezeul păcii, Cel ce, prin sângele unui testament veşnic, a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus,
21. Să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!
II Timotei IV, 5-8: 5. Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!
6. Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat.
7. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit.
8. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui.
EVANGHELIA–Luca II, 20-21; 40-52: Marcu I, 1-8: 20. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum li se spusese.
21. Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece.
40. Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui.
41. Şi părinţii Lui, în fiecare an, se duceau de sărbătoarea Paştilor, la Ierusalim.
42. Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii.
43. Şi sfârşindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau.
44. Şi socotind că este în ceata călătorilor de drum, au venit cale de o zi, căutându-L printre rude şi printre cunoscuţi.
45. Şi, negăsindu-L, s-au întors la Ierusalim, căutându-L.
46. Iar după trei zile L-au aflat în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i.
47. Şi toţi care Îl auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui.
48. Şi văzându-L, rămaseră uimiţi, iar mama Lui a zis către El: Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi.
49. Şi El a zis către ei: De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?
50. Dar ei n-au înţeles cuvântul pe care l-a spus lor.
51. Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte.
52. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni.
Marcu I, 1-8:
1. Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
2. Precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: "Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta.
3. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui".
4. Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor.
5. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele.
6. Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică.
7. Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor.
8. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.


ARGUMENT
Se întâmpla prin anii *20 ai secolului trecut ( ...ce bătrâni suntem...). O delegaţie a unei parohii din preajma Sibiului merge în audienţă la I.P.S. NICOLAE Bălan cu o jalbă.
- Ce doriţi, oameni buni?
- Inalt Prea Sfinţite Vă rugăm să ne daţi alt preot?
- Dar ce se întâmplă, cel pe care îl aveţi nu e bun?
- Ba da, dar...
- E beţiv...?
- Nu !
- E curvar?
- Nu !
- Nu slujeşte bine şi cuviincios?
- Ba da, Înalt Prea Sfinţite! Numai că de 20 de ani de când e la noi în fiecare duminică ne spune aceeaşi predică încât ne-am săturat să o ascultăm. Vrem să auzim şi noi o predică nouă.
- Şi ce vă spune în predică, oameni buni?
- Da’ cine mai ştie, Înalt Prea Sfinţite !?
- Oameni buni, mergeţi acasă şi întoarceţi-vă când o să ştiţi predica!


Predica de mai jos am pus-o şi în FOAIA de anul trecut. Dar este atât de complexă în conţinut încât sunt sigur că, recitind-o, veţi găsi în ea frumuseţi pe care anul trecut nu le-aţi băgat în seamă!
Dăruiţi-o şi altora şi vă veţi face apostoli ai lui Hristos Domnul!


Cuvânt la Anul Nou
Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu.
Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă.
Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.
Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8).
Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi sfl ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte.
Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată? Aşadar, dacă voieşti să ai vreun folos de la Anul Nou, mulţumeşte acum când a trecut un an, mulţumeşte Domnului că El te-a adus până aici, frânge inima ta, numără zilele vieţii tale şi zi către tine însuţi: „Zilele aleargă şi trec, numărul anilor se împlineşte, eu am si săvârşit o mare parte din cale, dar ce bine am făcut? Oare, nu mă voi duce de aici deşert şi gol de toată dreptatea? Judecata este înaintea uşii, viaţa mea merge spre bătrâneţe”.
Acestea le cumpăneşte în ziua Anului Nou, la acestea să gândeşti în curgerea anului. Să cugetăm la cele viitoare, ca să nu ne zică cineva ceea ce proorocul zicea iudeilor: „Zilele lor s-au stins întru deşertăciune şi anii lor au trecut repede” (Psalmul 77, 37).
Această sărbătoare neîncetată despre care am vorbit, care nu cunoaşte vreo curgere a anului şi nu este legată cu vreo zi hotărâtă, pe aceasta poate să o prăznuiască deopotrivă săracul şi bogatul. Pentru ea nu este de trebuinţă nici cheltuială şi nici avere, ci numai singura fapta cea bună.
Tu nu ai avere, dar ai frica lui Dumnezeu, care este mai preţioasă decât toate comorile; o comoară netrecătoare, neschimbătoare, nesecată.
Priveşte cerul, cerul cerurilor, pământul, marea, aerul, speciile dobitoacelor, feluritele plante şi tot neamul omenesc.
Priveşte îngerii, arhanghelii şi stăpâniile cele de sus.
Toate acestea sunt proprietatea Domnului. Robul unui Domn atât de bogat nu poate să fie sărac, când acest Domn este cu milă spre el.
A te veseli în astfel de zile, a avea mare îndestulare într-însele, a lumina cu făclii locurile publice şi a împleti cununi, şi altele asemenea, este o nebunie copilărească.
Tu eşti liber de aceste slăbiciuni, ai vârsta creştinească şi eşti cetăţean al cerului. De aceea, nu mai aprinde în această zi focuri în pieţe, ci aprinde înăuntrul tău lumina cea duhovnicească, căci „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să proslăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Această lumină îţi va face mare câştig.
Nu împodobi uşile casei tale, ci poartă-te bine, ca să dobândeşti din mâna lui Hristos cununa dreptăţii.
Nu face nimic în zadar, nimic fără temei, ci toate întru cinstea lui Dumnezeu, precum Pavel zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate întru slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).
Tu întrebi: „Cum poate cineva să mănânce şi să bea intru slava lui Dumnezeu”.
Cheamă un sărac, primeşte printr-însul pe Insuşi Hristos la masa ta, şi tu ai mâncat şi ai băut întru slava lui Dumnezeu.
Dar El voieşte ca noi, nu numai să mâncăm spre slava lui Dumnezeu, ci şi toate celelalte să le facem tot aşa.
De exemplu, ieşirea din casă şi rămânerea noastră acasă. Şi una şi alta trebuie să se facă pentru Dumnezeu. Cum însă putem să le facem pe amândouă pentru Dumnezeu? Iată cum.
Când tu ieşi spre a merge la biserică să iei parte la rugăciune şi la învăţătura cea duhovnicească, atunci eşti întru slava lui Dumnezeu. Dar tu poţi să rămâi şi acasă întru slava lui Dumnezeu. Cum şi în ce chip? Când auzi zgomote, vezi neorânduieli şi prăznuiri păcătoase, sau vezi piaţa plină de oameni răi şi obraznici, atunci nu ieşi, nu lua parte la neorânduială, şi astfel tu ai rămas acasă întru slava lui Dumnezeu.
Iar dacă cineva poate ieşi din casă şi a rămâne în casă întru slava lui Dumnezeu, apoi poate încă a lăuda şi a dojeni întru slava Lui. „Dar – întrebi tu – cum se poate a lăuda sau a dojeni pe cineva întru slava lui Dumnezeu?”.
Voi, adeseori, şedeţi la locurile voastre de lucru şi vedeţi trecând oameni răi şi pierduţi, care sunt cu sprâncenele încreţite şi îngâmfaţi, înconjuraţi de slugarnici şi de linguşitori, îmbrăcaţi în haine scumpe, plini de un lux deşert, oameni jefuitori şi lacomi de avere. Deci, dacă tu vei auzi pe cineva zicând: „Iată un om fericit şi vrednic de râvnit”, dojeneşte această vorbă, jeleşte şi tânguieşte. Aceasta vrea să zică a dojeni întru slava lui Dumnezeu, căci astfel de dojana este pentru cei de faţă o învăţătură de înţelepciune şi de faptă bună, ca ei să nu mai fie aşa de poftitori de cele pământeşti.
Zi celui ce a rostit vorba de mai sus: „Pentru ce acest om este fericit? Poate pentru că are un cal frumos, împodobit cu frâu scump şi multe slugi, o haină luxoasă şi în toate zilele petrece în beţie şi în desfătare?”. Tocmai pentru aceea el este nenorocit şi în treapta cea mai înaltă vrednic de jelit. Eu văd că voi nimic nu puteţi lăuda la el decât numai lucrurile cele dinafară: calul, frâul, haina, care nu fac parte din el.
Spuneţi, poate, oare, să fie ceva mai sărăcăcios, decât atunci când calul, frâul, frumuseţea hainei şi mulţimea slugilor se admiră, iar stăpânul trece fără nici o laudă? Cine poate să fie mai sărac decât cel care întru sine nu are nimic frumos, ci se împodobeşte numai cu cele străine?
Podoaba şi bogăţia noastră cea adevărată, cea proprie, constă nu în slugi, nu în haine şi în cai, ci în fapta cea buna a inimii, in bogatia faptelor bune şi în fericita incredere in Dumnezeu.
Iar dacă tu vezi trecând un sărac, un puţin-preţuit şi nebăgat în seamă, care trăieşte foarte greu, dar foarte îmbunătăţit, laudă-l înaintea celor de faţă, iar lauda ta va fi o îndemnare pentru dânşii, o chemare la viaţa cea îmbunătăţită şi dreaptă.
Dacă ei zic: „Acesta este ticălos şi nenorocit”, răspunde-le: „Dimpotrivă, el este cel mai fericit, căci el are prieten pe Dumnezeu, soaţă a vieţii, fapta cea bună; el stăpâneşte o comoară netrecătoare, adică o conştiinţă curată. Cum poate să-l vatăme pe el lipsa bogăţiei pământeşti, când el are să moştenească cerul şi bunătăţile cereşti?”. Când tu vei vorbi aşa cu dânşii şi îi vei învăţa aşa, vei primi mare plată pentru laudă şi pentru dojana, căci pe amândouă le faci întru slava lui Dumnezeu.
Noi putem încă să şi pedepsim întru slava lui Dumnezeu. Cum? Adeseori ne supărăm pe slugile şi pe supuşii noştri; dar cum putem să-i pedepsim pentru Dumnezeu? Când vezi că sluga ta sau un cunoscut, sau altcineva din cei legaţi cu tine s-a îmbătat, ori a răpit ceva, umblă la locuri rele, nu se îngrijeşte de sufletul său, jură, minte, ocărăşte-l şi-l pedepseşte, readu-l pe calea cea dreaptă, pune-l în rânduială, şi toate acestea vor fi făcute întru slava lui Dumnezeu. Iar dacă vezi că el a greşit împotriva ta, şi în slujba ta a fost leneş, iartă-l şi tu îl vei ierta întru slava lui Dumnezeu.
Dar, cu părere de rău, mulţi fac cu totul din contra, atât cu cei cunoscuţi, cât şi cu slugile lor. Când aceştia păcătuiesc împotriva noastră, atunci ne facem judecători aspri şi nemilostivi; dimpotrivă, dacă ei au jignit pe Dumnezeu şi şi-au aruncat sufletele lor în pieire, noi nu pierdem nici o vorbă pentru aceasta.
Mai departe. Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni.
Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu! De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu!
Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?
Să nu căutăm prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitaţi la masă şi care ne părtinesc în lucrurile cele pământeşti, ci să ni-i câştigăm pe acei prieteni care totdeauna ţin sufletul nostru în rânduială, ne îndeamnă la datoriile noastre, pedepsesc greşelile noastre, dojenesc încălcările de lege ale noastre; când cădem, iarăşi ne ridică, şi prin sfat şi rugăciune ajută apropierea noastră de Dumnezeu.
Dar şi vrăjmaşi trebuie să-şi facă cineva pentru Dumnezeu. Când tu vezi pe un om destrămat, încălcător de lege, plin de păcate şi de socotinţe rele, care voieşte să te ducă la cădere şi să te amăgească, retrage-te şi fugi, precum a poruncit Hristos să faci, când a zis: „De te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l aruncă de la tine” (Matei 5, 29). Prin aceasta, El îţi porunceşte ca şi pe prietenii pe care tu îi iubeşti ca pe ochiul tău, şi care îţi sunt foarte folositori în viaţă, să-i smulgi şi să-i arunci de la tine, când mântuirea ta cere aceasta.
Când te duci în societate şi trebuie să vorbeşti multe, fă şi aceasta pentru Dumnezeu.
Şi când taci, să taci pentru Dumnezeu. Cum poate însă cineva să facă acestea pentru Dumnezeu?
Când tu, în societate, nu vorbeşti cu alţii despre lucruri pământeşti, despre lucruri deşarte şi nefolositoare, ci despre adevărata înţelepciune, despre cer şi iad; când nu vorbeşti nimic de prisos şi fără de minte, precum: cine a dobândit o dregătorie, cine a fost pedepsit şi pentru ce, cum a câştigat cutare aşa de mult şi s-a făcut aşa de bogat, ce a lăsat celălalt la moartea sa, pentru ce unul nu a moştenit, pe când el socotesti că are cea mai mare nădejde la aceasta, şi altele asemenea.
Despre astfel de lucruri noi nici să nu începem vorba, nici cu alţii să nu vorbim despre ele. Mai vârtos să avem in vedere ca să facem şi să vorbim ceea ce place lui Dumnezeu.
Iarăşi, tu poţi să taci pentru Dumnezeu atunci când vei fi tratat cu îndrăzneală sau ocărât, sau vei suferi mii de necazuri, dar toate acestea le vei îngădui cu nobleţe de suflet şi nu vei răspunde cu nici o vorbă defăimătoare.
Dar noi putem, întru slava lui Dumnezeu, nu numai a lăuda şi a dojeni, nu numai a rămâne acasă şi a ieşi, nu numai a vorbi şi a tăcea, ci putem şi a ne întrista şi a ne bucura spre slava lui Dumnezeu.
Atunci când tu te vezi pe tine sau pe vreun frate căzând în păcat, jeleşte şi te întristează, şi prin această întristare tu vei câştiga mântuirea cea fără de căinţă, după cum zice Apostolul Pavel: „întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10).
De asemenea, când vezi pe unul slăvit, nu-l pizmui, ci mulţumeşte lui Dumnezeu ca pentru binele tău propriu, căci El a făcut aşa de slăvit pe fratele tău, şi această bucurie îţi va aduce mare plată.
Căci, spune mie: Poate să fie cineva mai vrednic de jelit decât cel care pizmuieşte, care, în loc de a se bucura şi a trage câştig din bucurie, se întristează când altuia îi merge bine, iar prin această întristare el totodată îşi atrage pedeapsa lui Dumnezeu?
Trebuie, oare, să mai adaug că noi putem şi a cumpăra şi a vinde întru slava lui Dumnezeu? Când? Atunci când, de exemplu, nu cerem preţ mai mare decât cel obişnuit, nu abuzăm de timpurile în care toate sunt scumpe, şi încă atunci dăm săracilor din proviziile noastre. „Cel ce ţine grâul este blestemat…” (Pilde 11, 26), zice Domnul.
Insă ce trebuie să număr toate îndeosebi? Un exemplu poate sluji pentru toate. Precum zidarii, când voiesc a zidi o casă, măsoară din unghi în unghi cu sfoara şi aşa întocmesc zidirea, pentru ca partea ei cea din afară să nu fie nepotrivită, aşa trebuie şi noi, de-a pururea să întrebuinţăm, ca o sfoară, cuvintele Apostolului: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu” (I Corinteni 10, 31).
Aşadar, de ne rugăm ori de postim, de pedepsim ori iertăm, de lăudăm sau dojenim, de intrăm ori ieşim, sau orice facem, toate să fie spre slava lui Dumnezeu.
Ceea ce nu poate sluji spre slava lui Dumnezeu, nici să facem, nici să grăim.
Iar cuvântul Apostolului totdeauna să-l purtăm cu noi, ca pe un toiag puternic, ca pe o armă sigură şi ca pe o comoară scumpă; să-l înscriem în inima noastră, ca noi toate să le facem, să le grăim, să le săvârşim spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândim slavă de la Domnul, atât aici, cât şi la sfârşitul acestei călătorii pământeşti.
Căci El zice: „Cine Mă cinsteşte pe Mine, şi Eu îl voi cinsti pe acela” (I Regi 2, 30). Insă nu numai cu cuvintele, ci şi cu faptele să slăvim totdeauna pe Tatăl, împreună cu Hristos Dumnezeul nostru, căci Lui se cuvine cinstea şi slava şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor. Amin.
Sf. Ioan Gură de Aur
SĂRBĂTORI FERICITE, TUTUROR !


Precizare program: cei care doresc să fie vizitaţi cu Boboteaza se vor programa la nr de tel.
328 577 6271


CALENDAR PENTRU LUNA IANUARIE 2012
2 L Înainteprăznuirea Botezului Domnului; Sf. Silvestru, Ep. Romei; Cuv. Serafim de Sarov
(se merge la casele creştinilor cu botezul- aghiazma - cu Iordanul)
3 M Sf. Prooroc Maleahi; Sf. Mc. Gordie (se merge la casele creştinilor cu botezul- aghiazma - cu Iordanul)
4 M Soborul Sf. 70 de Apostoli; Cuv. Teoctist, egumenul de la Cucumia Siciliei (Harţi)
(se merge la casele creştinilor cu botezul- aghiazma - cu Iordanul)
5 J Sf. Sfinţit Mc. Teotempt şi Sf. Mc. Teona; Cuv. Sinclitichia (Ajunul Bobotezei) (Post negru)
(se merge la casele creştinilor cu botezul- aghiazma - cu Iordanul)
6 V (†) Botezul Domnului (Boboteaza) (Harţi) Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
7 S †) Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului (Sâmbăta după Botezul Domnului)
Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
(după amiază se merge la casele creştinilor cu botezul- aghiazma - cu Iordanul)
8 Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului). Cuv. Gheorghe Hozevitul şi Emilian Mărt.; Cuv. Domnica. Ap. Efeseni IV, 7-13; Ev. Matei IV, 12-17; glas 5, voscr. 8 Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
(după amiază se merge la casele creştinilor cu botezul- aghiazma - cu Iordanul)
9 L Sf. Mc. Polieuct; Cuv. Eustratie ACATIST 18.30 – 19.30; de la ora 17.30 se face religie cu copiii
10 M Sf. Grigorie, Ep. Nisei; Sf. Ier. Dometian; †) Sf. Cuv. Antipa de la Calapodeşti
11 M † Cuv. Teodosie cel Mare, începătorul vieţii de obşte; Cuv. Vitalie (Post)
12 J Sf. Mc. Tatiana diac. şi Eutasia
13 V Sf. Mc. Ermil şi Stratonic; Cuv. Iacob din Nisibe (Post)
14 S Cuv. Părinţi ucişi în Sinai şi Rait (Odovania Praznicului Botezului Domnului)
15 Duminica a XXIX-a după Rusalii (a celor 10 leproşi). Cuv. Pavel Tebeul şi Ioan Colibaşul. Ap. Coloseni III, 4-11; Ev. Luca XVII, 12-19; glas 6, voscr. 9 Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
16 L Închinarea cinstitului lanţ al Sf. Ap. Petru; Sf. Mc. Pevsip şi cei împreună cu el ACATIST 18.30 – 19.30
de la ora 17.30 se face religie cu copiii
17 M †) Cuv. Antonie cel Mare
18 M †) Sf. Atanasie şi Chiril, Arhiep. Alexandriei (Post)
19 J Cuv. Macarie Egipteanul; Sf. Ier. Arsenie şi Marcu; Sf. Mc. Eufrasia
20 V † Cuv. Eftimie cel Mare; Sf. Mc. Vas şi Eusebiu (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
21 S Cuv. Maxim Mărt.; Sf. Mc. Neofit, Evghenie, Candid, Valerian şi Achila
22 Duminica a XXXII-a după Rusalii (a lui Zaheu). Sf. Ap. Timotei; Sf. Cuv. Mc. Anastasie Persul. Ap. I Timotei IV, 9-15; Ev. Luca XIX, 1-10; glas 7, voscr. 10 f. Liturghie 8.00 – 11.30
23 L Sf. Sfinţit Mc. Clement al Ancirei; Sf. Mc. Agatanghel ACATIST 18.30 – 19.30
de la ora 17.30 se face religie cu copiii
24 M Cuv. Xenia; Sf. Mc. Vavila, Timotei şi Agapie
25 M †) Sf. Ier. Grigorie Teologul; Cuv. Publie; †) Sf. Bretanion, Ep. Tomisului (Post)
26 J Cuv. Xenofont, soţia sa Maria şi fiii lor, Arcadie şi Ioan
27 V † Aducerea moaştelor Sf. Ioan Gură de Aur; Sf. Marciana, împărăteasa (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
28 S Cuv. Efrem Sirul, Paladie şi Iacob
29 Duminica a XVII-a după Rusalii (a Cananeencii). Aducerea moaştelor Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul. Ap. II Corinteni VI, 16-18; VII, 1; Ev. Matei XV, 21-28; glas 8, voscr. 11 Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
30 L †) Sf. Trei Ier.: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur; Sf. Sfinţit Mc. Ipolit, Ep. Romei
Sf. Liturghie 8.00 – 11.30 ; de la ora 17.30 se face religie cu copiii


31 M Sf. Doctori fără de arginţi Chir şi Ioan; Sf. Mc. Victorin 28 M Sf. 20.000 de Mc. arşi în Nicomidia (Harţi)


TROPARUL BOBOTEZEI


"În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat;
că glasul Părintelui a mărturisit ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te,
şi Duhul, în chip de porumb, a adeverit întărirea Cuvântului.
Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, slavă Ţie!


Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt
Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ
Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios
Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos
Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!
Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har!


La Sfânta Biserică se poate ajunge urmând pe jos itinerariul:
Piazza Guido Monaco - via ROMA - Corso ITALIA - via MAZZINI - via BORGUNTO - Piaggia di SAN BARTOLOMEO nr.1
(Foaia creştinului de Arezzo şi Provincia este redactată gratuit şi se distribuie în fiecare duminică la biserică dupa slujbă)




Nu ai mângâiere? Citește FOAIA ! „Când nu găsim oameni care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să lucreze sufletul şi printr’o carte.” Teofan Zăvorâtul


Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian


Părintele Octavian poate fi găsit la nr. de telefon : 320 3828 0 48


"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"


gl. 4, vos. 7 Numărul 1/ 2012 s-a imprimat în 70 ex






DIN AREZZO ŞI PROVINCIA
Nr. 52 (344 / an VII) / 25 DECEMBRIE 2011

(†)Duminica Naşterii Domnului
Crăciunul
Toate ale Praznicului
(nu uitați: în fiecare luni, reîncepând cu 9 ianuarie 2012, de la ora 17.30 se face religie cu copiii)


PATRIARHIA ROMÂNĂ
Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale
Episcopia Italici


Scrisoare Pastorală
la Praznicul Nașterii Domnului, la anul mântuirii 2011


† SILUAN
Din mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei
Episcopii Ortodoxe Române a Italiei
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREACUCERNICULUI CLER
ȘI PREAIUBIȚILOR CREDINCIOȘI
DIN CUPRINSUL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A ITALIEI


Har vouă și pace de la Dumnezeu, iar de la noi arhierești și părintești binecuvântări!


Iată, Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu prunc nevinovat se face pentru noi!
Să-L primim și noi în viața noastră!
Preacuvioase Părinte,
Preacucernice Părinte,
Preacuvioși Părinți și Preacuvioase Maici, Stareți și Egumeni,
Iubiți Credincioși,


Astăzi Hristos se naște și prunc se face pentru noi! Să-L slăvim și noi, împreună cu magii și cu păstorii, daruri duhovnicești aducându-i! Astăzi Domnul vine la noi din ceruri, născându-Se din Fecioara Curată! Să-L întâmpinăm și noi cu sufletul gătit de sărbătoare! Astăzi Dumnezeu se pogoară la noi, pe pământ, făcându-Se unul dintre noi, ca noi să ne înălțăm inima la cele de sus!
Vine Hristos întru cele sărace și neînsemnate, vine Cel Care este Împăratul împăraților și Domnul domnilor, pentru a ne reda conștiința de ”fii ai Celui Preaînalt”. Gustă lepădare și lipsuri, pentru a ne îmbogăți cu adevărată bogăție; suferă frigul, pentru a aduce tuturor celor înfrigurați căldură, mângâiere și încurajare; vine să ne învețe adevărata fericire și împlinire.
Vine Domnul în întunericul peșterii Betleemului, fiind Lumina cea Adevărată, pentru a aduce lumina cunoașterii adevăratului ROST pentru care am venit pe lume și pentru care petrecem această viață.
Vine Dumnezeu, Cel înconjurat și pururea slăvit de nenumăratele cete îngerești, și gustă anonimatul și neluarea în seamă, pentru a ne spune că, pentru El, fiecare dintre noi este ”cineva”.
El este Cel care ne cunoaște pe fiecare din însăși clipa zămislirii în pântecele maicii noastre și ne iubește cu acea iubire care ne dorește nu ”bani”, nu ”mașină”, ”serviciu” sau… ”noroc”, ci care dorește să împărtășească și să împartă cu noi TOT ce are, adică ce Este El: Viața cea fără de sfârșit, Fericirea cea netrecătoare, Bucuria cea neschimbătoare, Bogăția cea neprețuită, Pacea cea netulburată, TOT ce este mai frumos și mai sfânt, dincolo de toate numirile și cuvintele noastre omenești.
Astăzi vine Mesia – Hristos – să ne deschidă ochii și mintea, precum odinioară apostolilor (cf. Lc. 24, 45), pentru a pricepe că, dacă ne punem pe noi înșine și unul pe altul și toată viața noastră – cu toate ale ei – în mâinile Lui, zi de zi și ceas de ceas, atunci, TOT ce ne este dat să trăim se va preface: sărăcia în bogăție duhovnicească, tulburarea în pace, întristarea în bucurie, nepriceperea în înțelepciune, răutatea în bunătate, întunericul din noi în lumină, batjocura în slavă, slăbiciunea în tărie, suferința în mângâiere, iar moartea în înviere… Și, la acestea, ”toate celelalte ”necesare vieții ”se vor adăuga nouă”, așa cum ne-a făgăduit Însuși Adevărul (cf. Mt. 6, 33). Că știe Tatăl nostru cel din ceruri că avem nevoie de ”toate acestea”: serviciu, bani pentru mâncare, pentru haine, pentru plata facturilor (bolletelor), pentru trimis acasă, la copii, la soț sau soție, la mamă sau la tată, sau la cei lipsiți…
Dar mai știe Tatăl nostru că, fără pace lăuntrică, fără bună înțelegere, fără iertare, fără împăcare, nimic din bunurile și împlinirile lumii acesteia trecătoare și atât de tulburate, nu împlinește, nu mângâie și nu liniștește sufletul…
Astăzi prăznuim venirea lui Hristos Dumnezeu la noi, pentru a ne vesti tuturor că Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul nostru; că Raiul cel închis omului, de la căderea lui Adam, ni se deschide din nou, prin nașterea Adamului celui nou Care se face Fiul Omului!
Însă, Domnul Cel ce s-a înomenit, devenind unul dintre noi, știe prea bine și că noi suntem atât de înstrăinați de cele cerești, de frumusețile și bunătățile din Rai, uneori până la sălbăticire, până la a fi gata să preferăm pe post de fericire și de bine, falsele și grosolanele aparențe ale fericirii și ale binelui lumii acesteia care ”zace” în cele de jos, și să le respingem tocmai pe cele ce ne vin de la Dumnezeu și care ne aduc binele și fericirea cea adevărată…
De aceea, în marea Sa iubire de Tată, și cu dibăcia unei mame, Domnul Cel Atotputernic Care ține tot universul în echilibrul său mișcător, vine la noi, nu ca unul care ne dă ordine, osândindu-ne la fericire obligatorie, ci vine cu nevinovăția și cu drăgălășenia unui prunc, pentru a ne cuceri inima, pentru a ni se face drag, pentru a se face primit de fiecare dintre noi în viața noastră; fără pic de silire, fără ”trebuie”, pentru a risipi pentru totdeauna din noi orice teamă și orice raportare la El ca la profesorul care ne pândește și abia așteaptă să ne prindă cu temele nefăcute… Domnul Iisus vine ca un prunc fără viclenie, căutând să mi se facă prieten, să devină aproapele meu, fără a-mi impune nimic ci, așteptând, cu brațele deschise și zâmbitor, doar puțină ”bună voire” din partea mea, puțină atenție, puțin drag, doar puțină încredere în El, că nu îmi vrea niciun rău…
Domnul se face prunc pentru a ne învăța și pe noi să fim ”ca pruncii”, față de Tatăl Cel ceresc, primind cu încredere Împărăția Sa, pe care vine sa ne-o vestească și să ne-o dăruiască - gata fiind să o împartă cu noi pe TOATĂ, cu neprefăcută mărinimie - și, totodată, să împărtășească cu noi pe TOATE ale noastre: sărăcia sau bogăția, boala sau sănătatea, suferința sau bună-starea, îngrijorările sau certitudinile, descurajările sau speranțele, eșecurile sau biruințele, sau proiectele și aspirațiile noastre; - pe TOATE le împărtășește cu noi, în afară de cele care Lui nu îi sunt bine-plăcute; - pe TOATE, în afară de păcat, pe care ”îl lasă” deoparte, precum mama lasă deoparte hăinuța murdară, îmbrățișând cu drag și cu răbdare mereu înnoită pe pruncul care a fost îmbrăcat cu ea…
Trebuie să știm că toate alegerile noastre de gând, de simțire, de vorbă sau de faptă, care îl rănesc pe cel de lângă noi, Îl rănesc și Îl dor și pe Domnul… Și fiecare durere a mea Îl doare și pe El… Fiecare dintre noi Îl durem și pe El, precum degetul sau dintele care doare, îl doare pe cel din al cărui trup face parte… Așa și noi, fiind un trup cu Domnul, prin Botez, atunci când am fost ”altoiți” pe trupul Lui ca o mlădiță pe butucul viței, ne împărtășim de același Trup și de același Sânge cu al Său, devenind astfel Un Singur trup, cu El și unul cu altul…
De aceea, luând aminte și căutând la Cel care astăzi S-a culcat în iesle, pentru noi și pentru a noastră mântuire, să ne deschidem vistieria inimii, aducându-i daruri, nu de aur și de pietre scumpe, așa cum se cuvine unui împărat, ci bună-voire, dorința de a-L lăsa să intre în viața noastră, de a împărtăși cu El nădejdile și nevoile noastre, măcar cu aceeași seriozitate și angajare cu care ne-am însușit, în copilărie, personajele de joacă, atunci când ne jucam cu ceilalți copii din vecinătate…
Aceasta înseamnă a asuma, la rându-ne, darurile primite la Sfânta Taină a Botezului, aceasta înseamnă a fi familie creștină, întemeiată pe Sfânta Taină a Cununiei, despre care, în mod repetat, s-a predicat și conferențiat, pe tot parcursul anului 2011, an declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre ca ”An Omagial al Tainei Sfântului Botez și a Sfintei Cununii”.
Așa făcând, vom vedea împlinindu-se întru noi cele spuse în Scripturi: ”Iar celor ce L-au primit, celor ce au crezut întru Numele Lui, le-a dat putere să se facă – nici mai mult, nici mai puțin decât - fiii lui Dumnezeu” (cf. In. 1, 12).
A primi, însă, pe Pruncul Iisus și a-I duce daruri, nu înseamnă doar ceva care se petrece pe plan duhovnicesc sau sufletesc ci, așa cum Însuși Domnul ne învață, orice facem unuia dintre ”cei mai mici ai Lui”, Domnului Îi facem (cf. Mt. 25, 40). De aceea, în aceasta binecuvântată zi și în această perioadă de prăznuire, în aceste vremuri de mare strâmtorare pentru mulți dintre cei care ne înconjoară, să căutăm, părinți și copii, tineri sau vârstnici, deopotrivă, și să-l identificăm pe ”cel mai mic” de lângă noi care duce lipsă de mâncare sau de haine, de serviciu sau de locuință și, măcar din cele care ne prisosesc, să-i dăruim câte ceva, ca Domnului, pentru că binele și bucuria pe care i le facem se vor revărsa negreșit și neîntârziat peste noi și peste ai noștri, atât vii cât și adormiți.
Aceasta să o împlinim, atât pe plan familial, cât și pe plan parohial. Dacă cei tineri nu mai știu să se bucure și să prăznuiască senin și bucuros, dacă familia nu-și mai află tihna, dacă copiii sunt nesupuși și neastâmpărați, dacă bătrânii sunt urâcioși și plictisiți de viață, iată acum prilej de a vedea și de a gusta din izvorul cel nesecat al bucuriei care izvorăște din facerea de bine: dând să mănânce celui înfometat și să bea celui însetat, îmbrăcând pe cel gol, primind pe cel înstrăinat, sau cercetând pe cel bolnav sau pe cel aflat în temniță (cf. Mt. 25, 31-40). Că toate cele pe care le faceți celui de lângă voi, Domnului Însuși le faceți. Dar, paradoxal, și vouă înșivă le faceți!
De aceea, și la nivelul episcopiei noastre am căutat să aplicăm, și în anul care a trecut, continuând, cu ajutorul Domnului, și în anul care vine, acest principiu mântuitor, ajutorând, după putință și râvnă, atât prin parohii, cât și prin Sectorul Social, duminică de duminică, pe cei lipsiți din jurul nostru și - prin transporturi, lunare sau mai frecvente, de haine și alimente - pe cei nevoiași și lipsiți din România sau din Basarabia. Prin jertfelnicia unora dintre dumneavoastră și a unora dintre parohii, în anul școlar care a trecut, am acordat, prin proiectul social ”Brațele Părintești”, un număr de 145 de burse de ajutor lunar, pentru copii din familii lipsite de posibilități materiale sau pentru bătrâni rămași singuri și neajutorați. Din această toamnă, am continuat cu 150 de burse, nădăjduind ca, până la sfârșitul anului școlar 2011-2012, să sporim numărul acestora.
În această toamnă, am întemeiat la Roma trei diaconii sau slujiri sociale: prima, pentru pribegi și săraci – a Sfântului Grigorie cel Mare al Romei, a doua, pentru cei bolnavi și pentru cei aflați în spitale – a Sfântului Mucenic și Tămăduitor Panteleimon și cea de a treia, pentru cei din închisori – a Sfintelor Mucenițe Praxidia și Petronela de la Roma, botezate de către Sfântul Apostol Petru, amândouă cercetând și slujind pe cei aflați în temnițele prigonitorilor creștinilor de atunci. Scopul acestor diaconii este de a impulsiona și de a organiza slujirea aproapelui aflat în încercare, din Roma sau de pe lângă parohiile noastre, slujire care să se împlinească precum Domnului, pentru a auzi și noi la Înfricoșata Judecată: ”Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine… Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt. 25, 34-36; 40).
Aceasta se înscrie în mod firesc în tematica pastoral-misionară a anului 2012 care a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre ca An Omagial dedicat ”Tainei Sfântului Maslu și îngrijirii bolnavilor”.
În acest duh și cu acest gând să aducem și noi, la acest luminos Praznic, închinare Stăpânului Care, pentru a nu ne înfricoșa pe noi, prunc S-a făcut nouă, pentru a ne ajuta să regăsim firescul legăturii de încredere și iubire dezinteresată ce ar trebui să caracterizeze relația personală a fiecăruia dintre noi cu El. Acestuia și noi, împreună cu craii de la Răsărit și cu păstorii, să ne închinăm cu bucurie, ducând vestea nașterii Sale la toți cei care ne înconjoară, învățând, dacă nu mai știm, măcar câteva colinde, pentru a preda mai departe, miilor de copii care s-au născut și se nasc, an de an, pe pământ italian, datina noastră cea creștinească, așa cum ne-au transmis-o, uneori cu mari sacrificii, înaintașii noștri.
Mulțumim lui Dumnezeu, la acest sfârșit de an, pentru toate binefacerile revărsate peste episcopia noastră și peste toți frații și surorile noastre din mănăstirile, parohiile și paraclisele noastre din Italia și San Marino și, în mod deosebit, pentru binecuvântarea de a se fi aprobat Recunoașterea Juridică a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei de către Statul Italian, prin Decretul Prezidențial din 12 septembrie, prin care Biserica noastră, clerul și credincioșii ei, cele 6 vetre călugărești și cele peste 190 de unități (parohii și paraclise și filii) din Italia, au primit încununarea jertfelniciei cu care au slujit, slujesc și trăiesc creștinește pe aceste meleaguri, de mai bine de 35 de ani.
Adresându-vă tuturor și familiilor dumneavoastră de aici sau de departe, cele mai călduroase urări de sănătate și mântuire, cu ocazia Praznicului Nașterii Domnului, și rugând pe Dumnezeu să binecuvinteze cununa Anului Nou care vine, cu pace și cu răbdare încrezătoare în puterea Sa cea izbăvitoare din primejdii și necazuri, vă încredințez de toată părinteasca după Dumnezeu dragoste și vă îmbrățișez întru Hristos Cel născut în iesle, pe voi pe toți!
Al vostru, înaintea lui Dumnezeu, părinte şi mijlocitor şi de tot binele cel spre mântuire doritor,
† Episcopul SILUAN
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Dată în Reședința noastră de la Roma, la Praznicul Nașterii Domnului, astăzi 25 Decembrie, la anul mântuirii 2011.

CALENDAR PENTRU 26 - 31 DECEMBRIE 2011


26 L A doua zi de Crăciun; (†) Soborul Maicii Domnului; † Cuv. Nicodim de la Tismana Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
27 M A treia zi de Crăciun; †) Sf. Ap. Întâiul Mc. şi Arhid. Ştefan Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
28 M Sf. 20.000 de Mc. arşi în Nicomidia (Harţi)
29 J Sf. 14.000 de prunci ucişi din porunca lui Irod; Cuv. Marcel
30 V Sf. Mc. Anisia; Cuv. Teodora din Cezareea; Cuv. Leon (Harţi) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
31 S Cuv. Melania Romana; Sf. Mc. Hermes (Sâmbăta după Naşterea Domnului) (Odovania Praznicului Naşterii Domnului)
Sf. Liturghie 8.00 – 11.30


SĂRBĂTORI FERICITE, TUTUROR !


Nu ai mângâiere? Citește FOAIA ! „Când nu găsim oameni care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să lucreze sufletul şi printr’o carte.” Teofan Zăvorâtul
Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian


Părintele Octavian poate fi găsit la nr. de telefon : 320 3828 0 48


"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"


Toate ale praznicului Numărul 52/ 2011 s-a imprimat în 100 ex


Cugetarea Saptamanii

"In fond, omul urmărește fericirea eternă. [viața veșnică-n.n.]
Dar fericirea nu se găsește în gustarea singuratică a unor bunuri materiale sau spirituale (în sănătate, belșug de hrană, orizont larg de cunoaștere etc), ci în comunitate cu alții sau cu alte persoane.
Nu poți avea bucurie de nimic în mod separat, total și definitiv, de alți oameni. Nu te bucură belșugul de hrană, când ești singur. Nu-ți trebuie nici viitor în singurătate. Când ești singur în mod total și definitiv, nu-ți mai trebuie nimic.
Bucuria prezentă și viitoare stă în mod principal în comuniunea cu alții: "Iată acum ce este bun și ce este frumos fără numai a fi frații împreună" ( Ps. CLXII, 2).
Persoana altuia e izvorul vieții mele, ea e însăși viața mea, când mi se comunică cu iubire totală; bucuria de a mă putea comunica ei, de a primi ca să i mă comunic, este și ea viața mea.
Poate că aceasta e cea mai proprie definiție a persoanei: izvor de viață pentru altul și bucurie de viață primită de la altul. Aceasta o indică totodată ca mister cu neputința de înteles vreodată complet și de a se epuiza.
Dar numai Dumnezeu, comuniune desăvârșită de Persoane, poate să mi se dăruiască în mod desăvârșit, ca să mă dăruiesc și eu, și poate hrăni și persoana seamănului meu cu o iubire care s-o facă să mi se comunice total.
Dumnezeu e în sensul acesta supremul Mister, Misterul iradiant de viață nesfârșită și de lumină inepuizabilă."
Părintele DUMITRU Stăniloae





FOAIA CREŞTINULUI ORTODOX
DIN AREZZO ŞI PROVINCIA
Nr. 51 (343 / an VII) / 18 DECEMBRIE 2011

Arborele lui Iesei – fresca din Maramures
Duminica dinaintea Naşterii Domnului
(a Sf. Părinţi după trup ai Domnului)
(Genealogia Mântuitorului)
†) Cuv. Daniil Sihastrul; Sf. Muc. Sebastian şi Zoe; Sf. Ier. Modest
(Dezlegare la peşte)
(nu uitați: în fiecare luni de la ora 17.30 se face religie cu copiii)
APOSTOL – Evrei XI, 9-10; 32-40:
9. Prin credinţă, a locuit vremelnic în pământul făgăduinţei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe;
10. Căci aştepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu.
32. Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci,
33. Care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor,
34. Au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă;
35. Unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere;
36. Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare;
37. Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi.
38. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului.
39. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa,
40. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.
EVANGHELIA– Matei I, 1-25:
1. Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.
2. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda şi fraţii lui;
3. Iuda a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram;
4. Aram a născut pe Aminadav; Aminadav a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon;
5. Salmon a născut pe Booz, din Rahav; Booz a născut pe Iobed, din Rut; Iobed a născut pe Iesei;
6. Iesei a născut pe David regele; David a născut pe Solomon din femeia lui Urie;
7. Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa;
8. Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia;
9. Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Iezechia;
10. Iezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia;
11. Iosia a născut pe Iehonia şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon;
12. După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel;
13. Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor;
14. Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut pe Eliud;
15. Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov;


16. Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos.
17. Aşadar, toate neamurile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri.
18. Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt.
19. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns.
20. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.
21. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.
22. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice:
23. "Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu".
24. Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa.
25. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus


Bucurați-vă!


Iubiți frați și surori întru Domnul, bucurați-vă!


Pentru că Evanghelia zilei, primul capitol din Evanghelia Sfântului Matei, ne vorbește despre această imensă bucurie a întregii creații, singura nouă sub soare: faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul omului pentru mântuirea noastră, fără ca vreo clipă să nu mai fie și Dumnezeu, adică fiind Dumnezeu și om.


Și Dumnezeiescul Matei (în comparație cu Dumnezeiescul Ioan, care în a 4-a Evanghelie a Bisericii a urmărit să sublinieze, cu precădere, dumnezeirea Sa) ne prezintă genealogia umană a Domnului, de la Sfântul Avraam la Sfântul Iosif, logodnicul Prea Curatei, pentru ca să ne arate faptul că Hristos Dumnezeu Se trage, după umanitatea Sa, din Părintele celor credincioși, din Avraam, care a crezut în cele profețite lui de către Domnul.
Și sunt amintiți și bărbați (Avraam, Isaac, Iacov, David, Solomon, Manassi etc.) dar și femei (ca Rahav și Rut), din Israel dar și dintre neamuri, cu mai puține sau mai multe păcate, pentru ca să arate faptul că Domnul i-a asumat pe toți, întreaga umanitate și că a venit pentru mântuirea tuturora și nu doar a unora.


Și din acest motiv am spus că întruparea Domnului, nașterea Sa e o bucurie imensă, un eveniment capital și uluitor pentru întregul cosmos, pentru că implicațiile și urmările sale sunt copleșitoare. Și sunt copleșitoare, pentru că prin asumarea umanității în persoana Sa dumnezeiască veșnică, Hristos Dumnezeu a început iradierea cea mai intimă în umanitate pentru transfigurarea întregii umanități și a întregii creații, El fiind izvorul întregii sfințiri și a întregii bucurii.


Iar noi, fiecare credincios ortodox în parte, umplându-ne, prin lucrarea mântuitoare și sfințitoare a lui Hristos, de harul Prea Sfintei Treimi, devenim frumuseți care iradiem împrejur, focare de bucurie și de frumusețe pentru toți cei care ne văd, ne aud, ne cunosc, ne simt implicarea personală. Și faptul că această iradiere personală a harului în oameni e reală ne-o dovedesc lucrările sfințitoare ale Bisericii, Sfânta Cruce, Sfintele Icoane, Sfintele Moaște…toate fiind medii materiale pline de har, de bucurie, de frumusețe duhovnicească, adică de lucruri care transcend mundanul, creatul.


Însă această unire a necreatului, a harului dumnezeiesc, cu creatul, cu sufletele și trupurile noastre și cu materia din jurul nostru s-a făcut prima dată în persoana lui Hristos, Dumnezeu și om, unde dumnezeirea s-a unit cu umanitatea, în persoana lui Hristos, fără ca cele două firi să se autoanuleze, ci compenetrându-se reciproc firea Sa umană s-a îndumnezeit prin unirea cu cea dumnezeiască. Și de aici implicațiile abisale, copleșitoare ale întrupării Sale, de care noi ne împărtășim prin Sfintele slujbe ale Bisericii și prin toată asceza și lucrarea noastră întru credință.


Biserica Ortodoxă, cu alte cuvinte, se bucură divino-uman în aceste zile sfinte de dinaintea și de după prea marele praznic al Nașterii Domnului și nu comercial!


Bineînțeles că și noi ne gândim la mesele de praznic de după post, la cadouri, la brad, la activități reconfortante…Însă în bucuria noastră includem întregul om, cu suflet și trup, fapt pentru care nu ne îmbuibăm până peste poate, acum, după postul acesta îndelungat, pentru că ambulanța…stă la ușă.
Și cei care avem mai mult decât alții, cu atât mai mult ar trebui să fim ponderați în toate, atâta timp cât vedem în jurul nostru atâta imensă sărăcie, durere, neputință…încât mulți români au început să își vândă lucruri din casă pentru ca să trăiască sau să cerșească. Să facă bani adică, pentru ca să trăiască de pe o zi pe alta…la modul minimalist…
Și aceasta, pentru că Icoana Nașterii Domnului, chiar în centrul ei, Îl are pe Cel născut în iesle, în frig, neprimit cu ospitalitate de oameni.
Îngerii, păstorii, magii contrastează puternic cu sărăcia Domnului, pentru că ei vin cu mesajul bucuriei dumnezeiești într-un context foarte neprielnic ei, adică în contextul lumii populate de tot felul de griji, mai puțin de griji sfinte.


Și El, Cel preabogat, Se face om și acceptă sărăcia noastră, sărăcia peșterii și a ieslei, pentru ca să ne scoată din peștera egoismului, a singurătății noastre. Și vine cu sărăcia de păcate, pentru ca să ne umple cu suprabogăția Sa de har.
Așa se explică de ce omul credincios se mulțumește cu puțin, cu lucruri minimale la nivelul vieții cotidiene, pentru că vrea să se umple de preaplinul harului Său, de lucruri maximale la nivel duhovnicesc. Și cei care am postit până acum și postim încă, nu am făcut decât să ne subțiem cugetările și dorințele trupești pentru a ne umple, ca niște temple cuviincioase și curate, de prea plinul veseliei dumnezeiești, a veseliei care depășește orice imaginație.


Și, cu adevărat, întruparea Domnului a întrecut orice așteptare îngerească și omenească, pentru că taina cea din veac ascunsă întregii creații, adică întruparea Cuvântului a fost, este și va fi evenimentul unic, unicitatea absolută a întregii istorii umane. Fiindcă antichitatea nu își putea închipui atâta deșertare, coborâre, condescendență din partea lui Dumnezeu vizavi de oameni. Și observăm că nici postmodernitatea nu își închipuie așa ceva.
Și pentru că ne depășește mintea, înțelegerea, mulți încearcă să elimine din viața lor întruparea Cuvântului în istorie și odată cu ea tot ce înseamnă sfințire a vieții, adică singurul eveniment real, singura știre/veste cutremurător de frumoasă a istoriei.


Din acest motiv, postmodernitatea nu are bucurie venită din cer…ci are doar bucurie venită din card…Dacă ai bani pe card, atunci îți poți cumpăra bucurii sau poți face bucurii altora și astea sunt singurele satisfacții ale vieții (gândește postmodernul fără rădăcini religioase), pe când ortodoxul postmodern, care trăiește azi, care trăiește într-o lume pierdută în vise telurice, valorizează viața într-un mod eclesial, o vede prin prisma voii lui Dumnezeu exprimate în Biserica Sa, adică are bucurii divino-umane și nu doar financiare.


Și când trăiești în harul lui Dumnezeu, înțelegi suferința și durerea celor de lângă tine, ai grijă de comunitatea și de mediul ambiant în care trăiești și încerci, prin toată viața ta, să fii o bucurie și un sprijin real și nu o povară socială, o calamitate locală.
Pentru că putem fi, potrivit libertății noastre de a alege, atât buni cât și răi. Fapt pentru care răutatea, necredința, huliganismul nu sunt lucruri cu care ne naștem, ci lucruri rele pe care le învățăm la un moment dat și care ne strică, în mod profund, umanitatea.


Una e să ai tendința spre păcat…și alta e să faci păcatul cu plăcere.
Iar împotriva plăcerii păcătoase se luptă cu durerea postului, a pocăinței, a ascezei, cu durerea pentru alții în rugăciune, în compătimire.


Și avem nevoie de multă asumare a altora, după icoana vieții Domnului, de cercetare a altora, de înțelegere a lor, pentru ca să devenim noi înșine niște persoane profunde, milostive, iubitoare, încât să facem pentru noi ceea ce facem și pentru aproapele nostru.


Da, e momentul să întindem masa noastră până în casele altora!
E momentul sfânt să cântăm teologia întrupării în colinde.
E momentul în care trebuie să mirosim a brad, a curat, și în casă și în suflet, pentru ca mâncarea și băutura să ne umple de bucurie…și nu de crampe la stomac.
Dacă astăzi dorim să arătăm ospitalitatea românească și altora, trebuie să reamintim faptul, celor care vor să o comercializeze astăzi în mod turistic, că ospitalitatea românească pe care vrem să o reinventăm era, acum câteva decenii și secole în urmă, de proveniență ortodoxă, era o ospitalitate românească ortodoxă.


Pentru că ceea ce noi numim astăzi produse tradiționale sau produse bio erau făcute de țărani români ortodocși, care au trăit și trăiesc aici, pe acest pământ, și care făceau totul cu naturalețe și credincioșie și iubire față de Dumnezeu și de semeni.
Da, sunt produse tradiționale sau bio brânza, cârnații, laptele, pâinea, sucul făcute natural, fără aditivi, fără chimizare…dar la care se adaugă încă ceva: binecuvântarea Bisericii. Pentru că mâncarea și casa și ogoarele țăranului român ortodox erau și sunt binecuvântate și sfințite de preoții Bisericii și nu sunt doar mâncare…ci mâncare primită de la Dumnezeu și binecuvântată de către El.


Dacă întrebați pe țăranul român agricultor despre Cel cu care lucrează el pământul…o să vă spună…despre Dumnezeu…de la Care el așteaptă ploaie. Iar dacă Dumnezeu nu vrea să plouă, o să vă spună el, n-o să avem ce pune pe masă.
Pentru că masa e timp de bucurie și de rugăciune, de a fi împreună, motiv pentru care, de sărbători, familia e împreună pentru o bucurie împreună.
Fiindcă Duhul sărbătorii e Dumnezeu, Cel care ne umple pe noi de bucurie și Care ne învață delicatețea și duioșia față de copii, atenția și recunoștința față de părinți și bunici, fidelitatea și iubirea revărsătoare față de soție.


Și ne adunăm, și suntem împreună, cinstind mâncarea, timpul, viața, văzute ca daruri ale lui Dumnezeu, de care trebuie să fim responsabili, adică de care trebuie să ne bucurăm cu mulțumire și cu mare recunoștință față de Dumnezeu și de oamenii care ne sunt aproape.
Ne felicităm, ne îmbrățișăm, suntem împreună, ne ajutăm…pentru că am învățat și învățăm acest lucru, în mod continuu, de la Dumnezeu, Care ne strânge pe toți la un loc, pentru a fi un singur trup mistic, al lui Hristos, Domnul nostru, Care a făcut din toate câte sunt una, în trupul Său, unind dumnezeirea cu umanitatea, pe cele cerești cu cele pământești, trupul cu sufletul, mintea și cu inima, bărbatul și femeia, într-o bucurie a plinătății și frumuseții.


Așadar, Fiul Fecioarei, Cel care mântuiește „pe poporul Lui de păcatele lor”, Emmanuil, Dumnezeu care a venit la noi, să ne dăruiască tuturor străpungere de inimă, pentru ca să ne umplem de milă pentru cel robit de păcate și de sărăcie dar și de bucurie dumnezeiască, pentru cel care se umple de har și de toată cumințenia profundă a virtuții. Amin! (predica: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş)




DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (292) – CARTEA LUI IOSUA NAVI
CAPITOLUL 22. Întoarcerea seminţiei lui Ruben, Gad şi jumătate din a lui Manase peste Iordan.
1. Atunci Iosua a chemat seminţia lui Ruben, a lui Gad şi jumătate din a lui Manase şi le-a zis:
2. "Voi aţi împlinit toate câte v-a poruncit Domnul prin Moise şi aţi ascultat cuvintele mele întru toate câte v-am poruncit;
3. N-aţi lăsat pe fraţii voştri în toată această îndelungată vreme, până în ziua aceasta şi aţi împlinit cele ce se cuvenea a împlini după porunca Domnului Dumnezeului vostru.
4. Acum Domnul Dumnezeul vostru a liniştit pe fraţii voştri, cum le spusese. Întoarceţi-vă dar şi duceţi-vă la corturile voastre, în pământul moştenirii voastre, pe care vi l-a dat Moise, sluga Domnului, peste Iordan.
S. Dar să vă siliţi a împlini cu grijă poruncile şi legea pe care v-a dat-o Moise, sluga Domnului: de a iubi pe Domnul Dumnezeul vostru, de a umbla în toate căile Lui, de a păzi poruncile Lui, de a vă lipi de El şi de a-I sluji Lui din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru".
6. După aceea Iosua i-a binecuvântat şi le-a dat drumul şi ei s-au împărţit pe la corturile lor.
7. Unei jumătăţi din seminţia lui Manase i-a dat Moise parte în Vasan, iar celeilalte jumătăţi i-a dat Iosua parte cu fraţii lui dincoace de Iordan, spre apus. Şi când le-a dat drumul Iosua pe la corturile lor şi i-a binecuvântat,
8. Atunci le-a spus: "Cu mari bogăţii vă întoarceţi voi pe la corturile voastre, cu mare mulţime de vite şi de argint, cu aur, cu aramă şi cu fier şi cu mare mulţime de haine: să împărţiţi dar prada cu fraţii voştri".
9. Şi s-au întors fiii lui Ruben şi ai lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase şi au plecat de la fiii lui Israel din Şilo, care e în pământul Canaanului, ca să meargă în ţara Galaadului, în pământul moştenirii lor, pe care îl luaseră în stăpânire după porunca Domnului dată prin Moise.
10. Şi ajungând în preajma Iordanului ce e în rara Canaan, fiii lui Ruben şi fiii lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase au zidit acolo lângă Iordan jertfelnic, jertfelnic mare la vedere.
11. Şi au auzit fiii lui Israel că se zicea: "Iată fiii lui Ruben şi fiii lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase au zidit jertfelnic pe pământul Canaanului, în preajma Iordanului, în faţa fiilor lui Israel".
12. Când au auzit acestea fiii lui Israel, s-a adunat toată obştea fiilor lui Israel la Şilo, ca să meargă împotriva lor cu război.
13. Dar fiii lui Israel au trimis mai întâi la fiii lui Ruben, la fiii lui Gad şi la jumătate din seminţia lui Manase, în ţara Galaadului, pe Finees, fiul preotului Eleazar,
14. Împreună cu zece căpetenii, câte o căpetenie de fiecare seminţie a lui Israel de dincoace de Iordan; fiecare din aceştia era căpetenie de mie din seminţiile lui Israel.
15. Şi au venit ei la fiii lui Ruben şi la fiii lui Gad şi la jumătatea seminţiei lui Manase în pământul Galaadului şi au vorbit cu ei şi le-a zis:
16. "Aşa grăieşte toată obştea Domnului: Ce înseamnă nelegiuirea aceasta pe care aţi făcut-o înaintea Domnului Dumnezeului lui Israel, abătându-vă acum de la Domnul Dumnezeul lui Israel, ridicându-vă jertfelnic şi sculându-vă acum împotriva Domnului?
17. Nu vă ajunge oare păcatul din Peor, de care nu ne-am spălat nici până în ziua de astăzi şi pentru care a fost bătută obştea de Domnul?
18. Şi iată astăzi voi vă abateţi de la Domnul! Astăzi voi vă sculaţi împotriva Domnului, iar mâine se va mânia Domnul pe toată obştea lui Israel.
19. Dacă însă pământul moştenirii voastre vi se pare necurat, atunci treceţi în pământul moştenirii Domnului, unde se află cortul Domnului, luaţi-vă parte între noi, dar nu vă ridicaţi împotriva Domnului, nici împotriva noastră nu vă ridicaţi, zidindu-vă jertfelnic afară de cel al Domnului Dumnezeului nostru.
20. Oare n-a făcut singur Acan, fiul lui Zerah, nelegiuire, luând din cele date nimicirii, dar mânia a venit asupra a toată obştea fiilor lui Israel? Şi oare numai el singur a murit pentru nelegiuire?"
21. Atunci fiii lui Ruben şi fiii lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase, răspunzând la acestea, au zis căpeteniilor lui Israel:
22. "Dumnezeul dumnezeilor este Domnul şi Domnul Dumnezeul dumnezeilor ştie şi să ştie şi Israel: de ne răzvrătim şi ne abatem noi de la Domnul, atunci să nu ne cruţe pe noi Domnul astăzi!
23. Şi dacă am ridicat noi un jertfelnic, ca să ne abatem de la Domnul Dumnezeul nostru şi ca să aducem pe el arderi de tot şi prinos de pâine şi ca să săvârşim pe el jertfe de împăcare, atunci Domnul să ne ceară socoteală de aceasta!
24. Dar noi am făcut aceasta de teamă ca nu cumva în viitor fiii voştri să zică fiilor noştri: "Ce aveţi voi cu Domnul Dumnezeul lui Israel?
25. Domnul a pus hotar între noi şi voi, fiii lui Ruben şi fiii lui Gad şi jumătatea seminţiei lui Manase, Iordanul; voi n-aveţi deci nici o legătură cu Domnul". Şi astfel fiii voştri nu vor îngădui fiilor noştri să se închine Domnului în Şilo.
26. De aceea am zis noi: Să ne facem un jertfelnic, nu pentru arderi de tot nici pentru jertfe,
27. Ci ca să fie el între noi şi voi, între urmaşii noştri, mărturie că noi putem sluji Domnului cu arderile de tot ale noastre şi cu jertfele noastre şi cu cele de împăcare ale noastre, şi pentru ca în vremurile viitoare să nu zică fiii voştri către fiii noştri: Voi nu aveţi nici o legătură cu Domnul.
28. Şi ziceam noi: Dacă ni se va zice astfel nouă şi urmaşilor noştri, atunci vom răspunde: Priviţi chipul jertfelnicului Domnului pe care l-au făcut părinţii noştri nu pentru arderi de tot şi nu pentru jertfe, ci ca să fie mărturie între noi şi voi şi între fiii noştri şi fiii voştri.
29. Să nu se întâmple una ca aceea ca să ne ridicăm noi împotriva Domnului şi să ne abatem acum de la Domnul şi să facem jertfelnic pentru arderi de tot şi pentru prinos de pâine şi pentru jertfe, afară de jertfelnicul Domnului Dumnezeu care se află înaintea cortului".
80. Iar preotul Finees şi toate căpeteniile obştii şi căpeteniile peste miile lui Israel, care erau cu dânsul, auzind cuvintele pe care le-au vorbit fiii lui Ruben şi fiii lui Gad şi jumătatea seminţiei lui Manase, au rămas mulţumiţi.
31. Şi a zis Finees, fiul preotului Eleazar, către fiii lui Ruben şi către fiii lui Gad şi către jumătatea de seminţie a lui Manase: "Astăzi am aflat noi că Domnul este în mijlocul nostru şi că voi n-aţi făcut prin aceasta o nelegiuire; acum aţi izbăvit pe fiii lui Israel din mâna Domnului".
32. Şi s-a întors Finees, fiul preotului Eleazar, şi căpeteniile de la fiii lui Ruben şi de la fiii lui Gad şi de la jumătatea de seminţie a lui Manase din pământul Galaadului în ţara Canaan la fiii lui Israel şi le-a adus răspunsul.
33. Şi le-a plăcut aceasta fiilor lui Israel şi au binecuvântat fiii lui Israel pe Dumnezeu şi au zis să nu se mai ridice împotriva lor cu război, ca să pustiiască ţara în care locuiau fiii lui Ruben şi fiii lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase.
34. Iar fiii lui Ruben şi fiii lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase au numit jertfelnicul Ed, adică mărturie, căci îşi ziceau: Acesta este mărturie între noi că Domnul este Dumnezeul nostru.

CALENDAR PENTRU 19 - 31 DECEMBRIE 2011
19 L Sf. Mc. Bonifatie; Sf. Ier. Grichentie; Sf. Mc. Trifon; Cuv. Aglaia (Post) ACATIST 18.30 – 19.30
de la ora 17.30 se face religie cu copiii
20 M Înainteprăznuirea Naşterii Domnului; Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul (Dezlegare la ulei şi vin)
21 M Sf. Mc. Iuliana; Sf. Mc. Temistocle (Post)
22 J †) Sf. Ier. Petru Movilă, Mitr. Kievului; Sf. M. Mc. Anastasia (Dezlegare la ulei şi vin)
23 V Sf. 10 Mc. din Creta; Sf. Pavel, Arhiep. Neocezareei; Cuv. Naum (Zi aliturgica) (Numai seara, grâu fiert îndulcit cu miere, poame, covrigi sau turte de făină) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
24 S Sf. Cuv. Mc. Eugenia (Sâmbăta dinaintea Naşterii Domnului) (Ajunul Crăciunului) (Post)
LITURGHIE 8.00 – 11.30 VECERNIE 18.30 -19.30
COLINDE


D 25 (†)Duminica Naşterii Domnului – Crăciunul. Toate ale Praznicului
LITURGHIE 8.00 – 11.30
urmata de COLINDE


26 L A doua zi de Crăciun; (†) Soborul Maicii Domnului; † Cuv. Nicodim de la Tismana Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
27 M A treia zi de Crăciun; †) Sf. Ap. Întâiul Mc. şi Arhid. Ştefan Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
28 M Sf. 20.000 de Mc. arşi în Nicomidia (Harţi)
29 J Sf. 14.000 de prunci ucişi din porunca lui Irod; Cuv. Marcel
30 V Sf. Mc. Anisia; Cuv. Teodora din Cezareea; Cuv. Leon (Harţi) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
31 S Cuv. Melania Romana; Sf. Mc. Hermes (Sâmbăta după Naşterea Domnului) (Odovania Praznicului Naşterii Domnului)
Sf. Liturghie 8.00 – 11.30


Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt
Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ
Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios
Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos
Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!
Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har!


Nu ai mângâiere? Citește FOAIA ! „Când nu găsim oameni care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să lucreze sufletul şi printr’o carte.” Teofan Zăvorâtul


Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian


Părintele Octavian poate fi găsit la nr. de telefon : 320 3828 0 48




"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"




gl. 2, vos. 5 Numărul 51/ 2011 s-a imprimat în 70 ex

FOAIA CREŞTINULUI ORTODOX DIN AREZZO ŞI PROVINCIA Nr. 50 (342 / an VII) / 11 DECEMBRIE 2011 Duminica a XXVIII-a după Rusalii (a Sf. Strămoşi)

(Pilda celor poftiţi la cină) Cuv. Daniil Stâlpnicul şi Luca cel Nou; Sf. Muc. Varsava (Dezlegare la peşte) (nu uitați: în fiecare luni de la ora 17.30 se face religie cu copiii) APOSTOL – Colos. I, 12-18; Colos. III, 4-11: 12. Mulţumind cu bucurie Tatălui celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moştenirea sfinţilor, întru lumină. 13. El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale, 14. Întru Care avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor; 15. Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. 16. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. 17. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. 18. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. 3,4. Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă. 5. Drept aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli, 6. Pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, 7. În care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele. 8. Acum deci vă lepădaţi şi voi de toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. 9. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, 10. Şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit, 11. Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos. EVANGHELIA– Luca XIV, 16-24: 16. Iar El i-a zis: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; 17. Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că iată toate sunt gata. 18. Şi au început unul câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă. 19. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. 20. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. 21. Şi întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. 22. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. 23. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa, 24. Căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea. Încă mai este loc Iubiți frați și surori întru Domnul, încă este loc în Biserică…și încă este loc în Împărăția lui Dumnezeu! Și aceasta a fost și este o veste preafericită pentru toți, pentru toate generațiile de oameni… Pentru că e loc de mai mult, de mai bine, de mai frumos…în inimile noastre, în casele noastre, în Bisericile și Mănăstirile noastre, în țara noastră, în țările noastre ortodoxe și, cu atât mai mult, în cele neortodoxe, pe care trebuie să le silim, nu cu forța, ci prin exemplul nostru bun, ca să se schimbe prin apa Botezului și a noii vieți în Hristos Dumnezeu. Pentru că încă avem nevoie de transformare interioară și de o tot mai mare coeziune/înfrățire între noi și unire/comuniune între noi și Dumnezeu. Pentru că venirea la cina, la dipnonul Lui, la marea cină a Împărăției Sale înseamnă să ne facem capabili de a trăi bucuria lui Dumnezeu cu toată ființa noastră, încă de acum şi de aici, și această bucurie să o dăruim și altora. Fiindcă nu putem sili inima omului din fața noastră, adică nu îl putem convinge, prin cuvânt și prin vederea noastră, de stabilitatea noastră interioară și de bucuriile noastre duhovnicești, dacă harul din noi nu este o realitate, care se revarsă din noi spre el. Dacă nu e o prezență iradiantă. Dacă nu suntem „lumină”. Și dacă suntem lumini, lumini reale, prin faptele, gesturile, atitudinile și cuvintele noastre profunde, țâșnite dintr-o măreție a comuniunii cu Dumnezeu și dintr-o asceză continuă, susținută, prezența noastră în orice context e altceva, e un unicat frumos, ceva irezistibil. Și față de această pace și bucurie și frumusețe omenească nu te poți comporta decât în două feluri: încercând să fii nobil, bun, curtenitor sau să îți arăți față de el bădărănia, necredința, prostia, răutatea în care te scalzi. Prezența personală, frumoasă, asumată a creștinului ortodox autentic e o cale spre Dumnezeu. El e o icoană a ceea ce trebuie să facă cel încurcat, ahtiat după această lume sau plictisit de el însuși. Și de aceea, pentru că e o comoară vie, profundă, poate să scoată din el, pentru toți cei care îl întâlnesc, frumuseți vechi și noi, din cele de demult și din cele recente, adică înțelegeri duhovnicești și cuvinte de învățătură, care să schimbe cu totul fața inimii celor dinaintea lui. Iar Domnul mizează pe contactul nostru direct cu…ceilalți…Cu cei din drumuri și piețe, cu indiferenții de tot soiul adică, din bordeluri și din crâșme, din biserici eretice și din temple păgâne, din instituții atee și diabolice. El mizează pe ieșirea noastră spre lume, spre oameni, spre tot felul de oameni, pentru a duce mărturia Lui în mijlocul lor. Însă mărturia ortodoxă nu e prozelitism neoprotestant, musulman sau hindus, în care se încearcă înlocuirea totală a spiritualității și a culturii ortodoxului…cu altceva, cu un occidentalism sau orientalism îndulcit. Ci mărturia ortodoxă e prezența noastră, oriunde și oricând, pentru a vorbi…sau a tăcea... pentru Ortodoxie. Icoanele noastre ortodoxe tac…însă vorbesc imens tuturor. Deși colecțiile de cărți patristice sunt traduse și inventariate ba de catolici, ba de protestanți, ba de neoprotestanți ele sunt niște tăceri mute…pentru cei care nu fac parte din Biserica întru care harul Treimii viază și dinamizează, și dă urechi și inimi înțelegătoare și ochi…pentru a descifra, în mod liturgico-ascetic, cuvintele Sfinților Bisericii. La fel, Tradiția Bisericii e altceva pentru noi, care trăim în ea și în ritmul ei…și cu totul altceva pentru cei care o studiază din punct de vedere istoric…și distant…care nu trăiesc prin ea. Pentru că, pentru noi, glasul Tradiției nu e un glas din trecut, ci din prezent. Căci harul care o actualizează continuu e același care l-a insuflat pe Ioan Gură de Aur sau pe Pavel Apostolul să scrie, să vorbească, și împreună cu ei înțelegem și comentăm cuvintele lor. Și, în intimitate cu cuvintele Părinților și ale Maicilor noastre, noi suntem contemporani cu ei și trăitori împreună cu ei, chiar dacă distanța, în acelaşi timp temporală şi duhovnicească, dintre ei și noi e enormă… Distanța dintre faptele noastre, dintre viețile noastre, dintre sfințenia lor și necuviința noastră, bineînțeles… Mai e încă loc…și timp…și spațiu…pentru a fi împreună! Putem vorbi și putem tăcea pentru Dumnezeu, pentru că tăcerea vorbește! Fața, ochii, hainele, cărțile scrise de ortodocși, casele făcute de ei, fapte lor vorbesc. Și vorbesc pentru inimi care Îl caută pe Dumnezeu, care Îl vor la modul autentic iar nu aiuristic. Și convertirile tot mai multe din ultima vreme, de la noi sau de mai departe de noi, vorbesc despre căutările umanității în mijlocul unui asediu informațional și consumist enorm. Pe de o parte, ne asediază informația, imaginea, stresul psihologic al crizelor, al războaielor, al atrocităților mediatizate iar, pe de altă parte, ne asediază abundența mâncării, a reclamelor sau a dorințelor dobândite sau induse. Pentru că dorință indusă e aceea de a-ți schimba frigiderul sau rochia sau computerul pentru că a apărut ceva nou pe piață, indiferent dacă ce ai până acum sunt încă funcționale iar dorință dobândită e aceea în care dorim mâncăruri și băuturi tot mai rafinate pentru că ne-am învățat cu viața de calitate. Încă mai e loc…pentru pocăință! Pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Pentru milostenie. Pentru iertare. Pentru bun simț. Bunul simț al statului la rând, al aruncatului hârtiei la coș, al returnării unui portofel pierdut, al anunțării la 112 a unui accident, al plătirii taxelor la timp, al politeții, al curajului de a spune adevărul. Încă mai e loc în casa Tatălui nostru, pentru că Împărăția Lui e arhiîncăpătoare! Numai că pentru Împărăția Lui trebuie să ne întindem inima la maximum, bunătatea inimii noastre, pentru ca în ea să încape Dumnezeu și întreaga creație. Și, după cum ați auzit, din cele trei exemple negative ale Evangheliei zilei, Dumnezeu nu suportă nici adâncirea în averi și nici în muncă și nici în relațiile de familie…dacă ele exclud relația cu El. Poți să ai pământ. Poți să ai animale. Poți să îți întemeiezi o familie. Nici pământul, nici ființele și obiectele, nici iubirea/sentimentele nu te pot opri din relația ta cu Dumnezeu, dacă integrezi toate acestea în relația cu El. Și când nu poți să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru o curvie sau pentru un furt sau pentru o minciună sau pentru o crimă, atunci, cu siguranță, acestea sunt păcate. Iar pe cele pe care le aducem în relația cu El, le arătăm ca fiind proprii nouă și credinței noastre, pentru că ele nu ne depărtează de Dumnezeu ci ne unesc cu El. Fiindcă Domnul nu vorbește aici despre posesie…ci despre transformarea posesiei în posedare. Și când proprietatea și confortabilitatea conjugală ne posedă, ne conduc…ne fac să nu mai privim dincolo de toate și la Cel prin care sunt toate și de aceea…nu dăm curs invitației Lui la cină, adică la intimitate cu El. Aproape că nu există love story american, care să nu conțină o cină romantică sau o întâlnire romantică, adică intimă. Aici se spun lucrurile tainice, de inimă. Însă, dacă în filmul american recent, cina se transformă imediat în explozie sexuală, unde conotațiile morale şi de conștiință dispar fără urmă…la cina Împăratului măririi…taina intimității e una de conștiință negrăită și bucuria Lui e lumina Sa cea veșnică și necreată. Pentru că a veni la cina Lui, nu înseamnă a veni la mâncare și băutură în exces, ci la gustarea din cuvintele Lui și din Euharistia Lui. Pentru că auzim cuvinte, cântări, multă evlavie la Utrenie și în prima parte a Sfintei Liturghii, după care ne apropiem tot mai mult, tot mai conștient de unirea cu El în Euharistie, pentru ca viață să avem și încă din plin/din belșug. Iar noi venim ca oameni vii la El, nu ca niște morți și, prin împărtășirea cu El, de fiecare dată, ne dăm seama însă de cât de profundă e viața Lui pe lângă a noastră, încât viața noastră pare a fi deșertică, lipsită de vitalitate, de forță, pe lângă viața Lui, pe care El o revarsă în noi prin Trupul și Sângele Lui. Și viața Lui umple viața noastră! Se amestecă cu noi în mod neamestecat și Se unește cu noi în mod dumnezeiește, pentru ca să ne umple de harul dumnezeirii Lui, și să ne facă tot mai dumnezeiești, pe noi, cei atât de bolnavi și de goi și de întunecați, îndumnezeindu-ne deopotrivă sufletul și trupul. De fiecare dată Preabun, cu noi, cei răi. De fiecare dată Preafrumos, cu noi, cei urâți. De fiecare dată Preageneros /Preamilostiv, cu noi, cei nemilostivi, neîndurători, necompătimitori… O, nu lăsa secunda, ziua, minutul, anul să treacă! Ele vor trece…și tu nu vei învăța nimic din taina vieții. Și taina vieții înseamnă pregătire pentru bucurie. Dacă simți că ești mofluz, rece, respingător, neprietenos, avar, necinstit, întunecat şi rău la inimă, trebuie să afli, iubitul meu, că viața e pentru bucurie, e pentru a trăi bucuria cu Dumnezeu și cu oamenii. E pregătire pentru intimitate, pentru cină, pentru o veșnică bucurie. De aceea, chiar dacă ești pe drum rătăcit, pe drum ocult, pe drum rău-famat…ai chemare și tu la Împărăție! Nimeni nu e exclus! Nimeni nu e condamnat aprioric! Nimeni nu e impropriu, în mod congenital, pentru iertarea lui Dumnezeu! Iertarea de sub epitrahil e pentru toți. Bucuria e pentru toți… Iar dacă Evanghelia de astăzi e întunecată de răspunsurile negative ale celor trei, iată că gustarea din cină e lumina cuvintelor Lui de astăzi. Pentru că gustarea (care implică cuviința, delicatețea, atenția…) ne cere să ne apropiem cu inimă blândă de Domnul și de semenii noștri, pentru a le vorbi cu inima. Și când vorbești cu inima…și nu doar cu gura, cuvintele noastre sau tăcerea noastră sau zâmbetul nostru sunt convertitoare. Întotdeauna m-au convins cuvintele abisale și fețele care exprimă o minte profundă. Pentru că niciodată șarlatanii nu sunt Sfinți, chiar dacă au multe semne ale evlaviei pe ei sau în gura lor. Fiindcă nu e de ajuns să fii memorat unele lucruri de la alții, ci trebuie să fii acele lucruri. Și când vom fi tot mai mult ortodocși, și cuvintele, și faptele, și cărțile, și predicile, și conferințele, și pașii noștri, și tăcerile noastre vor fi tot mai ortodoxe, niciodată însă atât de ortodoxe încât cu noi să înceapă și să se sfârșească Ortodoxia. Vă dorim așadar, ca bucuria Lui să fie bucuria în care dumneavoastră simțiți să fiți îmbrățișări continue față de toți. Amin! (predica: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş) DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (291) – CARTEA LUI IOSUA NAVI CAPITOLUL 21. Cetăţile Leviţilor. 1. Căpeteniile familiilor Leviţilor au venit la Eleazar preotul şi către Iosua, fiul lui Navi, şi la căpeteniile seminţiilor fiilor lui Israel, 2. Şi au vorbit cu ei în Şilo, în pământul Canaanului şi au zis: "Domnul a poruncit prin Moise să ni se dea cetăţi pentru locuit şi împrejurimile lor pentru vitele noastre". 3. Şi au dat fiii lui Israel Leviţilor din părţile lor, după porunca Domnului, următoarele cetăţi cu împrejurimile lor: 4. Şi s-au tras sorţi pentru familia lui Cahat şi Leviţii, fiii lui Aaron preotul, au primit prin sorţi treisprezece cetăţi din seminţia lui Iuda şi din seminţia lui Simeon şi din seminţia lui Veniamin. 5. Iar celorlalţi fii ai lui Cahat le-au căzut la sorţi zece cetăţi din familiile seminţiei lui Efraim şi din seminţia lui Dan şi de la jumătate din seminţia lui Manase. 6. Fiilor lui Gherşon li s-au cuvenit prin sorţi treisprezece cetăţi de la familiile seminţiei lui Isahar şi de la seminţia lui Aşer şi de la seminţia lui Neftali şi de la jumătate din seminţia lui Manase, în Vasan. 7. Iar fiilor lui Merari, după familiile lor, le-au căzut la sorţi douăsprezece cetăţi din seminţia lui Ruben şi din seminţia lui Gad şi din seminţia lui Zabulon. 8. Şi au dat fiii lui Israel cetăţile acestea cu împrejurimile lor prin sorţi, cum poruncise Domnul prin Moise. 9. Din seminţia fiilor lui Iuda şi din seminţia fiilor lui Veniamin şi din seminţia fiilor lui Simeon au dat cetăţile următoare, care se numesc pe nume: 10. Fiilor lui Aaron din familia lui Cahat dintre fiii lui Levi, fiindcă sorţul lor a fost întâiul, 11. Li s-a dat: Chiriat-Arba, a tatălui lui Enac, sau Hebronul, în munţii lui Iuda şi locurile dimprejurul ei; 12. Iar ţarina cetăţii acesteia şi satele ei s-au dat ca moşie lui Caleb, fiul lui Iefone. 13. Şi astfel fiilor lui Aaron preotul li s-a dat cetatea cea de scăpare a ucigaşilor, Hebronul, şi împrejurimile ei, Libna şi împrejurimile ei. 14. Iatirul şi împrejurimile lui, Eştemoa şi împrejurimile ei; 15. Holonul şi împrejurimile lui, Debirul şi împrejurimile; 16. Ainul şi împrejurimile lui, Iuta şi împrejurimile ei, Bet-Semeşul şi împrejurimile lui: nouă cetăţi din aceste două seminţii. 17. Iar din seminţia lui Veniamin: Ghibeonul şi împrejurimile lui, Gheba cu împrejurimile ei, 18. Anatotul cu împrejurimile lui, Almonul cu împrejurimile lui: patru cetăţi. 19. Cetăţile care au căzut la sorţi pentru preoţi, fiii lui Aaron, au fost toate treisprezece cu împrejurimile lor. 20. Iar celorlalţi din familiile fiilor lui Cahat, Leviţilor, le-a căzut la sorţi cetăţi în pământul lui Efraim. 21. Şi li s-a dat cetatea de scăpare pentru ucigaşi, Sichemul cu împrejurimile lui în muntele lui Efraim, Ghezerul cu împrejurimile lui, 22. Chibţaimul cu împrejurimile lui, Bet-Horonul cu împrejurimile lui: patru cetăţi. 23. Din seminţia lui Dan le-au căzut: Elteche şi împrejurimile lui, Ghibetonul şi împrejurimile lui; 24. Aialonul şi împrejurimile lui, Gat-Rimonul şi împrejurimile lui: patru cetăţi. 25. Din jumătatea seminţiei lui Manase: Taanacul şi împrejurimile lui, Gat-Rimonul şi împrejurimile lui: două cetăţi. 26. Toate cetăţile cu împrejurimile lor căzute la sorţi celorlalţi fii ai lui Cahat au fost zece. 27. Iar fiilor lui Gherşon din familiile Leviţilor li s-au dat: două cetăţi în Vasan, din jumătatea seminţiei lui Manase, şi anume: Golanul, cetatea de scăpare pentru ucigaşi, cu împrejurimile lui, şi Beştra cu împrejurimile ei; 28. Patru cetăţi în seminţia lui Isahar: Chişionul cu împrejurimile lui, Dabrat cu împrejurimile lui, 29. Iarmutul cu împrejurimile lui şi En-Ganimul cu împrejurimile lui; 30. Patru cetăţi în seminţia lui Aşer: Mişalul cu împrejurimile lui, Abdonul cu împrejurimile lui, 31. Helcatul cu împrejurimile lui şi Rehobul cu împrejurimile lui; 32. Trei cetăţi din seminţia lui Neftali: Chedeşul Galileii, cetate pentru scăparea ucigaşilor, cu împrejurimile ei, Hamot-Dorul cu împrejurimile lui şi Cartanul cu împrejurimile lui. 33. Toate cetăţile căzute la sorţi fiilor lui Gherşon, după familiile lor, au fost treisprezece cetăţi cu împrejurimile lor. 34. Celorlalţi leviţi din fiii lui Merari li s-au dat patru cetăţi din seminţia lui Zabulon: Iocneamul cu împrejurimile lui, 35. Carta cu împrejurimile ei, Dimna cu împrejurimile ei şi Nahalalul cu împrejurimile lui; 36. Patru cetăţi de cealaltă parte de Iordan, în faţa Ierihonului, în seminţia lui Ruben: Beţerul, cetate de scăpare pentru ucigaşi, cu împrejurimile lui, în pustiul Miso, Iahţa şi împrejurimile ei, 37. Chedemotul şi împrejurimile lui şi Mefaatul cu împrejurimile lui. 38. În seminţia lui Gad li s-au dat cetăţile de scăpare pentru ucigaşi: Ramot-Galaadul cu împrejurimile lui, Mahanaimul cu împrejurimile lui, 39. Heşbonul cu împrejurimile lui şi Iazerul cu împrejurimile lui. 40. Cetăţile ieşite la sorţi pentru familiile de Leviţi din neamul lui Merari, după familiile lor, au fost douăsprezece. 41. Iar toate cetăţile date Leviţilor între fiii lui Israel au fost patruzeci şi opt de cetăţi cu împrejurimile lor. Fiecare din aceste cetăţi îşi avea împrejurimile ei de jur împrejur; aşa erau toate cetăţile acestea. 42. După ce a sfârşit Iosua împărţirea ţării prin sorţi, fiii lui Israel au dat parte lui Iosua după porunca Domnului; şi i-au dat cetatea pe care a cerut-o el: Timnat-Serah, în muntele Efraim, şi a zidit Iosua cetatea pe care a cerut-o şi a locuit în ea. Şi a luat Iosua cuţitele cele de piatră, cele cu care tăiase împrejur pe fiii lui Israel, care se născuseră pe cale în pustiu, căci în pustiu nu fuseseră tăiaţi împrejur, şi le-a pus în Timnat-Serah. 43. Astfel a dat Domnul lui Israel toată ţara, pe care jurase să o dea părinţilor lor şi au primit-o ei moştenire şi s-au aşezat în ea. 44. Şi le-a dat Domnul linişte şi odihnă din toate părţile, cum jurase părinţilor lor, şi nimeni dintre toţi vrăjmaşii lor n-a putut sta împotriva lor, ci pe toţi vrăjmaşii lor i-a dat Domnul în mâinile lor. 45. Şi n-a rămas neîmplinit nici un cuvânt din toate cuvintele cele bune pe care le vorbise Domnul casei lui Israel: toate s-au împlinit. CALENDAR PENTRU 12 - 31 DECEMBRIE 2011 12 L †) Sf. Ier. Spiridon, Ep. Trimitundei; Sf. Mc. Sinet; Sf. Sfinţit Mc. Alexandru (Dezlegare la peşte) ACATIST 18.30 – 19.30 de la ora 17.30 se face religie cu copiii 13 M †) Sf. Ier. Dosoftei, Mitr. Moldovei; † Sf. M. Mc. Evstratie, Auxenţie, Evghenie, Mardarie şi Orest; Sf. Mc. Lucia fecioara (Dezlegare la peşte) 14 M Sf. Mc. Tirs, Calinic, Filimon, Arian şi Apolonie (Post) 15 J † Sf. Sfinţit Mc. Elefterie; Sf. Mc. Antia şi Suzana (Dezlegare la ulei şi vin) 16 V Sf. Prooroc Agheu; Sf. Mc. Marin; Sf. Împărăteasă Teofana (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30 17 S Sf. Prooroc Daniel şi Sf. 3 tineri: Anania, Azaria şi Misail (Dezlegare la peşte) 18 Duminica dinaintea Naşterii Domnului (a Sf. Părinţi după trup ai Domnului; Genealogia Mântuitorului). †) Cuv. Daniil Sihastrul; Sf. Mc. Sebastian şi Zoe; Sf. Ier. Modest. Ap. Evrei XI, 9-10; 32-40; Ev. Matei I, 1-25; glas 2, voscr. 5 (Dezlegare la peşte) Sf. Liturghie 8.00 – 11.30 19 L Sf. Mc. Bonifatie; Sf. Ier. Grichentie; Sf. Mc. Trifon; Cuv. Aglaia (Post) ACATIST 18.30 – 19.30 de la ora 17.30 se face religie cu copiii 20 M Înainteprăznuirea Naşterii Domnului; Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul (Dezlegare la ulei şi vin) 21 M Sf. Mc. Iuliana; Sf. Mc. Temistocle (Post) 22 J †) Sf. Ier. Petru Movilă, Mitr. Kievului; Sf. M. Mc. Anastasia (Dezlegare la ulei şi vin) 23 V Sf. 10 Mc. din Creta; Sf. Pavel, Arhiep. Neocezareei; Cuv. Naum (Zi aliturgica) (Numai seara, grâu fiert îndulcit cu miere, poame, covrigi sau turte de făină) Maslu de Obște 18.30 – 19.30 24 S Sf. Cuv. Mc. Eugenia (Sâmbăta dinaintea Naşterii Domnului) (Ajunul Crăciunului) (Post) LITURGHIE 8.00 – 11.30 VECERNIE 18.30 -19.30 COLINDE M 25 (†)Duminica Naşterii Domnului – Crăciunul. Toate ale Praznicului LITURGHIE 8.00 – 11.30 urmata de COLINDE 26 L A doua zi de Crăciun; (†) Soborul Maicii Domnului; † Cuv. Nicodim de la Tismana Sf. Liturghie 8.00 – 11.30 27 M A treia zi de Crăciun; †) Sf. Ap. Întâiul Mc. şi Arhid. Ştefan Sf. Liturghie 8.00 – 11.30 28 M Sf. 20.000 de Mc. arşi în Nicomidia (Harţi) 29 J Sf. 14.000 de prunci ucişi din porunca lui Irod; Cuv. Marcel 30 V Sf. Mc. Anisia; Cuv. Teodora din Cezareea; Cuv. Leon (Harţi) Maslu de Obște 18.30 – 19.30 31 S Cuv. Melania Romana; Sf. Mc. Hermes (Sâmbăta după Naşterea Domnului) (Odovania Praznicului Naşterii Domnului) Sf. Liturghie 8.00 – 11.30 Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar! Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har! Nu ai mângâiere? Citește FOAIA ! „Când nu găsim oameni care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să lucreze sufletul şi printr’o carte.” Teofan Zăvorâtul Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian Părintele Octavian poate fi găsit la nr. de telefon : 320 3828 0 48 "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!" gl. 1, vos. 4 Numărul 50/ 2011 s-a imprimat în 70 ex FOAIA CREŞTINULUI ORTODOX DIN AREZZO ŞI PROVINCIA Nr. 49 (341 / an VII) / 4 DECEMBRIE 2011 Duminica a XXVII-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove) † Sf. M. Mc. Varvara; Cuv. Ioan Damaschin (nu uitați: în fiecare luni de la ora 17.30 se face religie cu copiii) APOSTOL – Efeseni VI, 10-17: 10. În sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. 11. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. 12. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. 13. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. 14. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, 15. Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. 16. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. 17. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. EVANGHELIA– Luca XIII, 10-17: 10. Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. 11. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; 12. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. 13. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. 14. Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! 15. Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? 16. Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? 17. Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El. Îndreptarea cea întru Hristos Despre îndreptarea trupului şi a sufletului : “în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă” Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi spre semn de împotrivire ” (Lc. 2, 34) Cuvintele pe care le-am pus în fruntea cuvântării mele sunt scrise în Sfânta Evanghelie de la Luca, în ceea ce numim noi întâmpinarea Domnului. Ele sunt spuse de un om ales de Dumnezeu, un om purtător de Duh Sfânt, un om cu frică de Dumnezeu, un om care s-a învrednicit de făgăduinţa lui Dumnezeu, aceea că-1 va vedea pe Mântuitorul lumii. Şi L-a văzut! Aceasta făgăduinţa s-a împlinit atunci când Mântuitorul lumii a împlinit 40 de zile de la naşterea sa. Această făgăduinţă s-a împlinit la întâmpinarea Domnului, când dreptul Simion, condus fiind de Duhul Sfânt, S-a dus la Templul din Ierusalim, unde Maica Domnului şi cu dreptul Iosif l-au dus pe Mântuitorul Iisus Hristos, să se facă cele rânduite de legea lui Moise. Atunci, dreptul Simion, căci aşa se numea cel ce a spus cuvintele “Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel”, s-a bucurat pentru că L-a văzut pe Cel prin care urma să vină mântuirea lui Israel şi L-a luat în braţe. Iată de ce este el cunoscut în Istoria Bisericii ca primitor de Duhul Sfânt. Dreptul Simion, primitorul de Dumnezeu, şi-a dat seama că Mântuitorul va fi mântuitor pentru unii şi pricină de cădere pentru alţii, şi-a dat seama că Mântuitorul a venit în lume „ să mântuiască pe tot omul ce vine în lume”, că orice om din lumea aceasta are posibilitatea să se mântuiască prin mijlocirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar că, pentru acesta, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, trebuie să creadă în Mântuitorul, trebuie să-şi conformeze, să-şi potrivească viaţa cu învăţătura Mântuitorului. Ceea ce a spus dreptul Simion s-a întâmplat în vremea când Domnul Hristos a vieţuit aici, pe pământ, în vremea propovăduirii sale, căci unii l-au primit cu bucurie, unii au alergat înaintea Lui şi I s-au închinat, iar alţii L-au vorbit de rău, au căutat să-I găsească pricină ca să-L compromită; unii L-au lăudat şi alţii L-au defăimat - aşa înţelegem dacă ne rezumăm la ceea ce s-a citit din Sfânta Evanghelie, astăzi, la Sfânta Liturghie. Cele citite în această zi la Sfânta Liturghie ne-au dus cu gândul la o minune pe care a făcut-o Domnul Hristos, atunci când a dat unei femei îndreptare din gârbovenie. Aceasta a trăit vreme de 18 ani cu ochii aplecaţi spre pământ, deşi omul este fiinţa care ar trebui să privească în sus. Iubiţi credincioşi, Nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte, sigur eu v-am spus şi cu alte ocazii, în limba greacă, cuvântul om se spune ? (antropos). Dar  tradus în limba română nu înseamnă numai om, ci şi privitor în sus. Deci, când zici  în limba greacă, zici om, dar ştii că omul este fiinţa care priveşte în sus, nu în jos. Aşa l-a alcătuit Dumnezeu pe om, ca să ştie că nu-i făcut numai pentru lumea aceasta, nu-i făcut numai pentru pământ, ci e făcut pentru cer, iar noi credem că ceru-i undeva sus. Într-un fel, cerul este pretutindeni, pentru că cerul este acolo unde este Dumnezeu, iar Dumnezeu este peste tot. Cei care au alcătuit limba greacă şi-au dat seama că omul este singura fiinţă care priveşte în sus. Ei 1-au caracterizat, l-au prezentat pe om ca fiinţa care priveşte în sus, cu rosturi de privire în sus, cu rosturi de privire spre cer, cu rosturi de privire spre lumea mai presus de lume. Femeia gârbovă nu putea să privească spre cer, ci doar spre pământ, aşa cum priveşte animalul. Şi totuşi, era un om, o femeie care şi-a dorit îndreptarea. Poate că s-a rugat lui Dumnezeu să nu mai fie în gârbovenie, dar vreme de 18 ani a trebuit să fie privitoare în jos, să nu-şi îndeplinească rolul de privitoare în sus. Când Domnul Hristos a venit în lumea aceasta, a vindecat pe mulţi de felurite neputinţe, de felurite infirmităţi, de diferite boli. Intr-o zi, El a ajuns într-o sinagogă, nu ne spune Sfânta Evanghelie de la Luca în ce sinagogă, în ce oraş, în ce cetate, dar ne spune că Domnul Hristos era într-o sinagogă, într-un loc unde se adunau evreii la rugăciune. Fiind într-un loc de rugăciune, era de faţă şi o femeie care nu mai era privitoare în sus, ci era privitoare în jos, o femeie care nu îşi mai putea împlini rostul de privitoare în sus. Chiar dacă era o zi de sâmbătă, deci o zi de odihnă, Domnul Hristos a îndreptat pe femeia care era privitoare în jos şi a făcut-o să privească în sus. Cu prilejul acesta, s-au răscolit răutăţile, gândurile şi simţirile bune ale oamenilor. Unii L-au lăudat şi L-au preamărit pe Domnul Hristos, iar alţii, mai ales mai marele sinagogii, mai marele casei în care se făceau rugăciuni, L-au defăimat. Acesta nu s-a adresat Domnului Hristos, ci oamenilor care erau de faţă şi femeii care iarăşi era privitoare în sus, zicând: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; aşadar în ele veniţi şi vă vindecaţi, dar nu în ziua sâmbetei… ” (Lc. 13, 14). Mai marele sinagogii socotea că s-a făcut un lucru rău, că Domnul Hristos a făcut un lucru rău şi nu a păzit rânduiala Vechiului Testament în privinţa sâmbetei. Şi atunci, Domnul Hristos a răspuns la această strâmbare a gândurilor omeneşti, pentru că omul acela însuşi nu gândea cum trebuia. Să vă mai spun o dată cuvântul părintelui Arsenic Boca, Dumnezeu să-1 odihnească: “în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Mai marele sinagogii avea o minte strâmbată şi a strâmbat şi ceea ce a făcut bine Domnul Hristos. El a găsit nişte argumente, nişte temeiuri pentru gândurile lui. Se gândea mai marele sinagogii că sâmbăta trebuie păzită şi că cel care nu o păzeşte, chiar dacă face minuni, cum a făcut Domnul Hristos, nu-i pe calea lui Dumnezeu. Gândiţi-vă, iubiţi credincioşi, cum se putea ca Domnul Hristos, „Domnul sâmbetei”, cum se numeşte cu alt prilej pe El însuşi, zicând: „ Este cineva aici care-i Domn al sâmbetei”, Cel mai mare peste lume, peste sâmbătă, peste toate, să calce legea lui Dumnezeu ? Domnul Hristos a intervenit ca să îndrepte mintea cea strâmbă a celui care era mai marele sinagogii, care credea că gândeşte bine. Deci, a crezut că gândeşte bine, dar nu a gândit bine. Fac aici un ocoliş, iubiţi credincioşi, ca să vă spun nişte cuvinte din înţelepciunea sanscrită, în legătură cu omul care ştie sau nu ştie. Ei spun aşa: Omul care nu ştie, dar nu ştie că nu ştie, este periculos - să te fereşti de el; Omul care nu ştie, dar ştie că nu ştie, este neputincios – ajută-l, învaţă-l să ştie; Omul care ştie, dar nu ştie că ştie, este adormit - trezeşte-l; Omul care ştie, şi ştie că ştie, este înţelept - urmează-l. Deci, învăţătorul de lege nu ştia ce trebuia să ştie, dar totuşi, se arăta ca unul care ştie; noi am putea zice că era un om periculos, de care trebuie să te fereşti. Atunci, Domnul Hristos a intervenit cu învăţătura Lui şi a spus că în ziua sâmbetei se pot face lucruri care nu pot fi amânate, de pildă, să-ţi adapi animalul pe care îl ai, bou sau asin. Prin aceasta, se arată că, aşa cum poţi să-ţi adapi boul sau asinul în ziua hotărâtă pentru odihnă, tot aşa poţi să faci şi o minune în ziua hotărâtă pentru odihnă. Apoi, Domnul Hristos a spus că El a intervenit pentru vindecarea acelei femei, pe care satana a ţinut-o în gârbovenie timp de 18 ani şi a întrebat dacă nu se cădea să fie vindecată chiar în ziua sâmbetei. Să nu amânăm fapta bună şi pocăinţa! Din asta mai învăţăm ceva, învăţăm să nu amânăm. De multe ori, noi suntem puşi în situaţia de a amâna pe altă zi lucrurile pe care le-am putea face astăzi, îmi aduc aminte, din copilărie, de o zicere: „ Ce poţi face astăzi nu lăsa pe mâine”. Domnul Hristos aşa a făcut, adică, deşi ar fi putut să aştepte, nu a aşteptat, totuşi, o altă zi pentru a o vindeca pe femeie, în felul acesta, ne-a învăţat şi pe noi să nu amânăm. Deci, e bine să folosim toate mijloacele, toate posibilităţile pe care le avem, pentru a împlini lucrurile care trebuie împlinite, chiar în ziua de faţă. Iubiţi credincioşi, Mai există o împrejurare în care oameni, oameni din mulţime au făcut un lucru pe care nu 1-au amânat pentru a doua zi, nici măcar pentru o oră sau măcar pentru câteva minute. Este vorba despre acei oameni care au purtat pe umeri pe slăbănogul din Capernaum şi l-au coborât în faţa Domnului Hristos prin acoperişul casei. Am putea zice că ei au făcut un lucru de prisos, pentru că aceasta se putea face şi altfel, fără osteneală; de pildă, ar fi putut să-l aducă pe slăbănog în faţa Domnului Hristos, de îndată ce EL ar fi fost despresurat de mulţime şi ceilalţi oameni ar fi plecat. Şi totuşi, ei au vrut să-1 ducă atunci. Pentru a nu amâna, ei au făcut tot ce s-a putut face şi şi-au luat toată osteneala, rămânând în credinţa noastră şi în conştiinţa Bisericii ca oameni care ne învaţă pe noi să nu amânăm. Şi acum, să vă spun un cuvânt din Pateric, în Pateric, se povesteşte că unui părinte gândurile îi spuneau: «Lasă astăzi şi te vei pocăi mâine», dar el răspundea: «Ba nu, mă pocăiesc astăzi şi mâine va fi voia Domnului». Sunt nişte lucruri extraordinare, care au străbătut prin istorie şi au ajuns până la noi şi care vor merge mai departe, şi după noi. Îi ziceau gândurile, acelui părinte: «Lasă astăzi şi te vei pocăi mâine» şi el zicea: «Ba nu, mă voi pocăi astăzi, pentru că asta e ziua în care pot să lucrez şi-i sigur că trăiesc; mâine, ce ştiu eu dacă mai trăiesc ? Şi atunci, mă pocăiesc astăzi, iar mâine fie voia lui Dumnezeu; poate mă voi pocăi şi mâine, dacă voi ajunge ziua de mâine, care va fi pentru mine ca ziua de azi». Cum spune Eminescu: „ Cu mâine zilele-ţi adaugi, Cu ieri viaţa ta ţi-o scazi, Având cu toate astea-nfaţă, De-a pururi ziua cea de azi!” Ce putem, să facem astăzi, să nu amânăm. Ziua de azi este sigură. Ieri a trecut, a fost sigur pentru ieri. Ziua de astăzi e sigură pentru că trăim în ea, dar ziua de mâine, Dumnezeu cine ştie dacă este sigură pentru noi. Nu trebuie să trăim cu frica în sân, că poate mâine nu o să mai fim în lumea aceasta. Dar, să ştim totuşi lucrul acesta, că ziua în care putem lucra pentru binele nostru şi pentru binele altora este ziua de astăzi, nu-i ziua de mâine, nici ziua de poimâine. Iubiţi credincioşi, Deci, Domnul Hristos ne învaţă să nu amânăm. După ce Domnul Hristos a făcut minunea, au fost şi oameni care s-au bucurat de minunea făcută de El şi care nu au zis că Domnul Hristos a făcut un lucru rău, ci sigur au zis că a făcut un lucru bun. Numai că ei nu se potriveau cu mai marele sinagogii. Cei care-L lăudau pe Domnul Hristos pentru minunea făcută, gândeau bine, iar ceilalţi, care-i mustrau pe oameni şi-i învăţau să amâne binele pe care L-a făcut Domnul Hristos, gândeau rău. Duminica - o zi de împlinire a binelui. Cu asta, eu aş zice că am terminat cuvântul de învăţătură. Aş vrea, totuşi, să dau o lămurire în legătură cu sâmbăta şi duminica. Noi nu sărbătorim sâmbăta ca zi hotărâtă de odihnă, deşi, în limba ebraică, cuvântul sâmbătă înseamnă odihnă, sabat. Noi nu ne odihnim în ziua sâmbetei, ci ne odihnim în ziua duminicii, dar nu numai ne odihnim, ci şi facem ceva pentru binele nostru, pentru înaintarea noastră. Am putea zice că duminica nu este numai o zi de odihnă, ci este şi o zi de împlinire a binelui, pentru că creştinismul este o credinţă pozitivă, o credinţă a binelui, a împlinirii. Nu să nu faci nimic, numai aşa, ca să fii în odihnă, ci faci ceva în ziua în care nu te ocupi de lucrurile pământeşti. Laşi lucrurile pământeşti şi faci numai lucrurile cereşti, lucrurile duhovniceşti. Aceasta este hotărâtă pentru ziua duminicii. Ne-ar putea întreba cineva: Bine, dar în Scriptură, în Vechiul Testament, se spune mereu despre sâmbătă. Iată că şi în Noul Testament găsim nemulţumiri că s-au făcut minuni în zi de sâmbătă. Noi cunoaştem mai multe astfel de minuni: vindecarea orbului din naştere, vindecarea omului care a fost bolnav de idropică, vindecarea omului cu mâna uscată. Domnului Hristos I S-a reproşat că L-a vindecat pe slăbănogul de la Vitezda în zi de sâmbătă, I s-a găsit vină pentru că a făcut o minune în zi de sâmbătă. Dar, de ce mereu sâmbăta şi nu duminica. De ce la ortodocşi Duminică este ziua Domnului ? De ce sărbătorim altă zi decât ziua hotărâtă de Dumnezeu în Vechiul Testament ? Pentru că Noul Testament este Biblia creştinilor şi pentru că este descoperirea, continuarea, într-o altă formă, a Vechiului Testament. Asta înseamnă că legea Vechiului Testament s-a schimbat şi s-a completat şi că s-a împlinit şi din acest punct de vedere. De ce sărbătorim duminica ? De-a lungul istoriei, duminica s-a sărbătorit ca zi de odihnă de lucrurile pământeşti şi ca zi de împlinire a lucrului lui Dumnezeu. Aşa ne-am pomenit, aşa trăim Şi nu ne facem nici o problemă. De ce nu ne facem probleme? Pentru că ştim că asta-i învăţătura Bisericii şi Biserica este mai mare decât noi. Sunt şi unii creştini care ţin sâmbăta, bineînţeles că nu sunt creştini drept-măritori, şi care îşi fac un titlu de glorie că ei sunt aceia pe care îi primeşte Dumnezeu, pentru că împlinesc Porunca aşa cum a lăsat-o El. Dumnezeu să-i miluiască şi pe noi să ne ajute să ne ducem viaţa liniştiţi înainte, aşa cum am găsit-o, aşa cum am pomenit-o. Iubiţi credincioşi, Pe noi ne învaţă Biserica. Cei care se întemeiază numai pe Biblie, numai pe Sfânta Scriptură, spun că nicăieri în Sfanta Scriptură nu sunt cuvinte lămuritoare despre schimbarea sâmbetei cu duminica. Să ştiţi că aşa este. Găsim nişte cuvinte, care nu sunt destul de lămuritoare şi care ne conduc pe noi la ceea ce facem, dar nu din Scriptură am noi învăţat să ţinem duminica. Am învăţat de la înaintaşii noştri, care au învăţat şi ei, ca şi noi, din Biserică. Vă rog să ţineţi minte lucrul acesta: norma credinţei este învăţătura Bisericii. Nu este ceea ce credem noi, nu este ceea este scris în Scriptură, ci ceea ce ne învaţă Biserica întemeiată pe Sfânta Scriptură. Deci, aceasta-i credinţa noastră. Să ne gândim la toate lucrurile acestea. Să ne gândim, să nu amânăm, să ne gândim la binele care se poate face, să ştim că creştinismul este împlinirea binelui, nu numai înlăturarea răului. Să ştim că Domnul Hristos este pentru înaintarea şi ridicarea unora şi spre căderea altora. Să ne rugăm lui Dumnezeu să fim între cei care se ridică prin mântuirea pe care o dă Domnul Hristos şi să ne ferească Dumnezeu de prăpastia celor ce cad pentru că nu ţin seama de învăţătura Bisericii şi pentru că ajung să-l judece chiar pe Domnul Hristos. Nu putem să spunem cât este de mare păcatul acesta, de a gândi tu, oricare ai fi, că învăţătura ta, că părerea ta este mai presus de ceea ce ne învaţă Sfânta noastră Biserică. Să ne dea Dumnezeu binecuvântarea Lui şi lumină pentru a înţelege lucrurile drept, să avem mintea cea dreaptă, în care lucrurile strâmbe se îndreptează şi să ne ferească Dumnezeu de mintea cea strâmbă în care şi lucrurile drepte se strâmbă. Dumnezeu să ne ajute! Amin! (predica: Arhim. Teofil Paraian) Sfântul omului-copil Cei mai mulți sfinți sunt ai “oamenilor mari”, care le înțeleg mǎreţiile. Sfântul Nicolae este si al “oamenilor mici” si, prin aceasta, al tuturor. La el se gândesc toți cei care-l așteaptă ca aducător de daruri. Îndreptător credinței si chip blândeţilor, de când a propovăduit in Mira Lichiei – unde a fost episcop – s-a impus in conștiința credincioșilor contemporani cu el si a rămas contemporan cu toate generațiile de credincioși. A câştigat cu smerenia cele înalte si cu sărăcia cele bogate. A fost sărac pentru ca n-a vrut sa fie bogat, a fost sărac pentru ca i-a ajutat pe cei săraci. I-a ajutat din prisosul lui pe semeni, pentru ca a știut ca prin milostenia sa se apropie de Cel Ce a spus: “Fericiți cei milostivi, ca aceia se vor milui.” A fost doritor de înmulțirea binelui si a bucuriei si a intervenit pentru ajutorarea celor ce erau sa piară in păcat. E firesc sa ne întrebam: Oare, daca Sfântul Nicolae – care, după numele sau înseamnă “Biruitor de popoare” – ar fi in vremea noastră si ar birui rǎutǎţile din sufletul nostru si gândurile cele rele din mintea noastră cu mijlocirile sale sfinte, daca ar fi, deci, contemporanul nostru, oare ce ne-ar indemna el mai mult sa facem? Fǎrǎ îndoiala ca, fiind el milostiv, ne-ar indemna sa fim milostivi, fiind datator de daruri, ne-ar indemna s-avem si noi ceva de dat. De dat Mântuitorului prin frații săi cei mici. Sa avem si noi ceva de oferit Domnului Nostru Iisus Hristos, din ceea ce am agonisit noi prin munca noastră cinstita. Ne-ar indemna sa avem ceva, dar nu pentru noi, ci sa avem pentru alții, pentru frații noștri care au trebuința de ajutorul nostru. Sa facem in așa fel incit ceea ce la noi este de prisos sa fie de ajutor celor care au lipsa. Sfântul Nicolae Cel Milostiv ne-ar indemna sa fim ca el. Sfântul Nicolae Cel Datator de Daruri ne-ar indemna sa fim si noi oferitori de daruri. Si sa facem aceasta cu inima curata, cu dorința de a împlini lipsurile celor lipsiți. Sa o facem cu inima de părinte, de frate, de fiu, de prieten, cu inima care aduce mulțumire, aduce seninătate. Pentru ca, zice Isaac Sirul, atunci când oferi ceva, cuiva, veselia fetei tale sa fie mai mare decât darul pe care-l oferi. Daca am putea face si noi așa, sigur s-ar bucura si Nicolae, a cărui sfânta pomenire o facem astăzi. Caci el ne e apropiat de suflet si-l putem cinsti numai daca suntem si noi milostivi si buni si iertători si induratori cum a fost el, sau cum putem fi noi, la masurile noastre, îndrumați de el. Sa spunem, deci, împreuna: “Cu mila ta, Sfinte, sfinților te-ai arătat, ca Evanghelia lui Hristos, primind-o, cuvioase, ti-ai pus sufletul pentru poporul tău, mântuit-ai pe cei nevinovați din moarte, pentru aceștia te-ai sfințit ca un mare tăinuitor al darului lui Dumnezeu”. Sfinte Nicolae, roagă-te Domnului pentru noi. Amin! DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (290) – CARTEA LUI IOSUA NAVI CAPITOLUL 20. Oraşele de scăpare. 1. Şi a zis Domnul către Iosua: 2. "Spune fiilor lui Israel: Faceţi-vă oraşe de scăpare cum v-am zis Eu prin Moise, 3. Ca să poată scăpa acolo ucigaşul care a ucis om din greşeală, fără precugetare; şi să fie oraşele acestea loc de scăpare pentru cel ce a ucis, ca să nu moară de mâna celui ce răzbună sângele vărsat, înainte de a se înfăţişa înaintea obştii la judecată. 4. Şi cine va fugi în una din cetăţile acestea să stea la poarta cetăţii şi să spună pricina sa în auzul bătrânilor cetăţii şi ei îl vor primi în cetate şi-i vor da loc, ca să trăiască la ei. 5. Şi când va alerga după el cel ce răzbună sângele, atunci ei nu trebuie să-l dea pe ucigaş în mâinile lui, pentru că el a ucis fără să vrea pe aproapele său, neavând pe dânsul ură cu o zi sau cu două mai înainte. 6. Să trăiască el în cetatea aceasta până ce se va înfăţişa înaintea obştii la judecată, până va muri arhiereul care va fi în acele zile. Apoi să se întoarcă ucigaşul şi să sa ducă în cetatea sa şi la casa sa, în cetatea de unde a fugit". 7. Şi au rânduit Chedeşul în Galileea, în muntele Neftalimului; Sichemul în muntele Efraim şi Chiriat-Arba sau Hebronul, în muntele lui Iuda. 8. Peste Iordan, în faţa lerihonului, spre răsărit, au rânduit: Beţerul în pustiu, la şes, în seminţia lui Ruben; Ramot în Galaad, în seminţia lui Gad; şi Golan în Vasan, în seminţia lui Manase. 9. Aceste cetăţi le-au rânduit pentru toţi fiii lui Israel şi pentru străinii care trăiesc printre ei, ca să fugă acolo cel ce va ucide om din greşeală, ca să nu moară de mâna celui ce răzbună sângele vărsat, până nu se va înfăţişa înaintea obştii la judecată. CALENDAR PENTRU 5 - 31 DECEMBRIE 2011 5 L † Cuv. Sava cel Sfinţit; Sf. Mc. Anastasie; Cuv. Nectarie (Dezlegare la peşte) ACATIST 18.30 – 19.30 de la ora 17.30 se face religie cu copiii 6 M †) Sf. Ier. Nicolae, Arhiep. Mirelor Lichiei (Dezlegare la peşte) 7 M †) Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeş; Sf. Ambrozie, Ep. Mediolanului (Dezlegare la peşte) 8 J Cuv. Patapie şi Sofronie; Sf. Ap. Tihic, Cezar şi Onisifor (Dezl. la ulei şi vin) Sf. Liturghie 8.00 – 11.30 9 V Zămislirea Sf. Fecioare Maria de către Sf. Ana; Sf. Proorociţă Ana (Dezlegare la ulei şi vin) Maslu de Obște 18.30 – 19.30 10 S Sf. Mc. Mina, Ermoghen şi Evgraf (Dezlegare la peşte) 11 Duminica a XXVIII-a după Rusalii (a Sf. Strămoşi; Pilda celor poftiţi la cină). Cuv.Daniil Stâlpnicul şi Luca cel Nou; Sf. Mc. Varsava. Ap. Colos. I, 12-18; Colos. III, 4-11; Ev. Luca XIV, 16-24; gl 1, vos. 4 (Dezlegare la peşte) Sf. Liturghie 8.00 – 11.30 12 L †) Sf. Ier. Spiridon, Ep. Trimitundei; Sf. Mc. Sinet; Sf. Sfinţit Mc. Alexandru (Dezlegare la peşte) ACATIST 18.30 – 19.30 de la ora 17.30 se face religie cu copiii 13 M †) Sf. Ier. Dosoftei, Mitr. Moldovei; † Sf. M. Mc. Evstratie, Auxenţie, Evghenie, Mardarie şi Orest; Sf. Mc. Lucia fecioara (Dezlegare la peşte) 14 M Sf. Mc. Tirs, Calinic, Filimon, Arian şi Apolonie (Post) 15 J † Sf. Sfinţit Mc. Elefterie; Sf. Mc. Antia şi Suzana (Dezlegare la ulei şi vin) 16 V Sf. Prooroc Agheu; Sf. Mc. Marin; Sf. Împărăteasă Teofana (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30 17 S Sf. Prooroc Daniel şi Sf. 3 tineri: Anania, Azaria şi Misail (Dezlegare la peşte) 18 Duminica dinaintea Naşterii Domnului (a Sf. Părinţi după trup ai Domnului; Genealogia Mântuitorului). †) Cuv. Daniil Sihastrul; Sf. Mc. Sebastian şi Zoe; Sf. Ier. Modest. Ap. Evrei XI, 9-10; 32-40; Ev. Matei I, 1-25; glas 2, voscr. 5 (Dezlegare la peşte) Sf. Liturghie 8.00 – 11.30 19 L Sf. Mc. Bonifatie; Sf. Ier. Grichentie; Sf. Mc. Trifon; Cuv. Aglaia (Post) ACATIST 18.30 – 19.30 de la ora 17.30 se face religie cu copiii 20 M Înainteprăznuirea Naşterii Domnului; Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul (Dezlegare la ulei şi vin) 21 M Sf. Mc. Iuliana; Sf. Mc. Temistocle (Post) 22 J †) Sf. Ier. Petru Movilă, Mitr. Kievului; Sf. M. Mc. Anastasia (Dezlegare la ulei şi vin) 23 V Sf. 10 Mc. din Creta; Sf. Pavel, Arhiep. Neocezareei; Cuv. Naum (Zi aliturgica) (Numai seara, grâu fiert îndulcit cu miere, poame, covrigi sau turte de făină) Maslu de Obște 18.30 – 19.30 24 S Sf. Cuv. Mc. Eugenia (Sâmbăta dinaintea Naşterii Domnului) (Ajunul Crăciunului) (Post) LITURGHIE 8.00 – 11.30 VECERNIE 18.30 -19.30 COLINDE M 25 (†)Duminica Naşterii Domnului – Crăciunul. Toate ale Praznicului LITURGHIE 8.00 – 11.30 urmata de COLINDE 26 L A doua zi de Crăciun; (†) Soborul Maicii Domnului; † Cuv. Nicodim de la Tismana Sf. Liturghie 8.00 – 11.30 27 M A treia zi de Crăciun; †) Sf. Ap. Întâiul Mc. şi Arhid. Ştefan Sf. Liturghie 8.00 – 11.30 28 M Sf. 20.000 de Mc. arşi în Nicomidia (Harţi) 29 J Sf. 14.000 de prunci ucişi din porunca lui Irod; Cuv. Marcel 30 V Sf. Mc. Anisia; Cuv. Teodora din Cezareea; Cuv. Leon (Harţi) Maslu de Obște 18.30 – 19.30 31 S Cuv. Melania Romana; Sf. Mc. Hermes (Sâmbăta după Naşterea Domnului) (Odovania Praznicului Naşterii Domnului) Sf. Liturghie 8.00 – 11.30 Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar! Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har! Nu ai mângâiere? Citește FOAIA ! „Când nu găsim oameni care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să lucreze sufletul şi printr’o carte.” Teofan Zăvorâtul Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian Părintele Octavian poate fi găsit la nr. de telefon : 320 3828 0 48 "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!" gl. 8, vos. 3 Numărul 49/ 2011 s-a imprimat în 70 ex >FOAIA CREŞTINULUI ORTODOX





FOAIA Nr. 48 (340 / an VII) / 27 NOIEMBRIE 2011

Duminica a XXX-a după Rusalii
(Dregătorul bogat - păzirea poruncilor)
Sf. M. Mc. Iacob Persul; Cuv. Natanail şi Pinufrie
APOSTOL – Coloseni III, 12-16:
12. Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare,
13. Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi.
14. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii.
15. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori.
16. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti.
EVANGHELIA– Luca XVIII, 18-27:
18. Şi L-a întrebat un dregător, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?
19. Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.
20. Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.
21. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele.
22. Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie.
23. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat.
24. Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu!
25. Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.
26. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască?
27. Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Un bogat evlavios, dar zgârcit
Evanghelia Evanghelia celei de-a XXX-a Duminici după Rusalii îndeamnă la milostenie, la a împărţi din ce avem cu cei care au mai puţin decât noi. În Evanghelia acestei duminici, Sfântul Luca, relatând episodul întâlnirii dregătorului bogat cu Mântuitorul Iisus Hristos, ne pune din nou înainte problema bogăţiei, care, stăpânită cu lăcomie sau zgârcenie, poate deveni obstacol în calea spre mântuire şi desăvârşire a vieţii creştine. Această pericopă din Evanghelie este citită la începutul Postului Crăciunului, pentru că ne îndeamnă la milostenie şi eliberare de alipirea pătimaşă de bogăţiile pământeşti, ca pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos, Care, arătându-Se Dumnezeu Milostiv, S-a făcut Om „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire“.

Când devine bogăţia un obstacol în calea mântuirii?
Dregătorul din această Evanghelie, care-l întreabă pe Mântuitorul ce să facă să moştenească viaţa veşnică, este unul dintre cei patru bogaţi, prezenţi în Evanghelia Sfântului Luca, alături de bogatul căruia i-a rodit ţarina (cf. Luca 12, 16-21), de bogatul nemilostiv (cf. Luca 16, 19-31) şi de Zaheu vameşul (cf. Luca 19, 1-10). Fiecare dintre cei patru bogaţi, însă, prezintă caracteristici şi nuanţe specifice.
Vedem în toate cele patru situaţii prezente în Evanghelia Sfântului Luca, ce implică oameni foarte bogaţi, că bogăţia nu este considerată un lucru rău în sine, ci, în funcţie de modul de raportare la ea, aceasta poate deveni ajutor oferit săracilor (cazul lui Zaheu vameşul), poate fi piedică în calea mântuirii (dregătorul bogat) ori chiar pricină de pierzare (bogatul nemilostiv, bogatul căruia i-a rodit ţarina). Din perspectivă duhovnicească, bogăţia devine un obstacol pentru mântuire când cel care o posedă devine el însuşi posedat de grija pătimaşă de a o păstra şi înmulţi, iar în sufletul lui nu mai rămâne spaţiu spiritual pentru iubire milostivă, pentru dărnicie şi generozitate.

Viaţa veşnică, averea cea mai de preţ care trebuie căutată
După cum reiese din prezentarea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei a aceluiaşi episod, relatat în această pericopă de Sfântul Evanghelist Luca, dregătorul care l-a întrebat pe Mântuitorul Hristos „ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?“ era un om tânăr, virtuos şi evlavios (cf. Matei 19, 16).
Drept răspuns la întrebarea adresată, Mântuitorul Hristos enumeră poruncile care, potrivit Legii Vechiului Testament, trebuiau respectate pentru ca cineva să fie drept în faţa lui Dumnezeu, şi anume: „să nu faci desfrânare, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta“. Răspunsul dregătorului: „toate acestea le-am păzit din tinereţile mele“, adică din fragedă copilărie, demonstrează că acesta era un bogat evlavios şi virtuos. Însă din faptul că acest tânăr era frământat şi preocupat de cea mai serioasă şi importantă întrebare pe care şi-o poate pune un om trăitor pe pământ - „ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?“ - înţelegem că el dorea mai mult decât viaţa din lumea aceasta. Chiar dacă nu era sărac şi avea motive să fie mulţumit de traiul său, totuşi simţea că nu viaţa aceasta, ci viaţa veşnică este bunul cel mai de preţ pe care trebuie omul să-l caute şi să-l dobândească.

Milostenia, începutul asemănării cu Dumnezeu Cel milostiv
Văzând că tânărul dregător este un cunoscător al Legii şi un împlinitor al ei, Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: „încă una îţi mai lipseşte. Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri“, pentru a-i arăta că, deşi avea o conduită virtuoasă, corectă, totuşi îi lipsea o dimensiune importantă a vieţii spirituale şi morale, şi anume iubirea milostivă sau dărnicia. Dregătorul, deşi era un om evlavios şi virtuos, din cât ne lasă Evanghelia să înţelegem, era totuşi zgârcit sau, în orice caz, prea legat sufleteşte de averile sale materiale.
Prin recomandarea milosteniei ca fiind un nivel duhovnicesc superior moralităţii şi evlaviei, Mântuitorul Hristos ne arată că nu este suficient a nu face rău cuiva, ci, pentru ca un om să fie cu adevărat fericit şi să se asemene cu Dumnezeu, trebuie să dea dovadă de dărnicie şi milostivire. Evanghelia acestei duminici, aşadar, ne atrage atenţia că nu este suficient să ne rugăm mult, să postim mult şi să ne înfrânăm de la păcat, dacă nu suntem şi milostivi.
Milostenia, adică iubirea generoasă arătată faţă de semenii noştri, este începutul asemănării noastre cu Dumnezeu Cel milostiv. Dumnezeu nu doreşte ca noi să fim doar recunoscători faţă de El pentru binefacerile Sale, ci să răspândim iubirea Sa, adică să fim şi milostivi faţă de semeni.

„Cine poate să se mântuiască?“
În momentul în care Mântuitorul îi spune dre-gătorului: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi vino şi urmează Mie“, spune Evanghelia, acesta „s-a întristat, căci era foarte bogat“.
Se vede că Mântuitorul Iisus Hristos atinsese un punct sensibil şi dăduse la iveală o boală ascunsă adânc în sufletul tânărului dregător, şi anume alipirea lui excesivă şi pătimaşă de bogăţiile din lumea aceasta. Deşi în prima parte a pericopei evanghelice tânărul dregător ne apare ca o persoană exemplară, Mântuitorul îi arată că nu putea să ajungă la comuniunea deplină cu Dumnezeu, pentru că era împiedicat de un idol ascuns, şi anume prea multa sa bizuire pe bogăţiile materiale pe care le avea. Cu alte cuvinte, bogatul dregător era mai legat de averea materială, de ceea ce avea decât de ceea ce dorea, adică viaţa fericită şi veşnică.
Totuşi, întrucât citise în sufletul tânărului bogat că este mânat de o căutare sinceră a vieţii veşnice, Mântuitorul nu-i mai spune nimic, nu încearcă să-l convingă în vreun fel, după ce i-a adresat îndemnul de a-şi vinde averea, de a o împărţi celor nevoiaşi şi de a-I urma Lui. Astfel, Mântuitorul îi respectă libertatea şi lasă ca întristarea provocată de scoaterea la iveală a patimii ascunse a iubirii de bogăţie materială să se transforme într-o sfântă întristare după Dumnezeu care, în cele din urmă, să-l ajute să se elibereze de legătura pătimaşă faţă de bunurile materiale limitate şi trecătoare.
Ca şi în alte situaţii, vedem cât de mult apreciază Dumnezeu căutarea noastră spirituală sinceră, mai ales când devine luptă în interiorul inimii, ca dor de iubire veşnică.
Văzând întristarea tânărului bogat, după ce acesta s-a îndepărtat (cf. Matei 19, 22), Mântuitorul a spus: „cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei ce au averi! Căci mai lesne este pentru cămilă să treacă prin urechile acului, decât pentru bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu“( vezi nota din subsol)
Auzind sentinţa Mântuitorului Hristos pentru bogaţii nemilostivi, în mintea celor prezenţi se naşte o întrebare gravă şi esenţială: „atunci cine poate să se mântuiască?“.
Sfârşitul Evangheliei rânduite a se citi la Sfânta Liturghie în această duminică s-ar fi încheiat într-o notă pesimistă, dacă întristării dregătorului bogat şi nedumeririi celor prezenţi nu s-ar fi răspuns prin cuvintele Mântuitorului, care ascund o tainică speranţă: „cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“.

Renunţăm la daruri pentru a primi pe Dumnezeu-Dăruitorul
Schimbarea noastră, a felului nostru de a fi, de a gândi şi de a făptui, a modului de a înţelege viaţa, foarte adesea limitată la o existenţă egoistă, chiar şi atunci când este acoperită de haina evlaviei şi a virtuţilor, nu este deloc un lucru uşor. Foarte greu renunţă omul la obişnuinţele sale, la speranţele sale deşarte, chiar dacă simte adesea că modul în care-şi duce viaţa nu este cel mai bun. Reacţia dregătorului bogat la porunca: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri“ a arătat că o schimbare a omului în profunzimea sufletului său cere luptă cu sine, cere o convertire.
Averile care se cheltuie pe fapte de milostenie nu se pierd, ci se transferă dintr-un loc unde ele sunt realităţi trecătoare, într-un alt loc, unde ele devin lumini netrecătoare, se transformă în lumina neînserată a faptelor bune cu care ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător. Însă această preschimbare, prefacere a bunurilor materiale în fapte de milostenie şi în comori cereşti nu se face cu uşurinţă, mai ales dacă ne-am prea obişnuit cu modul de existenţă posesiv, acaparator şi lacom faţă de averile trecătoare. Foarte adesea, cei ajunşi în această stare nu se mai pot elibera spiritual decât prin pocăinţă, rugăciune şi prin harul lui Dumnezeu.
Mântuitorul spune: „cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“, ca să ne arate că, dacă Îi cerem ajutorul, Dumnezeu ne ajută şi ne înnoieşte viaţa. Iar dacă îi urmăm Lui, renunţăm la ceva pentru a primi pe Cineva, renunţăm la daruri pentru a primi pe Dumnezeu-Dăruitorul în viaţa noastră, pentru ca El să devină Viaţa vieţii noastre.

Totdeauna, când dorim binele, să ne punem nădejdea în harul lui Dumnezeu
Sfânta Tradiţie, însă, ne spune că tainicele cuvinte ale Mântuitorului de la finalul aceste pericope - „cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“ - s-au adeverit în viaţa tânărului dregător. A fost nevoie, spune Tradiţia, de un an de zile de lupte intense cu el însuşi, cu egoismul din el, ca să poată urma sfatul Mântuitorului. Şi, după o luptă interioară duhovnicească, cu ajutorul lui Dumnezeu, a hotărât să renunţe la averi, le-a împărţit săracilor şi a devenit unul din ucenicii Mântuitorului. Tradiţia ne mai spune că acest dregător bogat devenit milostiv a ajuns episcop în Asia Mică. Mântuitorul, aşadar, prevăzuse această schimbare şi de aceea a zis că „cele ce nu sunt cu putinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu“.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, în această perioadă de pregătire pentru întâmpinarea sărbătorii Naşterii Domnului, să ne sfinţim vieţile prin mai multă rugăciune şi prin mai multe fapte de milostenie, pentru ca prin milostenie să lucreze în jurul nostru harul lui Dumnezeu Cel milostiv, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.
(predica: † DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)
Notă: După cum arătam şi în omilia din Duminica a XII-a după Rusalii, cuvântul „cămilă“ poate fi înţeles şi ca denumind bine cunoscutul animal, dar, prin asemănarea termenilor în limba greacă, se poate referi şi la o funie groasă, utilizată mai ales în navigaţie. În legătură cu primul sens, se spune că în Antichitate exista în zidurile înconjurătoare ale Ierusalimului o poartă strâmtă, numită simbolic „urechile acului“, prin care cămilele nu puteau trece decât în genunchi şi cu capul plecat. Aşadar, înţelegem din cuvintele Mântuitorului că mai uşor trece funia prin urechile acului şi cămila prin poarta strâmtă, decât se mântuieşte bogatul care nu devine milostiv, adică despovărat de lăcomie şi zgârcenie.Amin!


Cel mai important moment din viața ta!
Astăzi, iubiţii mei, Sfânta noastră Biserică sărbătoreşte pomenirea Sfântului Apostol Andrei.
Andrei este unul dintre cei 12 ucenici ai lui Hristos. Tradiţia spune că după Înălţarea lui Hristos la Cer şi după Cincizecime a propovăduit Evanghelia în Sciţia sau în Kolhida. Există şi mărturii scrise, că a predicat în Bitinia şi Pontul Euxin, în Propontida, în Calcedon şi în Bizanţ, în Macedonia, în Tracia, în Tesalia şi în Grecia până la Herson. De la Herson s-a întors în Bizanţ şi după ce l-a hirotonit acolo episcop pe Stahie, a venit în Peloponez. În Patras a fost arestat de către antipatul Egheat care l-a răstignit cu capul în jos.
Acesta a fost sfârşitul Sfântului. Dar care a fost începutul? Astăzi se citeşte acea pericopă evanghelică care vorbeşte despre prima întâlnire a Apostolului cu Hristos (vezi Ioan 1, 35-52).

***

Andrei era originar din Betsaida. Aparţinea unei familii sărace de pescari. Cap al familiei era Iona. Andrei şi fratele său, Simon, împreună cu tatăl lor aveau o barcă pescărească şi pescuiau în lacul Galileii. Trăiau o viaţă smerită şi liniştită. Pentru multă lume erau nişte necunoscuţi.
Cei doi fraţi, Andrei şi Petru – aşa s-a numit mai târziu Simon – erau nişte fiinţe nobile. Interesele lor nu se limitau doar la meseria lor. Nu se îngrijeau doar de cum vor pescui, ce vor mânca, cum vor trăi. Aveau şi preocupări mai înalte. Ca iudei, în religia pe care o aveau, credeau în adevăratul Dumnezeu. Credeau în toate câte le învăţau Moise şi profeţii. Mergeau regulat la sinagogă şi prin toate câte auzeau sau citeau, în inima lor înflorea o nădejde vie că se apropie momentul venirii lui Hristos-Mesia, care va mântui pe Israel şi întreaga lume. Cu această nădejde trăiau aceşti săraci pescari din Galileea.
De aceea, când au auzit că la râul Iordan s-a arătat Ioan proorocul, care profeţea că vine Mesia şi chema lumea la pocăinţă, Andrei şi Petru au alergat şi s-au dus la Iordan, devenind ucenicii lui Ioan Înaintemergătorul. Cât de multţumiţi erau că-l ascultă şi că-l văd!
Dar când într-o zi, Hristos, ca un necunoscut, păşea pe ţărm, Ioan, care L-a cunoscut, plin de bucurie şi de veselie Îl arată lui Andrei şi lui Ioan Evanghelistul şi zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu!”(Ioan 1, 36) sau precum a zis în altă împrejurare: „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).
În aceste puţine cuvinte se cuprinde taina dumnezeieştii iconomii. Să fim atenţi. După cum observă Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Ioan nu spune simplu „Miel”, nu Îl numeşte simplu „Miel”, ci „Mielul”. Acest articol hotărât „l” înseamnă că Hristos nu este unul dintre mulţii miei pe care evreii îi înjunghiau în fiecare an de Paşti, ci este Unicul Miel. Mielul în comparaţie cu care mieii evreilor erau doar nişte icoane şi nişte umbre. El este Izbăvitorul şi Mântuitorul lumii. Sfântul Ioan Gură-de-Aur, tâlcuind şi cuvântul „Cel ce ridică”, observă că jertfa Sa de pe Golgota a fost unică. Iar prin mijlocirea acestei jertfe unice se iartă păcatele întregii lumi. Întotdeauna Hristos ridică, ia asupra Sa, iartă păcatele lumii, prin mijlocirea credinţei şi a săvârşirii Tainei Dumnezeieştii Euharistii.
Andrei şi Ioan, când au auzit aceste cuvinte ale Înaintemergătorului Ioan, cuvinte care-L prezentau pe Hristos ca Izbăvitor al lumii, au hotărât să se apropie de Hristos şi să-L cunoască de aproape. Ioan Înaintemergătorul nu avea să se întristeze că vor pleca de lângă el şi vor merge după Hristos. Avea să se bucure. Pentru că aveau să-L cunoască pe Acela căruia el Îi era Înaintemergător, precum el însuşi spusese, că nu este vrednic să dezlege „cureaua încălţămintelor” Lui (Marcu 1, 7). În felul acesta ucenicii aveau să progreseze spre o învăţătură şi spre o cunoaştere neasemănat mai înaltă. Pentru că Hristos este „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22, 13). Andrei şi Ioan se apropie de Hristos. Hristos îi vede că vin după El, se întoarce şi îi întreabă: „Ce căutaţi?”. Ei răspund: „Învăţătorule, unde locuieşti?”. Iar Hristos le spune: „Veniţi şi vedeţi!” (Ioan 1, 39). Ucenicii ajung acolo unde locuia Hristos. Avea casa Lui ? Nu. Locuia provizoriu în casa vreunui străin
În acea casă săracă Hristos i-a primit pe Andrei şi pe Ioan şi a deschis o discuţie cu ei, care a ţinut ore întregi. Cât am vrea să ştim şi noi ce au discutat! Evanghelia nu ne zice ce au discutat. Dar nu există nici o îndoială că subiectul dezbaterii a fost Împărăţia Cerurilor, care venea în lume. Iar ei, peste puţin, vor fi chemaţi ca primi predicatori şi învăţători ai acestei Împărăţii. Înaintea ochilor ucenicilor se deschidea o nouă lume. Pentru prima dată, ascultau lucruri care le luminau cugetul, le încălzeau inima şi care pe om îl zguduie, îl îndeamnă spre acţiune.
Aceasta a fost prima întâlnire a celor doi ucenici cu Hristos. Atât de impresionaţi au fost Andrei şi Ioan de această întâlnire, încât unul dintre ei, Ioan, care a scris mai apoi Evanghelia, a consemnat şi ora întâlnirii, că era „ca la ceasul al zecelea” (Ioan 1, 40). Ceasul al zecelea după ceasul ebraic, corespunde cu ora 4 după-amiază conform ceasului nostru. Iar că impresia pe care le-a făcut-o această întâlnire a fost uriaşă se vede şi din faptul că Andrei, plin de entuziasm, a alergat şi l-a aflat pe fratele său Petru şi i-a spus : „L-am aflat pe Mesia!” (Ioan 1, 46). Pentru că Hristos este izvorul cristalin, „apa cea vie” (Ioan 4,10), copacul cel nemuritor, „pâinea vieţii” (Ioan 6,35), lumina, soarele care luminează, încălzeşte şi viază, mărgăritarul cel de mult preţ. Orice imagine am folosi este inferioară realităţii. Acesta este Mesia şi Izbăvitorul lumii.
Pentru Andrei, cel mai important moment din viaţă a fost momentul în care L-a cunoscut pe Hristos. S-a întipărit atât de viu în sufletul său, încât avea să-l ţină minte până în celălalt moment. Ultimul moment din viaţă, în care şi el, răstignit, dar mai mult, răstignit cu capul în jos, după cum am spus, şi-a dat sufletul său pe cruce.

***

Cel mai important moment! Şi acum vă întreb : Care este cel mai important moment din viaţa voastră? Oamenii acestui veac ne vor răspunde la această întrebare potrivit importanţei pe care o dau anumitor persoane sau lucruri. Pentru cel care este dator sume uriaşe, cel mai important moment este cel în care datoria i se şterge. Pentru cel întemniţat, cel mai important este momentul în care închisoarea se deschide şi el iese afară. Pentru cel captiv, momentul eliberării, pentru cel bolnav, care se primejduieşte să moară, cel mai important este momentul în care sănătatea i se restabileşte şi iese din spital. Pentru un student, momentul în care îşi ia diploma. Pentru altul, momentul în care îşi face nunta. Pentru altul, momentul în care i se naşte un copil. Iar pentru altul, momentul în care lozul său a câştigat milioane…
Dar din toate aceste momente, neasemănat mai important este momentul în care omul se trezeşte din somnul păcatului şi zăreşte lumina cea dulce a credinţei în Hristos. O, momentul în care cineva Îl cunoaşte pe Hristos, nu formal, ci duhovniceşte, şi Îl simte de acum ca pe Mântuitorul şi Izbăvitorul lui personal. Acest moment este cel mai important. Deoarece nicăieri în altă parte, da, nicăieri în altă parte, omul nu poate să-şi găsească bucuria, pacea, iubirea, izbăvirea şi mântuirea.
Iubiţii mei, îngăduiţi-mi să vă întreb pe fiecare dintre voi: Există în viaţa voastră un astfel de moment?
Răspundeţi-vă singuri! (predica IPS Augustin )


Un om dormea în coliba lui, când dintr-odată, într-o noapte, camera s-a umplut de Lumină şi i-a apărut Dumnezeu. Domnul i-a cerut să facă o munca pentru El şi i-a arătat o stâncă mare din faţa colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a şi făcut.
Mulţi ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui, împingea din toate puterile, cu umerii proptiţi pe suprafaţa masivă şi rece a stâncii de neclintit. În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist şi istovit în coliba lui, simţind că întreaga zi a irosit-o degeaba. Tocmai când bărbatul era mai descurajat, „adversarul” (Satana) a decis să-şi facă apariţia în gândurile plictisite ale acestuia:
- De atâta timp împingi piatra şi ea nici nu s-a clintit.
Aşa încât omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat şi că toată munca lui va fi un eşec. Aceste idei l-au deprimat şi descurajat pe bărbat.
„Adversarul” i-a spus:
- De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ţi timpul făcând doar un efort minim şi te vei simţi mai bine.
Bărbatul ostenit tocmai aşa îşi propusese să facă, dar, înainte de asta, a decis să se roage şi să-şi spună păsul lui Domnului.
- Doamne, a spus, am muncit mult şi greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. Acum, după atâta timp, nu am reuşit să mişc piatra nici cu jumătate de milimetru. Cu ce am greşit? De ce am eşuat?”
Domnul i-a răspuns înţelegător:
- Prietene, când ți-am cerut să-mi slujeşti şi tu ai acceptat, ţi-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai şi făcut. Niciodată nu am spus că aştept ca tu să o mişti. Sarcina ta era doar să împingi. Şi acum vii la Mine obosit spunând că ai eşuat. Dar chiar asta e realitatea??? Priveşte la tine…
Braţele îţi sunt puternice şi musculoase, spatele e vânjos şi bronzat, mâinile îţi sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ţi-au devenit solide şi puternice. Te-ai dezvoltat mult şi capacităţile tale sunt peste ce te-ai fi putut aştepta să ai. Adevărat, nu ai mişcat stânca. Dar vocaţia ta a fost să mă asculţi şi să împingi, ca să-ţi pui la încercare credinţa şi încrederea în înţelepciunea Mea.
Ceea ce ai şi făcut. Acum Eu, prietene, voi muta stânca.

Cateodata, cand auzim cuvantul lui Dumnezeu, avem tendinta sa ne folosim gandirea pentru a descifra ce vrea El, cand, de obicei, El nu ne cere decat simpla ascultare si incredere in El.
Cu toate ca noi credem ca prin credinta mutam muntii, de fapt tot Dumnezeu este cel care ii muta din loc.

“Dumnezeu nu ne cere minuni. Pe acelea le face El.” – Arsenie Boca

DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (289) – CARTEA LUI IOSUA NAVI
CAPITOLUL 19. Partea celorlaltor seminţii şi a lui Iosua.
1. Al doilea sorţ a căzut lui Simeon, seminţiei fiilor lui Simeon, după familiile lor; partea lor de moştenire a fost între hotarele părţii fiilor lui Iuda.
2. În partea lor se aflau: Beerşeba, Şeba şi Molada;
3. Haţar-Şual, Bala şi Aţem;
4. Eltolad, Betul şi Horma;
5. Ţiclag, Bet-Marcabot şi Haţar-Susa;
6. Bet-Lebaot şi Şaruhen: treisprezece cetăţi cu satele lor.
7. Ain, Rimon, Eter şi Aşan: patru cetăţi cu satele lor.
8. Şi toate satele care se aflau împrejurul cetăţilor acestora chiar până la Baalat-Beer-Ramatul de miazăzi. Aceasta este partea de moştenire a fiilor lui Simeon, după familiile lor.
9. Din moşia lui Iuda a fost despărţită partea fiilor lui Simeon. Deoarece partea fiilor lui Iuda era prea mare pentru ei, fiii lui Simeon au primit parte între hotarele moşiei lor.
10. Al treilea sorţ a căzut fiilor lui Zabulon, după familiile lor. Hotarul moştenirii lor se întindea până la Sarid,
11. Se ridica la apus până la Mareala şi atingea Dabeşetul şi pârâul ce curge prin faţa Iocneamului.
12. De la Sarid apuca îndărăt şi mergea în partea de răsărit, spre răsăritul soarelui până la hotarul ţinutului Chislot-Tabor şi de aici apuca spre Dabrat şi se urca către Iafia;
13. Apoi trecea spre răsărit la Ghet-Hefer, la Ita-Caţin şi mergea spre Rimon, Metora şi Nea;
14. După aceea hotarul se întorcea de la miazănoapte către Hanaton şi se termina în valea Iftah-El.
15. Mai departe: Catat, Nahalal, Şimron, Idala şi Betleem: douăsprezece cetăţi cu satele lor.
16. Aceasta e partea fiilor lui Zabulon, după familiile lor, şi acestea sunt cetăţile lor.
17. Al patrulea sorţ a căzut lui Isahar, fiilor lui Isahar, după familiile lor.
18. În hotarul lor se cuprindeau: Izreel, Chesulot şi Şunem;
19. Hafaraim, Şion şi Anaharat;
20. Harabit, Chişion şi Ebeţ;
21. Remet, En-Ganim, En-Hada şi Bet-Paţeţ;
22. Şi atingea Taborul, Şahaţima şi Bet-Şemeş şi hotarul lor se termina la Iordan: şaisprezece cetăţi cu satele lor.
23. Aceasta e partea fiilor lui Isahar, după familiile lor şi acestea sunt cetăţile lor.
24. Al cincilea sorţ a căzut seminţiei fiilor lui Aşer, după familiile lor.
25. Hotarul lor trecea prin Helcat, Hali, Beten şi Acşaf,
26. Alamelec, Amead şi Mişeal şi hotarul lor atingea, spre apus Carmelul şi Şihor-Libnat.
27. După aceea, hotarul se întorcea spre răsăritul soarelui la Bet-Dagon şi atingea ţinutul Zabulon şi valea Iftah-El pe la miazănoapte şi intra în hotarul Asatei la Bet-Emec şi Neiel şi mergea pe partea stângă a Cabulului.
28. Mai departe urmează Abdon, Rehob, Hamon şi Cana, până la Sidonul cel Mare.
29. După aceea, hotarul se întorcea spre Rama până la oraşul cel întărit al Tirului, apoi spre Hosa şi se sfârşeşte la mare, în târguşorul Aczib.
30. După aceea, urmează: Aco, Afec şi Rehob: douăzeci şi două de cetăţi şi satele lor.
31. Aceasta este partea seminţiei fiilor lui Aşer, după familiile lor, şi acestea sunt cetăţile şi satele lor.
32. Al şaselea sorţ a căzut fiilor lui Neftali, seminţiei fiilor lui Neftali, după familiile lor.
33. Hotarul lor mergea de la Helef şi de la dumbrava cea din Ţaananim către Adami-Necheb şi Iabneel, până la Lacum şi se sfârşea la Iordan.
34. De aici se întorcea hotarul spre apus, către Asnot-Tabor şi de acolo mergea spre Hucoc şi atingea ţinutul Zabulonului în partea de miazăzi şi ţinutul Aşer în partea de apus şi ţinutul lui Iuda la Iordan, spre răsăritul soarelui.
35. Cetăţi întărite erau: Ţidim, Ţer, Hamat, Racat şi Chineret,
36. Adama, Rama şi Haţor;
37. Chedeş, Edrea şi En-Haţor;
38. Ireon, Migdal-El, Horem, Bet-Anat şi Bet-Şemeş: nouăsprezece cetăţi cu satele lor.
39. Aceasta "este partea seminţiei fiilor lui Neftali, după familiile lor, şi acestea sunt cetăţile şi satele lor.
40. Seminţiei fiilor lui Dan, după familiile lor, i-a căzut al şaptelea sorţ.
41. În hotarul moştenirii lor se cuprindeau: Ţora, Eştaol şi Ir-Şemeş;
42. Şaalabin, Aialon şi Itla;
43. Elon, Timnata şi Ecron;
44. Elteche, Ghibeton şi Baalat;
45. Iehud, Bene-Berac şi Gat-Rimon;
46. Me-Iarcon şi Haracon cu hotarele aproape de Iopi. S-a văzut însă că partea moştenirii fiilor lui Dan e mică pentru ei.
47. Atunci s-au dus fiii lui Dan cu război asupra Leşemului şi l-au împresurat, l-au lovit cu sabia şi l-au luat moştenire şi s-au aşezat pe el şi l-au numit Leşemul lui Dan, după numele lui Dan, tatăl lor.
48. Aceasta este partea seminţiei fiilor lui Dan, după familiile lor şi acestea sunt cetăţile şi satele lor.
49. După ce au isprăvit împărţirea ţării, prin sorţi, fiii lui Israel au dat între ei parte de moştenire lui Iosua, fiul lui Navi.
50. După porunca Domnului, i-au dat lui cetatea Timnat-Serah, pe care a cerut-o el, în muntele lui Efraim. Şi a zidit cetate şi a locuit în ea.
51. Acestea sunt moşiile pe care Eleazar preotul, Iosua, fiul tui Navi, şi căpeteniile familiilor le-au împărţit fiilor lui Israel, prin sorti, în Şilo, înaintea feţei Domnului, la intrarea cortului adunării. Şi aşa s-a isprăvit împărţirea ţării.

CALENDAR PENTRU 28 – 30 NOIEMBRIE 2011
28 L Sf. Cuv. Ştefan cel Nou; Sf. Mc. Irinarh (Post) ACATIST 18.30 – 19.30
29 M Sf. Mc. Paramon, Filumen şi Valerin (Dezlegare la ulei şi vin)
30 M †) Sf. Ap. Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României; Sf. Frumenţiu, Ep. Indiei (Dezlegare la peşte)
Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
CALENDAR PENTRU DECEMBRIE 2011
1J Sf. Proor. Naum;Cuv.Filaret Milostivul SĂRBĂTOAREA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI
2 V Sf. Prooroc Avacum; Sf. Mc. Miropa; Sf. Solomon, Arhiep. Efesului (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
3 S † Sf. Cuv. Gheorghe de la Cernica; Sf. Proor. Sofronie; Sf. Mc. Teodor, Arhiep. Alexandriei (Dezl. la peşte)
4 Duminica a XXVII-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove).† Sf. M. Mc. Varvara; Cuv. Ioan Damaschin. Ap. Efeseni VI, 10-17; Ev. Luca XIII, 10-17; gl 8, vos. 3 (Dezl. la peşte) Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
5 L † Cuv. Sava cel Sfinţit; Sf. Mc. Anastasie; Cuv. Nectarie (Dezlegare la peşte) ACATIST 18.30 – 19.30
6 M †) Sf. Ier. Nicolae, Arhiep. Mirelor Lichiei (Dezlegare la peşte)
7 M †) Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeş; Sf. Ambrozie, Ep. Mediolanului (Dezlegare la peşte)
8 J Cuv. Patapie şi Sofronie; Sf. Ap. Tihic, Cezar şi Onisifor (Dezl. la ulei şi vin) Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
9 V Zămislirea Sf. Fecioare Maria de către Sf. Ana; Sf. Proorociţă Ana (Dezlegare la ulei şi vin)
Maslu de Obște 18.30 – 19.30
10 S Sf. Mc. Mina, Ermoghen şi Evgraf (Dezlegare la peşte)
11 Duminica a XXVIII-a după Rusalii (a Sf. Strămoşi; Pilda celor poftiţi la cină). Cuv.Daniil Stâlpnicul şi Luca cel Nou; Sf. Mc. Varsava. Ap. Colos. I, 12-18; Colos. III, 4-11; Ev. Luca XIV, 16-24; gl 1, vos. 4 (Dezlegare la peşte) Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
12 L †) Sf. Ier. Spiridon, Ep. Trimitundei; Sf. Mc. Sinet; Sf. Sfinţit Mc. Alexandru (Dezlegare la peşte) ACATIST 18.30 – 19.30
13 M †) Sf. Ier. Dosoftei, Mitr. Moldovei; † Sf. M. Mc. Evstratie, Auxenţie, Evghenie, Mardarie şi Orest; Sf. Mc. Lucia fecioara (Dezlegare la peşte)
14 M Sf. Mc. Tirs, Calinic, Filimon, Arian şi Apolonie (Post)
15 J † Sf. Sfinţit Mc. Elefterie; Sf. Mc. Antia şi Suzana (Dezlegare la ulei şi vin)
16 V Sf. Prooroc Agheu; Sf. Mc. Marin; Sf. Împărăteasă Teofana (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
17 S Sf. Prooroc Daniel şi Sf. 3 tineri: Anania, Azaria şi Misail (Dezlegare la peşte)
18 Duminica dinaintea Naşterii Domnului (a Sf. Părinţi după trup ai Domnului; Genealogia Mântuitorului). †) Cuv. Daniil Sihastrul; Sf. Mc. Sebastian şi Zoe; Sf. Ier. Modest. Ap. Evrei XI, 9-10; 32-40; Ev. Matei I, 1-25; glas 2, voscr. 5 (Dezlegare la peşte) Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
19 L Sf. Mc. Bonifatie; Sf. Ier. Grichentie; Sf. Mc. Trifon; Cuv. Aglaia (Post) ACATIST 18.30 – 19.30
20 M Înainteprăznuirea Naşterii Domnului; Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul (Dezlegare la ulei şi vin)
21 M Sf. Mc. Iuliana; Sf. Mc. Temistocle (Post)
22 J †) Sf. Ier. Petru Movilă, Mitr. Kievului; Sf. M. Mc. Anastasia (Dezlegare la ulei şi vin)
23 V Sf. 10 Mc. din Creta; Sf. Pavel, Arhiep. Neocezareei; Cuv. Naum (Zi aliturgica) (Numai seara, grâu fiert îndulcit cu miere, poame, covrigi sau turte de făină) Maslu de Obște 18.30 – 19.30

24 S Sf. Cuv. Mc. Eugenia (Sâmbăta dinaintea Naşterii Domnului) (Ajunul Crăciunului) (Post)
LITURGHIE 8.00 – 11.30 VECERNIE 18.30 -19.30
COLINDE

M 25 (†)Duminica Naşterii Domnului – Crăciunul. Toate ale Praznicului
LITURGHIE 8.00 – 11.30
urmata de COLINDE
26 L A doua zi de Crăciun; (†) Soborul Maicii Domnului; † Cuv. Nicodim de la Tismana
Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
27 M A treia zi de Crăciun; †) Sf. Ap. Întâiul Mc. şi Arhid. Ştefan Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
28 M Sf. 20.000 de Mc. arşi în Nicomidia (Harţi)
29 J Sf. 14.000 de prunci ucişi din porunca lui Irod; Cuv. Marcel
30 V Sf. Mc. Anisia; Cuv. Teodora din Cezareea; Cuv. Leon (Harţi) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
31 S Cuv. Melania Romana; Sf. Mc. Hermes (Sâmbăta după Naşterea Domnului) (Odovania Praznicului Naşterii Domnului)
Sf. Liturghie 8.00 – 11.30

Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt
Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ
Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios
Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos
Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!
Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har!

Nu ai mângâiere? Citește FOAIA ! „Când nu găsim oameni care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să lucreze sufletul şi printr’o carte.” Teofan Zăvorâtul


Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian





Cugetarea Saptamanii

"Dacă aş vrea să te cunosc după haine, te văd că nu eşti îmbrăcat cu mai multă cuviinţă decît comedianţii.
Dacă aş vrea să te cunosc după cei ce te însoţesc, te văd înconjurat de paraziţi şi de lichele.
Dacă aş vrea să te cunosc după vorbe, nu te aud rostind vreo vorbă sănătoasă şi la locul ei, care să ajute la îmbunătăţirea vieţii noastre.
Dacă aş vrea să te cunosc după mîncărurile de la masă, apoi masa ta te acuză şi mai mult.

Spune-mi dar după care fapte să te cunosc că eşti creştin, cînd totul te arată necreştin?

Dar pentru ce spun: creştin? Nu pot şti bine nici dacă eşti om.

Cînd te văd că arunci cu picioarele ca un măgar, că sari ca un taur, că nechezi după femei ca un armăsar, că eşti lacom la mîncare ca un urs, că-ţi îngraşi trupul ca un catîr, că eşti ranchiunos ca o cămilă, că răpeşti ca un lup, că te mînii ca un şarpe, că răneşti ca o scorpie, că eşti şiret ca o vulpe, că ţii în tine veninul răutăţii ca o aspidă şi viperă, că lupţi împotriva fraţilor tăi ca demonul cel rău, cum voi putea să te număr cu oamenii cînd nu văd în tine caracteristicile firii omeneşti?

Căutînd să fac deosebirea între un necredincios şi un credincios, mi-e teamă că nu voi găsi nici deosebirea dintre un om şi o fiară.

Cum să te numesc? Fiară? Dar fiarele au numai unul din cusururile amintite! Tu însă ai adunat în tine toate cusururile şi mergi chiar mai departe decît fiarele sălbatice.

Să te numesc drac? Dar dracul nu slujeşte tiraniei stomacului, nici nu îndrăgeşte banii.
Spune-mi, te rog, pot să te mai numesc om cînd ai mai multe cusururi decît fiarele şi dracii?

Dacă om nu pot să te numesc, cum pot să te mai numesc creştin?

Sf. Ioan Gură de Aur
Pace si Multe Bucurii Binecuvantate, Tuturor!
parintele octavian



FOAIA CREŞTINULUI ORTODOX
DIN AREZZO ŞI PROVINCIA
Nr. 47 (339 / an VII) / 20 NOIEMBRIE 2011

Duminica a XXVI-a după Rusalii
(Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina)
†) Cuv. Grigorie Decapolitul; Sf. Mc. Dasie; Sf. Ier. Proclu
APOSTOL – Efeseni V, 9-19:
9. Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr.
10. Încercând ce este bineplăcut Domnului.
11. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă.
12. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi.
13. Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină,
14. Căci tot ceea ce este descoperit, lumină este. Pentru aceea zice: "Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos".
15. Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi,
16. Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.
17. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului.
18. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul.
19. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre,
EVANGHELIA– Luca XII, 16-21:
16. Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina.
17. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?
18. Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele;
19. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.
20. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?
21. Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.
Două căi. Alegeți!
Evanghelia duminicii trecute ne-a relatat parabola Samariteanului Milostiv, şi s-a încheiat cu aceste cuvinte: “Şi Isus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea” (Luca 10,37). Iar Evanghelia de astăzi – cum se încheie? “Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Luca 12,20).

Aici sunt două căi diferite. Amândouă ne conduc la momentul nostru de pe urmă – moartea. Dar nu există moarte, ci mai degrabă viaţă veşnică. Aceasta înseamnă că aceste căi diferite ne conduc la trecerea misterioasă, la întâlnirea cu veşnicia. Noi toţi ne vom întâlni cu acest “misterios ceva”. Şi această întâlnire se va dovedi a fi cel mai important moment al întregii noastre vieţi pe pământ, în esenţă momentul pentru care am trăit. Nu există în limbajul nostru cuvinte care să exprime aceasta; însă pasajul evanghelic din această duminică, precum şi cel de duminica trecută, ne dau unele indicaţii despre acest moment, despre această întâlnire. La finalul unui drum va răsuna teribilul cuvânt “Nebune!” (Luca 12,20). La finalul celuilalt drum, Evanghelia nu ne spune ce cuvânt vom auzi, ci doar spune: “Mergi şi fă şi tu asemenea!” Aceasta înseamnă că trebuie doar să facem acelaşi lucru, să acţionăm în acelaşi fel! Şi vom primi ceva ce nu poate fi exprimat prin cuvinte.

Ce deosebeşte aceste două căi? Atitudinea întregii noastre vieţi. Şi această atitudine este exprimată în fiecare pas al nostru, în fiecare acţiune, în fiecare respiraţie. Şi ce ciudat! Atitudinile le par oamenilor a fi ceva neimportant, ceva întâmplător. Dar nu este aşa în ochii lui Dumnezeu. Această atitudine este tocmai ceea ce defineşte acel mare mister cu care ne vom întâlni atunci, şi momentul plecării; şi ceea ce va determina soarta noastră pentru veşnicie.

Samariteanul milostiv a trăit în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Şi fiecare fiinţă umană era aproapele lui. Trăia ca într-un fel de mare familie a Tatălui ceresc. Pentru el fiecare era un frate sau o soră, şi el era frate cu toţi. Iar pe cel care a ajuns pe mâna tâlharilor îl iubea şi nu putea să treacă pe lângă el. S-a oprit, deşi foarte probabil se grăbea undeva, asemenea celor care au trecut pe alături înainte. L-a ajutat, l-a aşezat pe măgarul său, l-a dus la un han, şi l-a încredinţat grijii hangiului. A plătit pentru el, şi dacă hangiul urma să cheltuiască mai mult, a promis că îi va da înapoi la întoarcere. Din toate acestea, nu este dificil să înţelegem atitudinea vieţii acestui om: el l-a iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea şi din tot cugetul, iar pe aproapele lui ca pe sine însuşi (Luca 10,27).

Care a fost atitudinea vieţii bogatului din pasajul evanghelic de astăzi? Ca administrator se pare că era unul bun; şi ca om era raţional şi practic. Să vedem cum a gândit el: “Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele” (Luca 12,18). Observaţi cum spune: grâul meu, bunătăţile mele, fără a vorbi despre Dumnezeu; şi totuşi recolta a venit de la Dumnezeu! Şi mai apoi: “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12,19). Unde era iubirea pentru aproapele? Nu exista. Nici măcar un gând pentru aproapele. Toată grija era numai pentru el: odihnă, mâncare, băutură, distracţie – doar pentru el. Egoism – aceasta a fost atitudinea vieţii lui.

Fraţilor şi surorilor, care este spiritul vieţii noastre, care este atitudinea ei? Cred că dacă răspundem cinstit la această întrebare, vom vedea în noi câte ceva din ambele exemple prezentate. Suntem milostivi, dar şi egoişti într-o măsură nu chiar mică. Şi dacă este aşa, să ne gândim la aceste cuvinte: “În această noapte vor cere de la tine sufletul tău”. Într-adevăr, aşa este. “Această noapte” înseamnă pentru noi orice noapte, orice zi sau oră; dar în mod categoric ne va fi cerut. Şi atunci, ce va auzi sufletul nostru? Ceea ce a auzit bogatul, egoistul: “Nebune!”, sau vom vedea acea lumină care i-a apărut samariteanului milostiv? Da, va fi o sentinţă pentru toată veşnicia, şi această sentinţă depinde de întreaga atitudine a vieţii noastre, de spiritul ei.

Înainte să fie prea târziu, să alegem atitudinea minunată a samariteanului milostiv şi să luptăm cu egoismul nostru ca şi cu un duşman. Să luptăm până la moarte. Şi să ne amintim întotdeauna: “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5,7). Amin!
(predica: IPS Andrei Rymarenko)

INTRAREA ÎN BISERICĂ A MAICII DOMNULUI
Cel întru La slujba Sfântului Maslu este o alcătuire, o rugăciune către Maica Domnului, cu următorul cuprins: "Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce esti multlăudată, te rog, curăteste-mi mintea mea cea întunecată cu tot felul de păcate si o fă locas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi, ca să laud si să măresc puterea ta si mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tău".
Această rugăciune ne pune în atentie măretia Maicii Domnului. O numim pe Maica Domnului "palat preacurat al Împăratului ceresc"; o numim pe Maica Domnului "multlăudată". Dorim ca prin mijlocirea Maicii Domnului să fie curătită mintea noastră "de tot felul de păcate", dorim să fie făcută mintea noastră "locas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi". Cerem aceasta "ca să laud si să măresc puterea ta si mila ta cea nemăsurată". Avem în vedere măretii ale Maicii Domnului pe care ni le pune în atentie Sfânta noastră Biserică, dar pe care noi nu le putem întelege si nu le putem pretui la măsura lor, pentru că nu avem conditiile ca să stăm cu admiratie în fata Maicii Domnului.

O stim pe Maica Domnului "palat al Împăratului ceresc", o stim "multlăudată", o stim mijlocitoare, înfrumusetătoare de suflet, stim că are putere si milă, stim că are mărire, stim că toate acestea trebuie luate în seamă. Pentru toate acestea trebuie să-i aducem laudă Maicii Domnului, dar nu putem face aceasta, pentru că lucrurile lui Dumnezeu nu pot fi întelese numai din puterea omului.

Maica Domnului este Maica Dumnezeului nostru, este cea aleasă de Dumnezeu ca prin ea să vină în lumea aceasta Fiul Său. Este cea care L-a purtat în pântecele său pe Mântuitorul lumii, este cea care L-a născut pe Cel ce este om adevărat si Dumnezeu adevărat. Maica Domnului este mama Mântuitorului nostru si atunci este multlăudată; nu este nimeni în lumea aceasta ca Maica Domnului, nimeni nu are măsurile Maicii Domnului. Iar măsurile Maicii Domnului sunt mari, pentru că ea este în legătură cu Treimea cea dumnezeiască, cu puterea care a umbrit-o, cu Duhul Sfânt care S-a pogorât peste ea, cu Fiul ei si Dumnezeul nostru pe care L-a născut.

Maica Domnului este locas al Preasfintei Treimi. Este mărirea a toată lumea, care din oameni a răsărit si pe Cuvântul L-a născut. Este "mai înaltă decât cerurile si mai curată decât strălucirile soarelui". Este "mai cinstită decât heruvimii si mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii", fiindcă este Maica Dumnezeului nostru. Pe toate acestea noi le spunem cu cuvântul. Am vrea să le întelegem cu gândul si să le trăim cu simtirea, dar din puterea noastră nu putem face aceasta decât la măsurile noastre, si atunci cerem de la Maica Domnului ajutor să întelegem si să lăudăm mărirea ei, puterea ei, mila ei.

Ar trebui să avem mereu astfel de gânduri măcar la sărbătorile Maicii Domnului, cinci fiind acestea: Nasterea Maicii Domnului în 8 septembrie, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, în 21 noiembrie, Soborul Maicii Domnului, în 26 decembrie, Bunavestire, în 25 martie, si Adormirea Maicii Domnului, în 15 august. Dar noi ne întâlnim cu Maica Domnului si în alte zile la slujbele noastre, când zicem: "Spăi-mântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta, că tu, Fecioară neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate si ai născut Fiu pe Cel fără de ani, pe Cel ce dăruieste pace tuturor celor ce te laudă pe tine".

Ne gândim la Maica Domnului în timpul sfintelor slujbe, când auzim: "Pe preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea si pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii să o pomenim". Ne gândim la Maica Domnului când auzim la sfintele slujbe: "Pe Născătoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, întru cântări cinstindu-o, să o mărim".

Ne gândim la Maica Domnului când ni se spune: "Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce esti multlăudată". Ne gândim la Maica Domnului când se spun cuvintele: "De tine se bucură, ceea ce esti plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc si neamul omenesc; ceea ce esti biserică sfintită si rai cuvântător, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a întrupat si prunc S-a făcut Cel ce este mai înainte de veci. Că bratul tău - scaun l-a făcut si pântecele tău mai desfătat decât cerurile l-a lucrat. De tine se bucură, ceea ce esti plină de har, toată făptura, mărire tie!". Ne gândim la Maica Domnului ca la ceea ce este mai presus de minte si de cuvânt, căci ni se spune: "Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte si de cuvânt, care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani, credinciosii, te mărim".

Astăzi, la sărbătoarea aceasta, ne gândim la legătura Maicii Domnului cu Templul din Ierusalim. Templul din Ierusalim era un locas sfânt, ceea ce aveau evreii mai de căpetenie, mai înalt, mai deosebit, un fel de cer pe pământ, un fel de loc în care se uneste cerul cu pământul. Dorinta evreilor era ca fiecare să ajungă la Templul din Ierusalim. Acolo, după Traditia Bisericii, preasfânta Fecioară Maria a stat 12 ani si fost educată împreună cu alte fecioare, până la vârsta de 15 ani.

Templul din Ierusalim era ceva deosebit, dar în el era o încăpere mai presus decât orice în această lume. Acolo era Chivotul Legii, în care erau cele două Table ale Legii, pe care erau scrise cele 10 Porunci, era Toiagul lui Aaron, care odrăslise, era un vas cu mană din cea care căzuse spre hrana evreilor în pustie, după ce trecuseră Marea Rosie, când au fost eliberati din robia Egiptului, erau doi heruvimi care aveau aripile întinse peste Chivotul Legii... Acolo nu intra decât o dată pe an, singur, arhiereul.

În credinta Bisericii noastre este si adevărul că Maica Domnului a stat în această încăpere, vreme îndelungată, desi sunt unii care spun că lucrul acesta era cu neputintă. Si totusi, Biserica noastră zice, în alcătuirile ei de slujbă: "Ceea ce s-a hrănit în Sfânta Sfintelor, celei îmbrăcate cu credinta si cu întelepciune si cu neîntinata feciorie, maimarele Gavriil i-a adus din ceruri închinăciune".

Nu trebuie să fim încurcati în gândurile noastre de astfel de nepotriviri, ci trebuie să stim că dacă lucrul acesta n-a fost cu putintă în chip obisnuit, a fost cu putintă în chip mai presus de fire. În Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel este scris că Domnul nostru Iisus Hristos, Arhiereul cel vesnic, n-a intrat niciodată într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mână omenească. Si totusi a intrat în Sfânta Sfintelor, în Sfânta Sfintelor pe care o închipuia Sfânta Sfintelor de aici, de pe pământ. Sigur, asa a fost si cu Maica Domnului.

Maica Domnului, cea pregătită ca să-L nască pe Mântuitorul lumii, cea pregătită ca în pântecele ei să se unească firea omenească cu firea dumnezeiască în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a intrat si ea în Sfânta Sfintelor - prin viata ei, prin gândurile ei, prin măretiile ei, prin darurile ei. A intrat în Sfânta Sfintelor care este smerenia, pentru că la Bunavestire a zis către îngerul binevestitor "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38), iar Sfânta Elisabeta i-a zis: "Binecuvântat este rodul pântecelui tău!" (Luca 1, 42).

Toate acestea s-au întâmplat având-o în vedere pe Maica Domnului, care este "mai înaltă decât cerurile" si, dacă este mai înaltă decât cerurile Bisericii noastre, dacă este mai curată decât strălucirile soarelui, sigur că prin aceasta a intrat în Sfânta Sfintelor nefăcută de mână omenească - prin viata ei, prin ceea ce purta în suflet, prin ceea ce a avut în gândurile ei când se pregătea să nască pe Mântuitorul, prin ceea ce a gândit, prin ceea ce a simtit când L-a purtat în pântecele ei pe Mântuitorul lumii.

Maica Domnului, ea însăsi este Sfântă a sfintilor, Sfântă mai înaltă decât toti sfintii. La măsurile Maicii Domnului nu există nici un sfânt. Noi asa o cinstim pe Maica Domnului, ca pe cea mai înaltă dintre toti sfintii, ca pe cea mai aleasă, ca pe ceea ce este unică în lumea aceasta. Dacă ea a fost închipuită de Sfânta Sfintelor, de încăperea aceea din Templul din Ierusalim în care nu putea să intre decât o dată pe an singur arhiereul, dacă a fost închipuită de Sfânta Sfintelor, atunci este ea însăsi Sfântă a Sfintelor. Biserica noastră ne-o prezintă ca fiind un "sicriu însufletit", un chivot: "Ca de un sicriu însufletit, ca de un chivot însufletit al lui Dumnezeu, nicicum să nu se atingă mâna necredinciosilor, iar buzele credinciosilor, fără tăcere glasul îngerului strigând, cu bucurie să zică: «Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine!»".

Asa a zis îngerul, asa zicem si noi, de aceea avem bucuria de a fi cinstitori ai Maicii Domnului. O primim pe Maica Domnului asa cum ne-o prezintă Biserica, o tinem în sufletul nostru cu evlavia câtă o avem si ne silim să urmăm exemplul Maicii Domnului în supunerea fată de Mântuitorul, în grija fată de oameni, în tăcerea care se desprinde din faptul că avem atât de putine cuvinte ale Maicii Domnului în Sfânta Evanghelie. O avem pe Maica Domnului ca exemplu de milostivire pentru cei ce au trebuintă de ajutorul ei si, stiind că Maica Domnului nu este numai mama Mântuitorului, ci si mama noastră, ne gândim si la însusirile de mamă pe care le are preasfânta Fecioară Maria fată de credinciosii care fac ceea ce a zis ea să facă, adică ascultă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Să-I multumim lui Dumnezeu pentru aceste daruri ale Bisericii noastre, să multumim lui Dumnezeu pentru faptul că Maica Domnului este si mama noastră. Să multumim lui Dumnezeu pentru faptul că avem pe Maica Domnului mijlocitoare pentru binele nostru, să multumim lui Dumnezeu că avem pe Maica Domnului ajutătoarea noastră. Să nu uităm că "ceea ce poate Dumnezeu cu puterea, poate Maica Domnului cu rugăciunea", si să avem încredere în ajutorul ei. Să-i urmăm cât putem exemplul, ca să avem si noi parte de binecuvântarea Domnul nostru Iisus Hristos acum si pururea, amin!

( părintele Teofil Părăian)

DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (288) – CARTEA LUI IOSUA NAVI
CAPITOLUL 18. Partea lui Veniamin.
1. Atunci s-a adunat toată obştea fiilor lui Israel la Şilo şi au aşezat acolo cortul adunării, căci ţara fusese supusă de ei.
2. Dar dintre fiii lui Israel mai rămăseseră şapte seminţii care nu-şi primiseră încă părţile lor.
3. Atunci a zis Iosua către fiii lui Israel: "Oare mult veţi rămâne voi nepăsători de a merge să luaţi moştenire ţara pe care v-a dat-o Domnul Dumnezeul părinţilor voştri?
4. "Daţi câte trei oameni de seminţie şi eu îi voi trimite, iar ei, sculându-se, se vor duce prin ţară şi o vor descrie, cum trebuie să li se împartă în părţi, şi apoi vor veni la mine.
5. Să o împartă în şapte părţi; Iuda să rămână în partea sa spre miazăzi, iar casa lui Iosif să rămână în partea sa la miazănoapte.
6. Voi însă întocmiţi un plan al ţării, împărţit în şapte părţi şi să mi-l aduceţi şi eu voi arunca sorţi aici înaintea Domnului Dumnezeului nostru.
7. Leviţii însă n-au parte între voi, căci preoţia Domnului este partea lor. Iar Gad, Ruben şi jumătate din seminţia lui Manase şi-au primit partea lor peste Iordan, spre răsărit, pe care le-a dat-o Moise, robul Domnului".
8. Atunci s-au sculat oamenii aceia şi s-au dus. Dar Iosua a dat celor ce s-au dus să facă planul ţării astfel de poruncă: "Duceţi-vă şi cutreieraţi ţara, descrieţi-o şi vă întoarceţi la mine, şi eu vă voi arunca aici sorţi înaintea Domnului, în Şilo".
9. Şi ei s-au dus, au cutreierat ţara, au cercetat-o şi au împărţit-o, după cetăţile ei, în şapte părţi, după un plan, şi apoi au venit la Iosua în Şilo.
10. Şi le-a aruncat Iosua sorţi în Şilo, înaintea Domnului, şi a împărţit Iosua acolo ţara fiilor lui Israel în părţile ce li se cuvenea.
11. Întâiul sorţ a căzut seminţiei fiilor lui Veniamin, după familiile lor. Partea lor după sorţ se întindea între fiii lui Iuda şi fiii lui Iosif.
12. Hotarul lor de miazănoapte se începe de la Iordan şi trece pe lângă Ierihon, pe partea de miazănoapte, şi se urcă pe muntele de la apus şi se sfârşeşte în pustiul Betaven.
13. De acolo hotarul merge spre Luz, pe partea de miazăzi a Luzului sau a Betelului; apoi hotarul, coborând spre Atarot-Adar, merge către muntele care e spre miazăzi de Bet-Horonul de jos.
14. Apoi hotarul se îndreaptă spre partea mării, pe la rniazăzi de muntele care vine la miazăzi de Bet-Horon sau Chiriat-Iearim, cetatea fiilor lui Iuda. Aceasta este latura de la apus.
15. Iar în partea de miazăzi, de la Chiriat-Iearim, hotarul merge spre mare şi ajunge până la izvorul apei Neftoah.
16. Apoi hotarul se coboară spre capătul muntelui celui din fata văii Ben-Hinom, la miazănoapte, şi se coboară pe valea Hinom spre partea de miazăzi a Iebusului şi merge spre En-Roghel.
17. Apoi se întoarce de la miazănoapte şi merge spre En-Şemeş şi înaintează către Ghelilot, care e în faţa înălţimii Adumium, şi se coboară spre piatra lui Bohan, fiul lui Ruben.
18. Apoi trece pe la miazănoapte de Harabah şi se coboară la hotarul Arabei;
19. De acolo hotarul trece pe lângă Bet-Hogla, pe la miazănoapte, şi se sfârşeşte la, golful de miazănoapte al Mării Sărate, la capătul de miazăzi al Iordanului. Acesta e hotarul de miazăzi. Iar spre răsărit hotarul îl formează Iordanul.
20. Aceasta este partea fiilor lui Veniamin cu hotarele ei din toate părţile, după familiile lor.
21. Iar cetăţile fiilor lui Veniamin, după familiile lor, sunt acestea: Ierihonul, Bet-Hogla şi Emec-Cheţiţ;
22. Bet-Harabah, Ţemaraim şi Betel;
23. Avim, Para şi Ofra;
24. Chefar-Amonai, Ofni şi Gheba: douăsprezece cetăţi cu satele lor;
25. Ghibeon, Rama şi Beerot;
26. Miţpa, Chefira şi Moţa;
27. Rechem, Irpeel şi Tareala;
28. Ţela, Elef şi Iebus sau Ierusalimul, Ghibeat şi Chiriat: paisprezece cetăţi cu satele lor. Aceasta este partea lui Veniamin, după familiile lor.

CALENDAR PENTRU 21 – 30 NOIEMBRIE 2011
21 L (†) Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (Vovidenia) (Dezlegare la peşte) Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
22 M Sf. Ap. Filimon, Arhip şi Onisim; Sf. Mc. Cecilia (Dezlegare la ulei şi vin)
23 M †) Cuv. Antonie de la Iezerul-Vâlcea; Sf. Ier. Amfilohie (Post)
24 J Sf. Mc. Clement, Ep. Romei şi Petru, Ep. Alexandriei (Dezlegare la ulei şi vin)
25 V † Sf. M. Mc. Ecaterina; Sf. M. Mc. Mercurie (Odovania Praznicului intrării în Biserică a Maicii Domnului)
(Dezlegare la peşte) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
26 S Cuv. Alipie Stâlpnicul, Nicon şi Stelian Paflagonul (Dezlegare la peşte)
27 Duminica a XXX-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor). Sf. M. Mc. Iacob Persul; Cuv. Natanail şi Pinufrie (Dezlegare la peşte).Ap. Coloseni III, 12-16; Ev. Luca XVIII, 18-27; glas 7, voscr. 2
Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
28 L Sf. Cuv. Ştefan cel Nou; Sf. Mc. Irinarh (Post) ACATIST 18.30 – 19.30
29 M Sf. Mc. Paramon, Filumen şi Valerin (Dezlegare la ulei şi vin)
30 M †) Sf. Ap. Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României; Sf. Frumenţiu, Ep. Indiei (Dezlegare la peşte)
Sf. Liturghie 8.00 – 11.30

Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt
Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ
Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios
Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos
Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!
Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har!

Nu ai mângâiere? Citește FOAIA ! „Când nu găsim oameni care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să lucreze sufletul şi printr’o carte.” Teofan Zăvorâtul


Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian





Cugetarea Saptamanii:

"Am fost odata la Părintele Arsenie Boca - Dumnezeu să-l odihnească! -, la București, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot - au trecut anii peste toți de-atunci... a fost asta în 1965 -, și Parintele vorbind cu el, desigur să aud [și] eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rămas mie pentru cealaltă vreme a vieții mele și cred că și pentru veșnicie.

N-am să-l uit niciodată!

Zice: "Uite, măi frate. O să fii preot. Să fii înțelegător față de neputința omenească!"

Nici nu vă puteți închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am urmărit în viața mea și în viața oamenilor. Și mi-am dat seama că neputința omenească e o realitate. Sunt atâția oameni răi în lumea asta, și nici ei nu vor să fie răi...Și-s răi, și noi trebuie să înțelegem răutatea lor de pe poziția noastră, din situația noastră. Să înțelegem că ei nu pot mai mult, că ei ei înșiși sunt nemulțumiți de răutatea lor - "Pe cel rău răutatea îl ucide", îi scris în Psalmi: "pe cel rău răutatea îl ucide", îl nimicește, răutatea îl nemulțumește. Pomenirea de rău spun părinții cei duhovnicești că e o răutate fără margini, e o răutate ca o rugină care mănâncă fierul, așa mănâncă sufletul; răutatea-i cui înfipt în suflet. Pomenirea de rău, nemulțumirea, neiertarea este viermele minții.

Un parinte spune ca "răul să-l scrii pe apă".

Parentele TEOFIL Paraianu


Pace si Multe Bucurii Binecuvantate, Tuturor!

parintele octavian



FOAIA Nr. 46 (338 / an VII) / 13 NOIEMBRIE 2011

Duminica a XXV-a după Rusalii
(Pilda samarineanului milostiv)
†) Sf. Ioan Gură de Aur, Arhiep. Constantinopolului; Sf. Mc. Damaschin.
APOSTOL – Efeseni IV, 1-7:
1. De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi,
2. Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire,
3. Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii.
4. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre;
5. Este un Domn, o credinţă, un botez,
6. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi.
7. Iar fiecăruia dintre noi, i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos
EVANGHELIA– Luca X, 25-37:
25. Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?
26. Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti?
27. Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
28. Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.
29. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?
30. Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.
31. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.
32. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături.
33. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,
34. Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.
35. Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.
36. Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?
37. Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.
Suntem zidiţi de Dumnezeu spre fapte bune
Iubirea nemărginită a lui Dumnezeu fată de oameni
Sunt cunoscute tuturor cuvintele de la slujbe:
„ Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”

„ Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
„ Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
„ Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
Sunt cuvinte de preamărire a lui Dumnezeu pentru mila Lui cea mare, pentru iubirea lui faţă de noi, sunt cuvinte care ne încredinţează de bunătatea lui Dumnezeu, de aceea noi cerem cu încredere mila lui Dumnezeu când zicem “Doamne Miluieşte!”. La rugăciunile de dezlegare pe care le rostesc preoţii, se afirmă şi că mila lui Dumnezeu este tot atât de mare cât de mare este mărirea lui Dumnezeu şi zicem că „precum este mărirea Ta aşa este şi mila Ta”.
Toate ale lui Dumnezeu, precum Dumnezeu însuşi, sunt nemărginite şi El este nemărginit. Avem încredinţarea aceasta că Dumnezeu, Care a trimis pe Fiul Său să se jertfească şi să sufere pentru mântuirea noastră, pentru ca lumea să aibă viaţă, a făcut aceasta din iubire. Atât de mare este iubirea Lui încât pe Unul-Născut, Fiul Său, L-a dat pentru noi, ca toţi cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Romani, scrie că dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul său pentru noi oare nu ne va da toate împreună cu El? (Rom. 8, 32) [ El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El?]
Sfânta Liturghie, în întregimea ei, este o arătare a milei lui Dumnezeu către oameni. Preotul spune, vorbind cu Dumnezeu [într-ua din rugăciunile de la Sf. Liturghie-n.n.]: „Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la cer, de şederea cea de-a dreapta, de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire. Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate “.
Pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim jertfa Mântuitorului, pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim moartea pe cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim învierea Domnului nostru Iisus Hristos - pentru că învierea se întemeiază pe jertfă - şi mai pomenim mila lui Dumnezeu şi când pomenim înălţarea la ceruri şi şederea de-a dreapta Tatălui şi cea de-a doua venire. Toate s-au făcut şi se vor face pentru binele nostru sufletesc.
Pomenim mila lui Dumnezeu când pomenim de întruparea Mântuitorului, venirea în lume, Naşterea din Preasfânta Fecioară Măria, pentru că toate s-au făcut din iubire şi toate sunt cuprinse în Crucea Mântuitorului care este Faţa lui Dumnezeu îndreaptă către lume, pentru că pomeneşte iubirea lui Dumnezeu.

E bine să ne gândim la bunătatea lui Dumnezeu, la Părintele ceresc cel bun, mai bun decât părinţii noştri cei pământeşti, în cartea proorocului Isaia, găsim cuvântul lui Dumnezeu prin proorocul Isaia: “Oare va uita mama pe copiii săi, oare nu-i va fi milă de fiu pântecelui ei şi chiar dacă mama va uita pe fiii săi, Eu nu te voi uita pe tine”.

Mila lui Dumnezeu faţă de noi ne obligă să avem milă fată de alţii
Toate acestea şi altele ca acestea, iubiţi credincioşi, ne aduc în faţa lui Dumnezeu cu înţelegerea că mila lui Dumnezeu ne este dată nouă tuturor, dar mila lui Dumnezeu faţă de noi ne îndatorează ca şi noi să avem milă faţă de oameni. A zis Domnul Hristos “Milă voiesc, iar nu jertfă” (ML 9,13 şi 12,7). Cuvântul este din proorocul Osea. Domnul Hristos 1-a adus în conştiinţa credincioşilor, a fost însemnat în Sfânta Evanghelie şi-1 găsim în 2 locuri: în Evanghelia de la Matei,« milă voiesc…, duceţi-vă şi vă întrebaţi ce înseamnă „milă voiesc, iar nu jertfa”».
Deci, vreau să fiţi milostivi unii cu alţii, nu vreau să-mi aduceţi jertfe de animale! Mila voastră este jertfa cea adevărată, mila faţă de oameni, mila faţă de cei ce au trebuinţă de ajutorul vostru, angajarea oamenilor cu bunăvoinţă. La aceasta ne îndeamnă Domnul nostru Iisus Hristos când ne recomandă pe samarineanul milostiv.

Duminica trecută, din cele citite din Sfânta Evanghelie, la Sfânta Liturghie, a fost pomenit un om nemilostiv, un om bogat care nu dădea, care nu avea bunăvoinţă faţă de cei lipsiţi. Şi am aflat din Sfânta Evanghelie - aceea cu săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv - că bogatul nemilostiv s-a dus în iad. Dumnezeu vrea ca noi să fim milostivi şi să fim milostivi cum a fost samarineanul milostiv.
S-a citit astăzi la Sfânta Liturghie despre un om pe care Domnul Hristos ni-1 recomandă şi nouă, ca să facem şi noi la fel ca el. Domnul Hristos a zis către învăţătorul de lege: “Du-te şi fă şi tu asemenea “, fă şi tu la fel. Astfel, Domnul Hristos a vorbit şi cu noi - care citim Evanghelia, spunându-ne să fim la fel ca samarineanul milostiv.

Ce a făcut samarineanul milostiv? Din pilda cu samarineanul milostiv aflăm că în timp ce doi oameni, un preot şi un levit (oameni de la care s-ar fi aşteptat toţi să fie mai binevoitori), au trecut cu nepăsare pe lângă un om care avea trebuinţă de ajutor pentru că a fost prădat de tâlhari şi bătut, fiind lăsat aproape mort, pe marginea drumului, mai la urmă, a trecut şi un om care făcea parte dintr-un popor hulit, dintr-un popor nebăgat în seamă, dintr-un popor dispreţuit, samarinenii. Domnul Hristos ni-1 arată pe acela că a fost milostiv şi nu s-a mulţumit numai să privească la necazul omului, cum au făcut cei doi care au trecut mai departe cu nepăsare, ci el s-a apropiat nu ca să privească si să facă un reportaj despre asta, ci ca să se încredinţeze de starea omului şi să vadă ce poate face pentru el.

Noi ştim din Sfânta Evanghelie, în legătură cu înmulţirea pâinilor, înainte de a-i sătura Domnul Hristos pe cei mulţi care erau acolo şi aveau trebuinţă de hrană, că ucenicii Domnului Hristos au zis: “Dă drumul mulţimilor să se ducă prin sate să-şi cumpere de mâncare, că aici e loc pustiu şi ceasul este spre seară ” (Mt. 14,15). Domnul Hristos le spusese un cuvânt veşnic pe care nu 1-a auzit samarineanul milostiv: “N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce ” (Mt. 14,16).

Cu asta Domnul Hristos i-a obligat pe ucenicii săi să rămână cu luare aminte la necazurile oamenilor şi să intervină ei, nu să-i lase să se descurce, cum s-ar zice: «Lasă, că s-or descurca ei cumva!». întrebarea pe care trebuie să ne-o punem fiecare în legătură cu orice om care ne vine în faţă este: “Ce pot face eu pentru omul acesta care-mi vine în faţă şi pe care de fapt nu întâmplarea, ci Dumnezeu mi l-a trimis în faţă? ”

Ce a făcut samarineanul milostiv? A încercat să-1 ajute pe acela din prisosul lui şi anume, întâi i-a legat rănile, punând pe ele untdelemn şi vin, pe care, bineînţeles, le avea cu el; de ce le-a luat nu ştim, dar, ştim că le-a întrebuinţat pentru binele celui căzut în suferinţă. După ce i-a legat rănile, l-a pus pe animalul său, asta înseamnă că i-a oferit ceva din comoditatea lui, în înţelesul că el a trebuit să meargă pe jos.
Dacă cel care avea trebuinţă să fie transportat nu putea să meargă pe jos, a mers el. Apoi l-a dus la o casă de oaspeţi, a purtat grijă de el, nu a pus pe alţii să aibă grijă, iar dimineaţa i-a dat gazdei doi dinari şi i-a spus să aibă grijă de el şi daca va cheltui mai mult: „ Când mă întorc eu îţi voi plăti şi ce vei mai cheltui în plus ” (Lc. 10,35). S-a dus şi şi-a găsit de treabă, n-a stat lângă el până 1-a văzut vindecat! De ce? Pentru că el n-a plecat să vindece oameni, să ajute oameni, a plecat cu un rost, cu o treabă, s-a dus undeva, unde era pornit să meargă. Şi după aceea Domnul Hristos 1-a întrebat pe învăţătorul de lege: “Au trecut trei pe lângă omul acela, care a fost aproapele lui? “. învăţătorul de lege a spus: „ Cel care a avut grijă de el ” Şi atunci Domnul Hristos a zis: “Du-te şi fă şi tu la fel!” (Le. 10,37), ca samarineanul milostiv.

Iubiţi credincioşi,
E bine să ştim că Domnul Hristos cere de la noi să fim şi noi ca samarineanul milostiv, adică să dăm ceva din prisosul nostru, pentru că samarineanul milostiv a dat din prisosul lui, a dat ceva din comoditatea lui, a dat ceva din averea lui, a dat ceva din osteneala lui, în înţelesul că a purtat grijă de omul acela şi după aceea s-a dus mai departe. Domnul Hristos a zis către învăţătorul de lege „ Fă şi tu la fel!”, adică dă şi tu din prisos.
Domnul Hristos a dat ca pildă şi o femeie văduvă, o văduvă care a dat doi bani, a pus doi bani în vistieria templului şi Domnul Hristos a spus că femeia a dat mai mult decât toţi bogătaşii care au dat mult, pentru că ea a dat tot, a dat nu din prisos, ci din lipsa ei a dat. Şi atunci cum stăm?
S-ar putea ca Domnul Hristos, după ce a dat ca exemplu pe samarineanul milostiv, să ne judece că n-am făcut ca femeia care a dat doi bani nu din prisos, ci din lipsă şi să ne ceară să dăm din ceea ce nu avem sau din ceea ce avem foarte puţin? Desigur, dacă iei drept pildă pe Samarineanul milostiv, înseamnă că Domnul Hristos ne cere să dăm întâi şi întâi din prisos. Dar să dăm, să fim preocupaţi de binele altuia, să dăm ceea ce putem să dăm şi nu se ştie dacă nu vom putea da şi mai mult cu vremea, pentru că Sfântul Marcu Ascetul zice: “Fă binele de care îţi aduci aminte, şi cel de care nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi ţie “.
Prin urmare, dacă faci binele pe care îl poţi face, vei ajunge să faci şi mai mult bine, dar dacă nu faci nici cât ai putea să faci din prisos, din comoditate, din ceea ce ai mai mult decât alţii, n-o să ajungi niciodată să faci ceea ce a făcut femeia aceea văduvă, în orice caz nu începem cu femeia care a dat doi bani, ci începem cu samarineanul milostiv care a dat din prisosul lui.

Iubiţi credincioşi,
Domnul Hristos arată în pilda aceasta cu samarineanul milostiv că trebuie să fim şi noi milostivi, şi de aceea a spus-o, ca exemplu de iubire faţă de aproapele. Să ajuţi, să fii binevoitor, să faci ceva, să fi interesat, să nu te gândeşti ce pot face alţii, ci să te gândeşti ce trebuie să faci tu, ce ai puterea să faci în condiţiile tale.
Bineînţeles că dacă un singur om ar face lucrul acesta, s-ar putea să acopere multe necazuri, multe lipsuri. Dacă oamenii se unesc şi fiecare e un samarinean milostiv, atunci foarte mult s-ar putea interveni spre binele altora şi mai ales dacă lucrul acesta s-ar face în mod susţinut. Dacă faci o dată în viaţă un bine şi apoi te gândeşti la binele acela şi alt bine nu mai faci, nu-i destul, în orice caz nu eşti un samarinean milostiv.

Fereşte-te de rău şi fă binele
Credinţa noastră creştină este izvor de fapte bune, ne angajează la fapte bune. “Toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor la fel” (Mt.7, 12). Este un cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos. Adică, faceţi ceva pozitiv, să nu ne mulţumim numai să nu facem rău. “Fereşte-te de rău şi fă binele “, zice psalmistul în programul pe care 1-a cuprins el în psalmul al 33-lea. “Fereşte-te de rău şi fa binele “. De ce nu se mulţumeşte să spună numai „ Fereşte-te de rău “? Cineva care nu face rău, nu se poate zice că este într-o stare mai bună decât un mort, pentru că nici mortul nu mai face nici un rău. Omul bun trebuie să facă bine, este făcut spre bine, iar dacă Dumnezeu are milă şi omul trebuie să aibă milă, dacă Dumnezeu are bunătate şi omul trebuie să fie bun, dacă Dumnezeu ştim că este iubitor de oameni şi noi trebuie să fim iubitori de oameni.
Şi atunci, dacă suntem angajaţi unii faţă de alţii, se schimbă la faţă toată existenţa, se schimbă la faţă cei din jurul nostru. Nimenea nu poate face binele absolut, om fiind, mărginit fiind, nu poate face bine pentru toată lumea aceasta şi fiecare dintre noi facem binele acolo unde suntem, unde ne este rostul, unde-i familia noastră, comunitatea noastră, obştea noastră. Acolo trebuie să aducem ceva şi să adăugăm ceva prin noi la ceea ce nu este, la ceea ce n-ar fi dacă nu am fi noi.

Suntem chemaţi, suntem zidiţi de Dumnezeu spre fapte bune; la Judecata de Apoi vom fi întrebaţi de fapte pe care le-am făcut sau pe care nu le-am făcut şi dacă citim al 25-lea capitol din Sfânta Evanghelie de la Matei în partea de la sfârşit, de la versetul 40 şi mai încolo, vedem că Domnul Hristos, vorbind despre Judecata de Apoi, a spus că cei care n-au făcut bine vor fi osândiţi. Nu apare că vor fi osândiţi cu cei care au făcut rău, deşi şi aceia vor fi osândiţi, vor fi osândiţi şi aceia ce nu au făcut bine după puterea lor. Cum trupul fără suflet este mort şi credinţa fără faptă bună este moartă.

Citim din Filocalie, din vol. X de pildă, din cuvintele Sfântului Isaac Sirul, despre oamenii care au inimă care arde pentru toată făptura, despre oamenii care sunt milostivi şi faţă de duşmani şi faţă de vrăjmaşii adevărului şi faţă de animalele cele târâtoare şi faţă de vrăjmaşi, de diavoli, faţă de toată lumea, au o inimă revărsătoare, o inimă care arde pentru toată făptura. Faţă de ce spune Sfântul Isaac Sirul, ceea ce ne cere Domnul nostru Iisus Hristos, e foarte puţin: să facem din prisos. Nu ne spune să facem cu inimă arzătoare, pentru că n-avem inimă arzătoare. Cine poate spune că a ajuns la măsurile acelea pe care le are în vedere Sfântul Isaac Sirul? Nu poate spune nimeni lucrul acesta, nici măcar unul dintre câţi sunt aici nu poate spune că are inimă arzătoare şi binevoitoare şi că este frământat pentru binele altora şi angajat şi îşi dă toată puterea ca să se împlinească binele din lumea aceasta.

Dar Domnul Hristos nu ne cere asta, sigur că este un dar de la Dumnezeu şi ar fi bine să ajungem la măsura asta, dar nu putem să ajungem la măsura asta dacă nu facem câte ne cere Domnul Hristos, măcar atât cât a făcut samarineanul milostiv; nici la măsurile văduvei care a dat din lipsa ei nu ajungem, dacă nu dăm prisosul nostru.

Iubiţi credincioşi,
Domnul Hristos ne recomandă în Sfânta Evanghelie şi pe alţii, haideţi să ne gândim la sutaşul din Capernaum de care s-a minunat Domnul Hristos, haideţi să ne gândim la femeia canaaneancă, pentru care a zis Domnul Hristos: “O femeie, mare este credinţa ta!”. Haideţi să ne gândim la tânărul cel bogat care, deşi nu urma Domnului Hristos, totuşi avea lucruri mai mari decât avem noi. Când Domnul Hristos i-a înşirat poruncile pe care trebuie să le împlinească el răspunde: “Da pe astea le-am împlinit” şi atunci Domnul Hristos, ni se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu (cap. 10): “A privit la tânărul cel bogat şi i-a fost drag de el”.

Noi să ajungem ca samarineanul milostiv pe care ni-1 recomandă Domnul Hristos pentru mila lui; să avem virtuţile sutaşului, credinţa, nădejdea, dragostea şi smerenia; credinţa femeii canaanence; să ajungem să împlinim poruncile ca tânărul cel bogat chiar dacă nu ajungem să ne lepădăm de toate, cum de fapt nu s-a lepădat nici el. Cel puţin nu ni se spune în Sfânta Evanghelie că s-ar fi lepădat ci numai că a avut piedică, dar nu se poate să nu-i fi răsplătit Domnul Hristos partea ce i se cuvenea lui câtă vreme i-a fost drag Domnului Hristos de el. Să dea Dumnezeu să fim şi noi nişte samarineni milostivi. Amin!
(predica: Parintele Teofil Paraian)
Sfântul Ioan Gură de Aur
Cel întru Sfinți Părintele nostru Ioan Gură de Aur (347-407), Arhiepiscop al Constantinopolului a fost un cunoscut episcop și predicator din secolele IV-V, în Siria și Constantinopol. Este binecunoscut pentru elocvența cuvântărilor sale publice și pentru denunțarea abuzurilor de autoritate din Biserică și din Imperiul Roman din acea vreme. Avea o mare aplecare spre asceză. După trecerea sa la Domnul, a fost numit Chrysostomos, din grecescul chrysostomos, care se traduce prin Gură de Aur. Biserica Ortodoxă îl cinstește ca sfânt (cu pomenirea la 13 noiembrie) și l-a rânduit între Sfinţii Trei Ierarhi (pomeniți pe 30 ianuarie), alături de Sfântul Vasile cel Mare și cu Sfântul Grigorie Teologul. Este recunoscut și de Biserica Romano-Catolică, care îl cinstește ca Sfânt și Doctor al Bisericii, precum și de Biserica Anglicană, ambele făcându-i pomenirea la 13 septembrie. O parte din sfintele sale Moaşte au fost furate de cruciați în 1204 (amintirea acestui eveniment se face la 27 ianuarie) și duse la Roma, fiind restituite Bisericii Constantinopolului pe 27 noiembrie 2004 de către Papa Ioan Paul al II-lea.

Uneori este numit și "Ioan al Antiohiei", dar acest nume se referă în realitate la un episcop al Antiohiei din anii 429-441 d. Hr., care a condus un grup de episcopi răsăriteni moderați în timpul controversei nestoriene.Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia din părinți nobili: tatăl său, Secundus, era un ofițer de rang înalt în armata imperială. Tatăl său a murit la scurt timp după nașterea sa, astfel încât el a fost crescut de mama sa, Antuza, care era creștină. A fost botezat în 370 și hirotesit citeţ. Și-a început educația pe lângă educatorul păgân Libanius, apoi a studiat teologia cu Diodor din Tars (unul din conducătorii a ceea ce mai târziu s-a numit Școala din Antiohia), timp în care practica o aspră asceză. Nemulțumit de acestea, devine pustnic (cca. 375 d. Hr.) și rămâne retras până când sănătatea sa precară îl silește să se întoarcă în Antiohia.

Atunci a fost hirotonit diacon în 381 de către Sfântul Meletie al Antiohiei, iar mai apoi preot în 386 de către episcopul Flavian I al Antiohiei. Se pare că aceasta a fost perioada cea mai fericită din viața sa. De-a lungul a doisprezece ani, a devenit foarte cunoscut datorită elocvenței cu care vorbea în public. În acest sens, trebuie amintite explicațiile sale referitoare la diferite pasaje și învățături morale din Sfânta Scriptură. Cele mai valoroase lucrări ale sale sunt Omiliile la diferite cărți ale Bibliei. Sfântul Ioan insista foarte mult asupra milosteniei. De asemeni, el se îngrijea foarte mult de nevoile duhovnicești și materiale ale săracilor. A predicat mult împotriva abuzurilor de bogăție și de dreptul de proprietate. În multe privințe, faptul că avea atât de mulți ascultători nu era de mirare. Întrucât avea o înțelegere directă a Scripturilor (foarte deosebită de tendința alexandrină de interpretare alegorică), aceasta însemna că majoritatea temelor abordate în cuvântările lui erau prin excelență sociale, explicând cum ar trebui să trăiască creștinii.

Un incident petrecut în timpul slujirii sale în Antiohia ilustrează poate cel mai bine influența predicilor sale. Cam în vremea în care ajunge în Antiohia, episcopul trebuie să intervină pe lângă împăratul Teodosie I în favoarea cetățenilor care participaseră la o revoltă în timpul careia statuile împăratului și ale familiei sale fuseseră mutilate. De-a lungul Postului Mare, în anul 397, Sf. Ioan ține 21 de predici în care arată poporului greșelile pe care le făcuse. Se pare că acestea au avut o influență durabilă asupra multora: se știe că mulți păgâni s-au convertit la creștinism în urma acestora. Cu această ocazie, răzbunarea împăratului Teodosie nu a fost atât de aspră pe cât putea fi: acesta s-a mulțumit să schimbe statutul legal al cetății cu unul inferior.

În anul 397, Sf. Ioan a fost chemat (oarecum împotriva voinței sale) să devină episcop de Constantinopol. El a fost mâhnit de faptul că protocolul curții imperiale îi conferea privilegii mai mari decât ale celor mai mari dregători laici. Pe când era episcop, a refuzat net să găzduiască orice fel de petreceri luxoase. Aceasta i-a adus popularitatea în rândul poporului, dar nu și pe cea a bogaților și clerului. Curând după venirea sa în oraș, el spunea: "poporul îl laudă pe înaintaș ca sâ îl poată critica pe urmaș". Reforma clerului pe care acesta o întreprinde i-a adus nemulțumiri în rândul acestuia. El le-a cerut predicatorilor itineranți să se întoarcă, fără nici o plată, la bisericile unde fuseseră rânduiți să slujească.
Perioada petrecută acolo a fost mult mai tulbure decât cea din Antiohia. Teofil, Papă al Alexandriei dorea să aducă și Constantinopolul sub influența sa și s-a opus numirii lui Ioan în scaunul constantinopolitan. Fiind un opozant al învățăturilor lui Origen, el l-a acuzat pe Sf. Ioan că ar fi susținut prea mult învățăturile lui Origen. Teofil mustrase patru monahi egipteni (cunoscuți drept "Frații cei înalți") pentru că susțineau învățăturile lui Origen. Aceștia fug din Alexandria și sunt primiți de Ioan. Acesta își mai face un dușman în persoana Aeliei Eudoxia (soția împăratului Răsăritului, Arcadie) care considera (probabil nu fără motiv) că vehementa critică a Sf. Ioan la adresa extravaganței veșmintelor feminine se referea la ea.

Ioan era neînfricat în arătarea greșelilor celor mari. Teofil, Eudoxia și ceilalți dușmani ai săi s-au aliat împotriva lui. Aceștia au convocat un sinod în anul 403 pentru a-l condamna pe Sf. Ioan, sub acuzația de origenism. Ca urmare a acestui sinod, este depus și exilat. Împăratul Arcadie îl recheamă însă aproape imediat, din cauza nemulțumirii poporului. Mai avusese loc și un "cutremur" în iatacul imperial (se crede că a fost vorba fie un cutremur de pământ, fie de faptul că împărăteasa pierduse o sarcină sau dăduse naștere unui prunc mort), ceea ce fusese interpretat ca un semn al mâniei lui Dumnezeu. Pacea a fost de scurtă durată. O statuie de argint a împărătesei Eudoxia a fost ridicată în apropierea catedralei Aghia Sophia. Ioan critică atunci ceremoniile de consacrare a acesteia. Vorbește împotriva împărătesei pe un ton dur: "Iarăși Irodiada se îndrăcește, iarăși de tulbură, iarăși joacă și saltă, iarăși caută capul lui Ioan" (aluzie la ceea ce se întâmplase cu Sfântul Ioan Botezătorul). Este din nou exilat, de data aceasta în Caucaz, în Georgia.
Papa Romei, Inochentie I a protestat împotriva surghiunirii Sf. Ioan, dar fără folos. Ioan a scris o serie de scrisori care încă aveau o mare influență în Constantinopol, astfel încât a fost exilat și mai departe, la Pityus (pe malul răsăritean al Mării Negre). Nu a ajuns însă la destinație, deoarece a trecut la Domnul în timpul călătoriei. Ultimele sale cuvinte au fost: "Slavă lui Dumnezeu pentru toate!"
( de pe situl www.orthodoxwiki.org )

DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (287) – CARTEA LUI IOSUA NAVI
CAPITOLUL 17. Moştenirea jumătăţii seminţiei fiilor lui Manase.
1. De asemenea a căzut, la sorţi, parte şi seminţiei lui Manase, căci acesta era întâiul născut al lui Iosif. Lui Machir întâiul născut al lui Manase, care fusese viteaz în război, i-a căzut Galaadul şi Vasanul.
2. Dar le-au căzut, la sorţi, părţi şi celorlalţi fii ai lui Manase, după familiile lor: fiilor lui Abiezer, fiilor lui Helec, fiilor lui Asriel, fiilor lui Sichem, fiilor lui Hefer şi fiilor lui Şemida. Aceştia sunt fiii lui Manase, fiul lui Iosif de parte bărbătească, după familiile lor.
3. Iar Salfaad, fiul lui Hefer, fiul lui Galaad, fiul lui Machir, fiul lui Manase, n-a avut fii, ci numai fiice, ale căror nume sunt acestea: Mahla, Noa, Hogla, Milca şi Tirţa.
4. Acestea au venit la preotul Eleazar şi la Iosua, fiul lui Navi, şi la căpetenii şi au zis: "Domnul a poruncit lui Moise să ni se dea parte şi nouă între fraţii noştri". Şi li s-a dat parte, între fraţii tatălui lor.
5. Şi a căzut lui Manase zece părţi, afară de ţara Galaadului şi a Vasanului, care erau peste Iordan,
6. Pentru că fiicele fiilor lui Manase au primit părţi printre fiii lui, iar rara Galaadului s-a cuvenit celorlalţi fii ai lui Manase.
7. Hotarul pământului fiilor lui Manase pleca de la Aşer către Micmetat, care e în faţa Sichemului; de aici hotarul merge spre dreapta, până la locuitorii En-Tapuahului.
8. Pământul Tapuah a căzut lui Manase; iar cetatea Tapuah, de la hotarul lui Manase, a rămas fiilor lui Veniamin.
9. De aici hotarul se pogoară spre râul Cana, pe malul de miazăzi al râului.
10. Cetăţile acestea sunt ale lui Efraim, deşi sunt între fiii lui Manase. Hotarul lui Manase se sfârşeşte la mare, pe partea de miazănoapte a râului. Partea de miazăzi este a lui Efraim, iar cea de la miazănoapte este a lui Manase. Marea însă era hotarul lor la apus. La miazănoapte se mărginea cu Aşer, iar spre răsărit cu Isahar.
11. În Isahar şi Aşer sunt ale lui Manase: Bet-Şean cu locurile care se ţin de el, Ibleam cu locurile care se ţin de el, locuitorii din Dor şi din locurile care lin de el, locuitorii din En-Dor şi locurile care ţin de el, locuitorii din Taanac şi locurile care ţin de el, locuitorii Meghidonului şi locurile care ţin de el, şi a treia parte din Nafet cu satele lui.
12. Fiii lui Manase n-au putut alunga pe locuitorii acestor oraşe şi Canaaneii au rămas să locuiască în ţara lui.
13. Când fiii lui Israel au ajuns puternici, atunci Canaaneii au fost făcuţi birnici ai lor, dar de alungat nu i-au alungat.
14. Fiii lui Iosif au zis către Iosua: "Pentru ce ne-ai dat o singură parte şi un singur sorţ, când noi suntem mulţi, de vreme ce ne-a binecuvântat aşa Domnul?"
15. Şi Iosua le-a răspuns: "Dacă sunteţi mulţi, duceţi-vă în păduri şi acolo, în ţara Ferezeilor şi Refaimilor, căutaţi-vă loc, dacă muntele Efraim vă e strâmt!"
16. Iar fiii lui Iosif au zis: "Muntele nu va rămâne al nostru, pentru că toţi Canaaneii care locuiesc în vale au căruţe de fier, atât cei din Bet-Şean şi din locurile care ţin de ea, cât şi cei din şesul Izreel".
17. Dar Iosua a zis către casa lui Iosif, lui Efraim şi lui Manase: "Tu eşti mult la număr şi ai putere multă. Deci nu vei avea numai o parte.
18. Muntele va fi al tău şi pădurea. Tu îl vei curăţi şi va fi al tău până la capătul lui, căci tu vei izgoni pe Canaanei, deşi ei au căruţe de fier; deşi ei sunt tari, tu îi vei birui".

CALENDAR PENTRU 14 – 30 NOIEMBRIE 2011
14 L † Sf. Ap. Filip; Sf. Gridorie Palama (Lăsatul secului pentru Postul Crăciunului) ACATIST 18.30 – 19.30
15 M †) Cuv. Paisie de la Neamţ; Sf. Mc. şi Mărt. Gurie, Samona şi Aviv (Începutul Postului Crăciunlui) (Dezlegare la ulei şi vin)
16 M † Sf. Ap. şi Ev. Matei (Post)
17 J Sf. Grigorie Taumaturgul, Ep. Neocezareei; Cuv. Mărt. Lazăr Zugravul; Cuv. Zaharia (Dezlegare la ulei şi vin)
18 V Sf. M. Mc. Platon; Sf. Mc. Romano şi Zaheu, diac. (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
19 S Sf. Prooroc Avdie; Sf. Sfinţit Mc. Varlaam (Post)
20 Duminica a XXVI-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina). Înainteprăznuirea intrării în Biserică a Maicii Domnului; †) Cuv. Grigorie Decapolitul; Sf. Mc. Dasie; Sf. Ier. Proclu (Post). Ap. Efeseni V, 9-19; Ev. Luca XII, 16-21; glas 6, voscr. 1 Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
21 L (†) Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (Vovidenia) (Dezlegare la peşte) Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
22 M Sf. Ap. Filimon, Arhip şi Onisim; Sf. Mc. Cecilia (Dezlegare la ulei şi vin)
23 M †) Cuv. Antonie de la Iezerul-Vâlcea; Sf. Ier. Amfilohie (Post)
24 J Sf. Mc. Clement, Ep. Romei şi Petru, Ep. Alexandriei (Dezlegare la ulei şi vin)
25 V † Sf. M. Mc. Ecaterina; Sf. M. Mc. Mercurie (Odovania Praznicului intrării în Biserică a Maicii Domnului)
(Dezlegare la peşte) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
26 S Cuv. Alipie Stâlpnicul, Nicon şi Stelian Paflagonul (Dezlegare la peşte)
27 Duminica a XXX-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor). Sf. M. Mc. Iacob Persul; Cuv. Natanail şi Pinufrie (Dezlegare la peşte).Ap. Coloseni III, 12-16; Ev. Luca XVIII, 18-27; glas 7, voscr. 2
Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
28 L Sf. Cuv. Ştefan cel Nou; Sf. Mc. Irinarh (Post) ACATIST 18.30 – 19.30
29 M Sf. Mc. Paramon, Filumen şi Valerin (Dezlegare la ulei şi vin)
30 M †) Sf. Ap. Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României; Sf. Frumenţiu, Ep. Indiei (Dezlegare la peşte)
Sf. Liturghie 8.00 – 11.30

Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt
Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ
Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios
Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos
Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!
Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har!

Nu ai mângâiere? Citește FOAIA ! „Când nu găsim oameni care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să lucreze sufletul şi printr’o carte.” Teofan Zăvorâtul


Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian


Părintele Octavian poate fi găsit la nr. de telefon : 320 3828 0 48

"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"

gl. 5, vos. 11 Numărul 46/ 2011 s-a imprimat în 70 ex


Cugetarea Saptamanii:

"Un medic român profund credincios, îl numim: Nicolae Paulescu, a definit ştiinţa drept cunoaşterea prin cauze. Îl înţelegem: ca medic, fie la boală, fie la moarte, pentru a le cunoaşte, el caută etiologia, cauza; mai întâi a binelui, a vieţii, a sănătăţii, a normalităţii, şi apoi a răului, a viciilor şi bolilor care ne macină, şi a vindecării lor. Şi aşa a ajuns la cauza binelui şi vindecării, la Dumnezeu.

Acum, în Evanghelie, era prezent Însuşi El: Dumnezeu şi Om totodată. În faţa Lui vine Iair, mai-marele sinagogii. Cum citim şi în Evanghelia după Sfântul Marcu, a căzut la picioarele lui Iisus şi L-a rugat mult, zicând: Fiica mea este pe moarte, ci, venind, pune mâinile peste ea, ca să scape şi să trăiască (Marcu 5, 23). Fariseii se opuneau lui Iisus, - Iair era mai-marele sinagogii -, dar în faţa durerii, a situaţiilor-limită, dezbinările, pricinile provocate de păcat se surpă.
Dezbinările rămân până când vin încercările cu terapia lor. Dacă dezbinarea, raul ar fi din adânc, n-ar mai fi vindecare.

Propriu vorbind, nu opoziţia e adâncul, ci distincţia, distincţia între Ziditor şi zidirea Sa. Dezbinarea nu e decât reflexul desfigurat al distincţiei, al cărei complement e unitatea, şi distincţia în unitate înseamnă plenitudine, împlinire. Iair, în durere - pedagogie divină a vindecării - simte în Iisus şi distincţia, şi plinătatea, şi comuniunea în iubire a lui Dumnezeu cu toata făptura suferindă.

Parintele Galeriu



"Fara om lumea ar fi lipsita de rost, de sens, de lumina, existenta ar fi lipsita de o latura esentiala a ei, sau de cea mai esentiala.

Fara om nu s-ar crea in lume nimic purtator de un sens.

Fara om lumea n-ar sti de ea insasi.

Pe de alta parte, existenta omului dovedind ca lumea e pentru un sens, dovedeste ca ea se cere dupa sensul deplin pe care omul nu i-l poate descoperi si da. Numai in legatura cu lumina totala noi putem vedea in lume un sens si putem cauta si realiza in ea un sens final. Dar tot numai in legatura cu constiinta care are in ea toata lumina, constiinta umana poate descoperi sensul deplin al existentei sale si al lumii dupa care se doreste. De aceea constiinta umana e facuta pentru a se uni cu constiinta deplin luminata a lui Dumnezeu. Numai fiinta umana e capabila sa primeasca in constiinta ei constiinta lui Dumnezeu care echivaleaza cu lumina totala. Numai ea dovedeste ca lumea e opera unui Mester.

Parintele Dumitru Staniloae


Pace si Multe Bucurii Binecuvantate, Tuturor!

parintele octavian



FOAIA 45

Duminica a XXIV-a după Rusalii
(Învierea fiicei lui Iair)
Sf. Pavel Mărt., Patr. Constantinopolului; Cuv. Luca
APOSTOL – Efeseni II, 14-22:
14. Căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii,
15. Desfiinţând vrăjmăşia în trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea,
16. Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia.
17. Şi, venind, a binevestit pace, vouă celor de departe şi pace celor de aproape;
18. Că prin El avem şi unii şi alţii apropierea către Tatăl, într-un Duh.
19. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu,
20. Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos.
21. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul,
22. În Care voi împreună sunteţi zidiţi, spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh.
EVANGHELIA– Luca VIII, 41-56:
41. Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui,
42. Căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau.
43. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată,
44. Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei.
45. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine?
46. Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine.
47. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată.
48. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.
49. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul.
50. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi.
51. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă.
52. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme.
53. Şi râdeau de El, ştiind că a murit.
54. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te!
55. Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce.
56. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.

Credinţa care despovărează şi mântuieşte

Credinţa care despovărează
“Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta “

Iubiţi credincioşi,
Cuvintele acestea, “Nu te teme, crede numai şi se va mântui fiica ta “, sunt cuvinte pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a rostit în legătură cu învierea fiicei lui Iair. Cuvintele au fost rostite către Iair, care era mai marele unei sinagogi. Acesta s-a dus la Domnul Hristos şi I-a spus că are o fiică bolnavă pe moarte şi L-a rugat pe Domnul Hristos s-o ajute, s-o ridice din boală.

Între timp, din casa lui Iair a venit vestea că copila a murit. Bineînţeles că Iair a intrat în panică - se gândea el că Domnul Hristos ar putea să o vindece pe fiica lui, dar n-a avut gândul c-ar putea s-o şi învie din morţi. Şi atunci Domnul Hristos a intervenit, spre folosul, binele şi bucuria lui Iair, şi a spus: „ Nu te teme, crede numai - deci stăruie în credinţă - şi se va mântui fiica ta “.

Cuvintele acestea, adresate lui Iair şi rămase în cuprinsul Sfintei Evanghelii, ne sunt adresate de fapt şi nouă, şi mai ales ne sunt adresate şi nouă când ajungem în împrejurări grele, în împrejurări de verificare, de cercetare de noi înşine. Credinţa noastră - am spus de multe ori - este o credinţă despovărătoare. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că cineva care are credinţă în Domnul Hristos are linişte sufletească, are bucurie, are mângâiere, are din credinţă curaj, are îndrăzneală în faţa necazurilor; cineva care are credinţă în Hristos n-are niciodată pricină să se teamă, ci are întotdeauna pricină să fie încredinţat că Domnul nostru Iisus Hristos îi stă întru ajutor.

Noi nu ştim care e planul Mântuitorului cu fiecare dintre noi, dar ştim că credinţa noastră ne lipeşte de Domnul Hristos şi că nu mai suntem singuri în lumea aceasta. Teama e semn de necredinţă, frica e semn de necredinţă, îngrijorarea e semn de necredinţă, neliniştea sufletească de orice fel ar fi, e semn că nu avem credinţă.

Ştim că o dată, pe când ucenicii călătoreau pe mare împreună cu Domnul Hristos, s-a stârnit o furtună şi ucenicii au intrat şi ei în nelinişte, în groază. Domnul Hristos dormea şi L-au trezit şi I-au zis: „Doamne, mântuieşte-ne, că pierim” (Mc. 8, 25). Atunci Domnul Hristos a zis către ucenici: „De ce vă este frică, puţin-credincioşilor? ” (Mt. 8, 26), iar apoi a certat vântul şi marea şi s-a făcut linişte.

Când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor „ Unde vă este credinţa? ” (Lc. 8, 25) a avut în vedere o împrejurare grea, nu o împrejurare uşoară, aşa că Domnul Hristos vrea să avem credinţă şi în împrejurări grele. E uşor să zici că ai credinţă când nu te întâmpină nimic rău, când toate merg uşor, când şi cu credinţă şi fără credinţă tot aşa ar fi, dar să ai credinţă în împrejurări grele, în împrejurări de margine; să ai credinţă în împrejurări în care alţii se tem şi tu să nu te temi, aceasta este un dar de la Dumnezeu.

În ceea ce priveşte credinţa, noi foarte des avem putinţa să ne cercetăm pe noi înşine dacă suntem în credinţă, după cuvântul Sfanţului Apostol Pavel din Epistola a II-a către Corinteni, anume: “Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă ” - se înţelege, dacă sunteţi cu credinţă în Dumnezeu, dacă credeţi în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. „Cred Doamne! ajută necredinţei mele!” (Mc. 9,24) a spus un om chinuit de situaţia grea a fiului său când Domnul Hristos a spus: „ Dacă tu poţi crede, toate-i sunt cu putinţă celui ce crede ” (Mc. 9,23), şi omul acela a zis cu lacrimi „ Cred, Doamne! ajută necredinţei mele!”

Iubiţi credincioşi,
Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt tot atât de vii şi trebuie să fie tot atât de lucrătoare cum au fost în vremea când Domnul Hristos le-a rostit. I-a zis Domnul Hristos lui Iair: “Nu te teme… “, ne spune şi nouă «nu te teme», la fiecare dintre noi ne spune «nu te teme». I-a spus lui Iair „crede numai”, adică stăruie în credinţă, nu te clinti din credinţă „şi se va mântui… ” Sunt cuvinte pe care ni le spune şi nouă.

Am zis că noi nu ştim planurile lui Dumnezeu cu noi, iar dacă ştim că Domnul Hristos ne este favorabil, că este pentru noi, că ne ajută, că ne întăreşte în împrejurări grele, că ne scapă de împrejurări pe care noi nu le putem ocoli. De aceea, credinţa noastră e despovărătoare, credinţa noastră e mântuitoare. Ce înseamnă mântuire? Mântuire înseamnă eliberare, despovărare şi dacă zicem că credinţa ne mântuieşte, zicem în acelaşi timp şi că credinţa ne despovărează. Noi nu aşteptăm ca Domnul Hristos să învie acum pe cei morţi ai noştri, dar ştim că va fi o înviere, cum a zis şi Marta despre fratele său, Lazăr: “Ştiu că va învia, la înviere, în ziua cea de apoi” (In. 11, 24).

Credinţa în înviere şi în nemurirea sufletului

Moartea nu-i ultimul cuvânt, nu-i ultimul lucru în viaţa oamenilor, pentru că sufletul e nemuritor, sufletul nu moare niciodată, nu poate muri. Este şi o moarte a sufletului, dar asta nu înseamnă nimicirea sufletului, ci înseamnă depărtarea sufletului de Dumnezeu; asta e moartea sufletului, o moarte fără moarte, moarte în care moartea nu poate face nimic. De ce? Pentru că Dumnezeu rânduieşte lucrurile în aşa fel încât omul să nu moară şi chiar dacă moare omul, moare ca să învie. Aceasta este credinţa noastră, şi cine n-are credinţa asta n-are nici credinţă despovărătoare, are o credinţă care nu-i lucrătoare.

Cineva, însă, care are o credinţă despovărătoare, o credinţă lucrătoare, acela ştie că trecem din această viaţă prin moarte la o altă viaţă, la viaţa de după viaţă. Aceasta e credinţa noastră pentru că aceasta e învăţătura Bisericii. Noi credem ce învaţă Biserica, noi credem ce învaţă Evanghelia, şi dacă nu credem trebuie să ne silim să credem, să cerem de la Domnul Hristos ajutorul ca să ne dea mai multă credinţă să credem şi în nemurirea sufletului, să credem şi în judecata particulară, să credem şi în judecata universală, să credem în rai şi în iad, să credem în răsplată, să credem în toate acestea pentru că toate acestea ni le descoperă numai credinţa.

E adevărat că flecare dintre noi suntem în aşa fel alcătuiţi încât nu ne vine să credem că murim; ştim că vom muri, dar nu ne vine să credem. De ce? Pentru că noi am fost făcuţi de Dumnezeu pentru viaţă, pentru nemurire, pentru înviere, şi nouă ne spune Domnul Hristos cum i-a spus Martei: „Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi “, şi noi, mărturisind această credinţă zicem la slujbele pentru cei răposaţi, pentru cei morţi, pentru cei trecuţi din viaţa aceasta: „ Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna adormitului robului Tău, Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor “. Spunem aceasta pentru că credem aceasta.



Învierile din Sfânta Scriptură - Noul Testament

Iubiţi credincioşi,
În Sfintele Evanghelii ni s-au păstrat istorisirea câtorva învieri din morţi, trei, şi anume:
- învierea tânărului din Nain,
- învierea fiicei lui Iair şi
- învierea lui Lazăr.
Iar în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli avem de asemenea două istorisiri de minuni ale învierii şi anume
- învierea unei tinere, Tavita, despre care citim, în Faptele Sfinţilor Apostoli în capitolul IX, că Sf. Apostol Petru a înviat pe o tânără,
- învierea unui tânăr, Eutihie, minune descrisă tot în Faptele Sf. Apostoli, şi pe care a făcut-o tot Sf. Apostol Pavel (F. Ap. 20).

Este interesant de observat că toate învierile istorisite în Sfânta Scriptură a Noului Testament, toate cele cinci, se referă la tineri nu la oameni în vârstă. Noi, bătrânii, ştim ce ne aşteaptă, deşi nu ne vine să credem, nu e în firea omului să creadă că moare.
Trebuie să faci fel şi fel de raţionamente, să ai fel de fel de gânduri, să te sileşti cumva să crezi că mori pentru că nu crezi că mori, nu-ţi vine să crezi că mori; asta e experienţa bătrânilor.
Am început odată să întreb pe oamenii în vârstă, pe oamenii bătrâni, oameni serioşi, dacă se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe decât la tinereţe şi toţi mi-au spus că nu se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe, decât s-au simţit la tinereţe. Ce înseamnă aceasta, iubiţi credincioşi? Aceasta înseamnă ceva: înseamnă că omul nu moare, că omul nu-i făcut să dispară, că omul nu-i făcut să se nimicească, ci e făcut să dăinuiască. Bineînţeles că dacă nu avem gândul că vom muri, vom muri fără gândul acesta, numai că nu vom muri în înţelesul că s-a gătat cu noi, că acum gata, nu se mai întâmplă nimic după moarte.

Ştim că se întâmplă: judecata particulară, judecata universală, răsplata pentru cele bune şi pentru cele rele pe care le-am făcut în viaţă, şi apoi răsplata cea veşnică. Acesta este, iubiţi credincioşi, avantajul credinţei noastre. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola I-a către Tesaloniceni zice: „Să nu vă întristaţi ca cei ce nu au nădejde “.

Oameni ca noi din Sfânta Scriptură

Noi avem credinţă, avem nădejde, avem iubire, avem atâtea şi atâtea avantaje faţă de cei necredincioşi şi toate acestea ne aduc bucurie în suflet. Mai întâi, iubiţi credincioşi, pentru viaţă, în faţa morţii şi în faţa veşniciei să avem gândul acesta pe care ni-l dă Domnul Hristos când zice: „Nu te teme, crede numai şi se va mântui…”.

Şi, iubiţi credincioşi, vreau să vă mai spun ceva: aşa îmi e de drag să mă gândesc la faptul că în Sfânta Evanghelie sunt înfăţişaţi şi oameni cam cum suntem noi: cu viaţă amestecată şi cu credinţă, şi cu necredinţă, şi cu siguranţă, şi cu nesiguranţă, şi cu lumină, şi cu întuneric, şi, iată, Iair era unul dintre aceştia. L-a luat groaza când a auzit că fiica lui a murit, şi Domnul Hristos îi spune să nu se îngrozească: “Nu te teme, crede numai şi se va mântui… “.

Hai să ne mai gândim la un om ca noi, omul acela care a zis: „ Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” - şi cred şi nu cred - şi, iată, Sfânta Evanghelie ni-1 înfăţişează ca pe un om care a fost primit de Domnul Hristos cu credinţa cât a avut-o şi i-a împlinit Domnul Hristos cererea.
Haideţi să ne gândim şi la Sfinţii Apostoli cărora Domnul Hristos, într-o împrejurare, le-a spus că nu au putut face o minune anume pentru că nu au avut destulă credinţă. L-au întrebat: „ De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem? ” şi Domnul Hristos a spus: „Din pricina puţinei voastre credinţe” (Mt. 17, 19-20). Apostolii necredincioşi? Da, uite că se poate ca şi apostolii să fie necredincioşi.

Bineînţeles că nu tot timpul au fost aşa, dar au fost şi necredincioşi, şi atunci înseamnă că şi noi, care avem şi mai puţină credinţă decât ei, putem nădăjdui să avem mai multă credinţă. Ucenicii Domnului Hristos care au zis către Domnul Hristos „ Dă-ne mai multă credinţă”, şi-au dat seama că n-au credinţă câtă trebuie şi ştiţi că Domnul Hristos i-a spus Sfântului Apostol Petru: „ Simone, Simone, iată că Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu-ţi piară credinţa, iar tu, oarecând revenindu-ţi, întăreşte-i pe fraţii tăi” (Lc. 22, 31-32).
Şi a venit împrejurarea în care Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de trei ori de Domnul Hristos, dar aceasta a fost o împrejurare de scurtă durată, nu a rămas în împrejurarea aceasta pentru că Domnul Hristos 1-a întărit în credinţă.

Ei, asta trebuie să facem şi noi, iubiţi credincioşi: să ne întărim în credinţă, să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, să cerem înmulţirea iubirii, să cerem să avem o credinţă lucrătoare prin iubire, să cerem să avem credinţa aceea care ne asigură că murind nu murim, ci trăim şi după moarte; să avem credinţa aceea care ne asigură că va fi o înviere a morţilor, nu din puterea omului, ci din puterea lui Dumnezeu.

Aşa cum Domnul Hristos a înviat pe Lazăr, cum a înviat pe tânărul din Nain şi pe tânăra fiică a lui Iair, tot aşa va face El prin puterea Lui să ni se realcătuiască trupurile la învierea cea de apoi şi vom fi vii şi cu sufletul şi cu trupul - cu sufletul care nu moare şi cu trupul care moare, se descompune şi se recompune.
Dacă nu avem credinţa aceasta, să ştiţi că nu avem destulă credinţă.
Dacă avem credinţa aceasta suntem fericiţi şi în viaţă şi în moarte. Amin!
(predica: Parintele Teofil Paraian)

DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (286) – CARTEA LUI IOSUA NAVI – CAPITOLUL 16. Partea fiilor lui Efraim.
1. 1. Apoi au căzut sorţii fiilor lui Iosif; hotarul începe la Iordan, lângă Ierihon, merge către apele Ierihonului, având la răsărit pustiul care se întinde de la Ierihon până la Betel
2. Şi graniţa merge spre Luz, trece hotarul Archienilor până la Atarot,
3. Apoi se lasă spre mare, către hotarele lui Iaflet, până la hotarele Bet-Horonului de jos şi până la Ghezer şi se înfundă la mare.
4. Această parte au primit-o fiii. lui Iosif: Manase şi Efraim.
5. Hotarele fiilor lui Efraim, după familiile lor, au fost acestea: hotarul moştenirii lor era la răsărit Atarot-Adar până la Bet-Horonul de Sus şi Ghezer;
6. Apoi înainta spre apus pe la miazănoapte de Micmetat, se întorcea la răsărit spre Taanat-Şilo şi trecea pe la răsărit de Ianoah.
7. De la Ianoah se pogora la Atarot şi la Naarata, atingând Ierihonul şi se prelungea până la Iordan.
8. De la Tapuah mergea spre apus, către râuleţul Cana, pentru a se sfârşi la mare. Aceasta este partea fiilor lui Efraim, după familiile lor.
9. Şi fiilor lui Efraim li s-au mai dat cetăţi şi în partea fiilor lui Manase; toate acele cetăţi erau cu satele lor.
10. Dar Efraimiţii n-au alungat pe Canaanei, care locuiau în Ghezer; de aceea Canaaneii au trăit între Efraimiţi până în ziua de astăzi, plătindu-le bir. În cele din urmă a venit Faraon, regele Egiptului, şi a luat cetatea şi a ars-o cu foc, şi pe Canaanei şi pe Ferezei şi pe locuitorii Ghezerului i-a ucis şi a dat Faraon cetatea de zestre fiicei sale.


CALENDAR PENTRU 7 – 30 NOIEMBRIE 2011
7 L Sf. 33 de Mc. din Melitina; Cuv. Lazăr ACATIST 18.30 – 19.30
8 M †) Soborul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
9 M Sf. Mc. Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat; Sf. Mc. Onisifor şi Porfirie; Sf. Ier. Nectarie Făcătorul de minuni (Post)
10 J Sf. Ap. Rodion, Olimp, Erast şi Sosipatru; Sf. Mc. Orest
11 V Sf. M. Mc. Mina; Sf. Mc. Victor, Vichentie şi Ştefanida; Cuv. Teodor Studitul (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
12 S Sf. Ioan cel Milostiv, Patr. Alexandriei; Cuv. Nil Pustnicul
13 Duminica a XXV-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv). †) Sf. Ioan Gură de Aur, Arhiep. Constantinopolului; Sf. Mc. Damaschin. Ap. Efeseni IV, 1-7; Ev. Luca X, 25-37; glas 5, voscr. 11
Sf. Liturghie 7.00 – 10.30
14 L † Sf. Ap. Filip; Sf. Gridorie Palama (Lăsatul secului pentru Postul Crăciunului) ACATIST 18.30 – 19.30
15 M †) Cuv. Paisie de la Neamţ; Sf. Mc. şi Mărt. Gurie, Samona şi Aviv (Începutul Postului Crăciunlui) (Dezlegare la ulei şi vin)
16 M † Sf. Ap. şi Ev. Matei (Post)
17 J Sf. Grigorie Taumaturgul, Ep. Neocezareei; Cuv. Mărt. Lazăr Zugravul; Cuv. Zaharia (Dezlegare la ulei şi vin)
18 V Sf. M. Mc. Platon; Sf. Mc. Romano şi Zaheu, diac. (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
19 S Sf. Prooroc Avdie; Sf. Sfinţit Mc. Varlaam (Post)
20 Duminica a XXVI-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina). Înainteprăznuirea intrării în Biserică a Maicii Domnului; †) Cuv. Grigorie Decapolitul; Sf. Mc. Dasie; Sf. Ier. Proclu (Post). Ap. Efeseni V, 9-19; Ev. Luca XII, 16-21; glas 6, voscr. 1 Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
21 L (†) Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (Vovidenia) (Dezlegare la peşte) Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
22 M Sf. Ap. Filimon, Arhip şi Onisim; Sf. Mc. Cecilia (Dezlegare la ulei şi vin)
23 M †) Cuv. Antonie de la Iezerul-Vâlcea; Sf. Ier. Amfilohie (Post)
24 J Sf. Mc. Clement, Ep. Romei şi Petru, Ep. Alexandriei (Dezlegare la ulei şi vin)
25 V † Sf. M. Mc. Ecaterina; Sf. M. Mc. Mercurie (Odovania Praznicului intrării în Biserică a Maicii Domnului)
(Dezlegare la peşte) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
26 S Cuv. Alipie Stâlpnicul, Nicon şi Stelian Paflagonul (Dezlegare la peşte)
27 Duminica a XXX-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor). Sf. M. Mc. Iacob Persul; Cuv. Natanail şi Pinufrie (Dezlegare la peşte).Ap. Coloseni III, 12-16; Ev. Luca XVIII, 18-27; glas 7, voscr. 2
Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
28 L Sf. Cuv. Ştefan cel Nou; Sf. Mc. Irinarh (Post) ACATIST 18.30 – 19.30
29 M Sf. Mc. Paramon, Filumen şi Valerin (Dezlegare la ulei şi vin)
30 M †) Sf. Ap. Andrei, cel întâi chemat, Ocrotitorul României; Sf. Frumenţiu, Ep. Indiei (Dezlegare la peşte)
Sf. Liturghie 8.00 – 11.30

Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt
Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ
Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios
Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos
Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!
Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har!


Nu ai mângâiere? Citește FOAIA ! „Când nu găsim oameni care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să lucreze sufletul şi printr’o carte.” Teofan Zăvorâtul


Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian



Cugetarea Saptamanii:

"La temelia fiintei oricarui om si a oricarei existente sta proiectul , iubitilor, aceasta este marea descoperire a stiintei, care vine in intampinarea dumnezeiestii revelatii. Caci, intai Scriptura a spus:“Sa facem om dupa chipul...”; chipul este proiectul, iar asemanarea este neincetata desavarsire a proiectului in infinitul asemanarii cu Dumnezeu. Or ce spune aceasta descoperire? in lumina care ii intampina pe cei care cad, in urma unui accident, in asa-numita moarte clinica, deodata ei isi vad adancul, structura, proiectul. Iar in proiect se descopera ceea ce esti si ceea ce trebuie sa fii.

La acel dar, la acea structura, la acel plan dumnezeiesc care este in tine, mereu sa fii atent si asa sa te implinesti, cum se implineste o catedrala din proiectul care a fost odraslit pentru ea. Marturiseste doamna Elisabeth Kübler Ross [ psihiatra americana, unul dintre pionierii studiilor privitoare la MOMENTUL din apropierea MORTII, autoare, pe baza a peste 500 de marturii ale unor persoane aflate in moarte clinica, a cartii ON DEATH & DYING - n.n.] ca cei care au fost adusi din aceasta moarte clinica vad lumina, si-si vad intreg trecutul lor, tot ceea ce trebuiau sa faca si n-au facut.

Ei bine, din aceasta perspectiva il vedem acum pe cel bogat, si prin el ne intelegem pe noi si intelegem ce inseamna lumea de dincolo, cum se dezvaluie taina sufletului din plansul, din suspinul lui: Avraame, Avraame, eu ma aflu in chin, in vapaie! Lasa-l pe Lazar, care e in sanul tau, sa-si inmoaie degetul in apa, sa ma racoreasca. Rau ma chinuiesc in vapaia aceasta. Iata, deci, intreaga viziune pe care o are, si strigatul lui catre Lazar, pe care il dispretuise. O, Doamne, sa ne gandim fara preget: in imprejurarile noastre, daca vreun nefericit striga la noi dupa ajutor si nu luam aminte la strigatul lui, nu cumva tocmai la acesta sa ne vedem nevoiti sa apelam, cand vom fi pe celalalt taram, precum bogatul la Lazar, pe care l-a dispretuit.

Si atunci, raspunsul lui Avraam: “Fiule, cata vreme ai trait tu aici, ai avut cele bune (cat vor fi fost ele de bune daca l-au dus la foc?), iar Lazar cele rele (cat vor fi fost ele de rele daca l-au dus in sanul lui Avraam?). Acum tu te chinui, iar el se mangaie.”

Îngaduiti sa relatez experienta unui crestin din Moldova, care aduna oile satului. Acest taran – Neculai il chema – in fiecare primavara aduna oile satului, facea stana si incheia contract. Se invoia la primarie si peste ceea ce cerea – un banut, faina de papusoi (malai) si celelalte – mai adauga si doua mielusele. Totdeauna in contractul lui figurau si doua mielusele. Toamna, cand intorcea el oile din nou pe la casele oamenilor, la gospodarii, i se dadeau cele doua mielusele. Iar el, sarmanul, le dadea, la randul lui, de pomana. Dar de ce doua mielusele, va veti intreba? Un nepot de-al lui, cand se afla mos Neculai la hotarul de trecere in lumea de dincolo, l-a intrebat ce era cu cele doua mielusele si de ce numai doua, negresit. Atunci, mos Neculai i-a spus taina: tatal lui fusese argat la un boier, si boierul, zgarcit foc (foc – adica vrednic si el de vapaie, sarmanul), si-a calcat pe inima si, la nunta lui Neculai, i-a dat in dar o mielusea. A murit boierul, iar tatal lui mos Neculai, care-i fusese argat, l-a vazut ca intr-un fel de aratare pe boier, cum, asemenea bogatasului, ardea in flacari. Dar in chinul lui, din cand in cand, vedea mieluseaua pe care o daduse cadou la nunta. Şi mieluseaua aceea se ducea la un iezer departe, intra in iezer, se imbiba de apa, venea deasupra lui si se scutura; si-l racorea biata mielusea. Apoi iar pleca pana la iezerul de departe, din nou venea, se scutura si-l racorea. Atunci, iata ce-a zis tatal lui Neculai: daca boierul ar fi dat nu una, ci doua mielusele, atunci ele ar fi facut cu schimbul: cand era una sa-l racoreasca, cealalta s-ar fi pregatit la iezer sa faca la randul ei lucrul acesta. De aceea mos Neculai, cu intelepciune, daruia totdeauna doua mielusele."

Parintele Galeriu

Pace si Multe Bucurii Binecuvantate, Tuturor!
parintele octavian


FOAIA 44

Duminica a XXII-a după Rusalii
(Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr)
Sf. Muc. Zenovie, Ep., şi Zenovia, sora sa; Sf. Ap. Cleopa
APOSTOL – Galateni VI, 11-18:
11. Vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea.
12. Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos.
13. Căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă tăiaţi voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru.
14. Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!
15. Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă.
16. Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, - pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu!
17. De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port în trupul meu, semnele Domnului Iisus.
18. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru, fraţilor! Amin.
EVANGHELIA– Luca XVI, 19-31:
19. Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit.
20. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube,
21. Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui.
22. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat.
23. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.
24. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie.
25. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti.
26. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.
27. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu,
28. Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.
29. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.
30. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.
31. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.
În viaţa aceasta ne pregătim locul de dincolo: raiul sau iadul
Să ne mărturisim credinţa, dar să nu smintim . În Sfânta Evanghelie de la Luca, în legătură cu intrarea biruitoare a Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, se spune - între altele - că atunci când Domnul era aproape de Ierusalim, la coborâşul Muntelui Măslinilor, ucenicii Lui îl lăudau cu glas mare pentru minunile pe care le-au văzut şi strigau zicând:„Bine este cuvântat, Cel ce vine întru numele Domnului!

Pace în cer şi slavă întru cei de sus!”(Lc. 19, 38).
Auzind aceste cuvinte de laudă, unii dintre fariseii care erau în mulţime au zis către Domnul Hristos: „învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii… “. Şi Domnul a zis celor ce doreau să înceteze lauda lui Dumnezeu: „Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 39).
Înţelegem din aceste cuvinte ale Domnului că sunt lucruri care trebuie spuse, sunt adevăruri care trebuie mărturisite, sunt cuvinte care nu trebuie tăcute, că avem datoria să ne angajăm într-o lucrare de preamărire a lui Dumnezeu, de răspândire a lucrurilor bune, să fim gata să mărturisim adevărul şi să înmulţim binele cu cuvântul şi cu fapta.
Tot în Evanghelia după Luca, în legătură cu vestirea cea bună adusă dreptului Zaharia, pe când el se găsea în templul din Ierusalim şi tămâia spre slujba lui Dumnezeu, îngerul Gavriil i s-a arătat şi a vestit că soţia lui, Elisabeta, pe care Zaharia o ştia stearpă, urma să-1 nască pe Sfântul Ioan Botezătorul. Dreptul Zaharia, auzind această veste, s-a mirat şi a avut o îndoială în suflet şi chiar a zis către înger: „ După ce voi cunoaşte eu aceasta? ” (Lc. 1, 18) Atunci îngerul Gavriil i-a spus: „ Eu sunt îngerul Gavriil, cel ce stau pururi înaintea lui Dumnezeu, şi am fost trimis să-ţi binevestesc ţie acestea. Iată, vei rămâne mut până când se vor împlini acestea, pentru că n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor împlini la timpul lor “(Lc. 1, 19-20).

Iată, iubiţi credincioşi, o împrejurare în care omului i se cere să fie mut. O situaţie în care s-a ajuns pentru îndoială, pentru necredinţă - „Iată, vei rămâne mut… “. Cu alte cuvinte, chiar de ar mai vrea să vorbească, nu mai poate. „Pentru că n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor împlini la vremea lor… ” De ce vei rămâne mut ? Ca să nu răspândeşti necredinţa. Ca să nu răspândeşti îndoiala, ca să nu bagi în sufletul altora vreun gând care ar săpa la temelia mulţumirii lui, ar săpa la temelia lucrării lui. Tu nu crezi, dar, până când o să vezi, nu-ţi vei mai putea mărturisi necredinţa.
Suntem în faţa a două situaţii deosebite, în faţa unei împrejurări în care ni se cere să vorbim, să spunem, să lăudăm pe Dumnezeu şi alta în care ni se cere să tăcem, să amuţim. Cele care aduc necredinţă şi îndoială trebuie să le tăcem, iar pe cele care aduc credinţă şi întărire să le spunem, să le răspândim.
Ce anume s-a spus, în pildă, despre bogatul nemilostiv şi despre omul sărac? Fiecare-şi ducea viaţa lui aşa cum ne ducem fiecare dintre noi viaţa noastră. Ştiţi de ce, iubiţi credincioşi? Pentru că viaţa nu se trăieşte prin comparaţie, nu se trăieşte prin asemănare, fiecare are viaţa lui. Nu poţi ieşi din viaţa ta, ca să duci viaţa altuia şi nici altul nu poate ieşi din viaţa lui, ca să ducă viaţa ta. Fiecare are viaţa lui, pe care i-a dat-o Dumnezeu prin părinţii care 1-au adus în această lume, viaţa pe care şi-a croit-o el.

Oamenii mai învăţaţi vorbesc despre o „ memorie cosmică “, adică despre o minte care le cuprinde pe toate şi care vine la vreme şi ne spune: Uite ce-ai făcut atunci, ce-ai zis atunci. Aşa cum ne spunem şi noi, unii altora. Dar este şi o carte înăuntrul nostru, o carte a vieţii noastre, în care se scriu lucrurile pe care le facem şi care ne fac ceea ce suntem până în clipa de faţă; totul se scrie în noi.
Nu-i totuna că ai citit o carte bună sau rea şi că ai uitat-o. Pentru că chiar dacă ai uitat cartea pe care ai citit-o, de pe urma ei tot ţi-a rămas ceva, a intrat în însăşi compoziţia ta. De aceea e de mare însemnătate ce facem. E de mare însemnătate ce gândim. E de mare însemnătate ce citim. E de mare însemnătate ce ascultăm. Se vorbeşte de o întinare a minţii, de o întinare a ochilor, de o întinare a auzului prin lucruri care nu sunt folositoare, curate. Lucrurile acestea nu rămân numai în ochi, în minte, în auz, în pipăit, ci rămân în noi înşine, în sufletul nostru, ne fac ceea ce suntem noi.

Bogatul acela nemilostiv şi săracul Lazăr îşi duceau fiecare viaţa lor. Unul se desfăta şi altul stătea necăjit, dar răbdător şi supus voinţei lui Dumnezeu. Aşa a fost dintotdeauna în viaţa aceasta şi toată lumea zice că sigur e cu putinţă până la sfârşitul lumii să fie şi bogaţi şi săraci.
Cei doi oameni din pildă s-au dus în lumea cealaltă, în aceea în care mărturisim noi când zicem: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului… ” şi că Domnul Hristos cel ce s-a înălţat la cer „ iarăşi va să vie să judece viii şi morţii. ..”şi când zicem: „ răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos să cerem”. Mărturisim că este o lume mai presus de lumea aceasta pe care o vedem şi pe care o simţim şi-n care trăim, în lumea cealaltă lucrurile nu mai sunt aşa cum sunt în lumea aceasta, ci în mod schimbat: bogatul ajunge la rău, în iad; săracul a ajuns la bine, în rai.
Pentru lucrurile acestea nu există, iubiţi credincioşi, nici o dovadă, ci dovada va fi când se vor împlini. Aşa a spus şi îngerul bine-vestitor către dreptul Zaharia: „ Cuvintele mele se vor împlini la vremea lor”. Deci, ceea ce am auzit noi astăzi în Sfânta Evanghelie se va împlini la vremea sa. Fiecare vom ajunge să ne convingem de aceste lucruri, dacă nu suntem convinşi, numai când ne vom întâlni cu ele. Şi atunci nu vom mai putea zice că n-a fost aşa. Dar, dacă n-avem destulă credinţă, ar fi bine să rămânem muţi, să nu ne arătăm necredinţa, pentru că, zice sfântul Pavel în epistola către Timotei: „ cuvântul nostru va roade ca şi cangrena “.

Ştiţi ce păcat mare e sminteala şi îndoiala? Dacă ne gândim la ceea ce a spus Domnul Hristos: „ iar cel ce va sminti pe unul din aceştia mai mici care cred în Mine, mai bine ar fi de el să-şi lege o piatră de moară de gât şi să se arunce în râu ” (Mt. 18, 6), mai bine ar fi să moară mai înainte de a răspândi sminteala, pentru că sminteala rămâne şi după ce nu mai este omul care face sminteala.

Aici ne pregătim locul din lumea cealaltă. Bogatul (din pildă) îi cerea lui Avraam să-1 lase pe Lazăr să-i potolească setea. Răspunsul lui Avraam ne interesează acum în mod deosebit. A zis aşa: „ între noi şi voi mare prăpastie este [e vorba de depărtarea între rai şi iad, între fericire şi nefericire], e o distanţă mare.
Aici doar ne pregătim locul din lumea cealaltă. Cuvintele acestea: „ între noi şi voi mare prăpastie este “, se potrivesc şi pentru viaţa pe care o trăim noi. Toţi oamenii buni sunt depărtaţi de oamenii răi. Toţi oamenii cumsecade sunt depărtaţi de oamenii care nu sunt cumsecade, chiar dacă trăiesc împreună. Sunt de multe ori în aceiaşi familie. Nu se potriveşte soţul cu soţia, nu se potrivesc părinţii cu copiii, nu se potrivesc fraţii între ei. De ce? Pentru că între unii şi alţii e mare prăpastie.
Ce fel de prăpastie? Să ştiţi că nu vin toţi oamenii la fel în lumea aceasta: unul aduce o moştenire rea, altul una bună; din părinţi, din bunici, aduc în lumea aceasta o moştenire. Talanţii pe care îi dă Dumnezeu în existenţa lor. Şi această stare cu care vine omul, îl desparte de la început pe unul de celălalt.
Şi zice câte cineva: „ Mă, parcă nu-s fraţi ăştia “. Şi totuşi sunt fraţi. Dar unul aduce o moştenire rea, din străfunduri de existenţă, şi altul aduce o moştenire bună, tot din străfunduri de existenţă. Dar nu-i numai atâta. Omul trăieşte, fiecare într-un fel, fiecare învaţă ceva: o meserie, o învăţătură şi cu ceea ce face, se face şi el pe el însuşi. Şi iarăşi se face distanţă între oameni.

Bunătatea unuia, răutatea celuilalt, îi desparte pe unul de altul. Pentru că omul e fiinţa care gândeşte. Mai ales gândurile-i despart pe oameni, în viaţă nu-i aşa, ca la socoteli, că 2 plus 2 totdeauna fac 4, că 4 fără unu totdeauna-i 3. Nu-i aşa! Ci fiecare om gândeşte cu gândurile lui, fiecare om are mai întâi viaţa care a trăit-o şi apoi înţelegerea la care ajunge. Şi de aceea nu se pot oamenii înţelege unii cu alţii, pentru că nu au toţi acelaşi fel de viaţă şi fiecare are viaţa lui şi viaţa îi formează gândirea şi după această gândire îşi formează viaţa, că este o legătură între ceea ce gândeşte omul şi ceea ce face, şi apoi între ceea ce face şi ceea ce gândeşte.

Smerenia şi dragostea reduc distantele (prăpăstiile) dintre noi. Ce-i întâi, gândul sau fapta? Câteodată-i gândul, câteodată-i fapta. Şi fapta pregăteşte gândul şi gândul pregăteşte fapta, şi aşa se face că „ între noi şi voi mare prăpastie este “. Oamenii care se potrivesc între ei înseamnă că au cam acelaşi mod de viaţă, s-au silit cam la fel, s-au supus voinţei lui Dumnezeu, întrebarea este: cum putem, în această lume, să desfiinţăm distanţele dintre noi? Că în lumea cealaltă, prin puterile omului nu se mai poate face nimic, dar în lumea aceasta se poate. Ce se poate? Ce ne leagă între noi, şi ce ne desparte.
Ne despart răutăţile, adică oamenii buni cu cei răi nu pot fi laolaltă, chiar dacă se silesc. Omul cel bun îl îngăduie pe celălalt, îl ajută, dar oamenii răi nu suferă nimic, n-au nici un fel de îngăduinţă, sunt gata numai să dărâme în jurul lor ca să poată trece ei să-şi facă drum.

Se întâmplă de multe ori că omul face răul, dar gândeşte că face binele. Gândiţi-vă la aceia despre care spune Sfânta Evanghelie că va veni vremea când cei ce vă vor ucide să creadă că aduc slujbă lui Dumnezeu. Auziţi, iubiţi credincioşi, că omul, care omoară pe cineva, să creadă că aduce slujbă lui Dumnezeu! Cum putem oare să ieşim din distanţele acestea? Cum să înlăturăm prăpăstiile acestea, să nu mai fie bogaţi de înţelepciune şi săraci de înţelepciune? Să nu mai fie bogat de rele şi sărac de bine? Să fie toţi săraci de rele şi bogaţi de bine? La aceasta nu se poate ajunge uitându-ne spre cer sau dorind numai.
Eu am călătorit cu nişte prieteni de-ai mei de câteva ori şi aşa bine ne-am înţeles, pentru că fiecare dintre noi căuta să facă cum doreşte celălalt. Ei se credeau în programul meu şi eu mă credeam în programul lor. Asta înseamnă să treci peste distanţe, peste prăpăstii. Să ai această dorinţă de a face binele pentru altul; în familie de pildă: soţul să se gândească mereu la fericirea soţiei, soţia mereu la fericirea soţului; copiii la bucuria părinţilor; părinţii la bucuria copiilor, şi atunci se desfiinţează distanţele.
Dar dacă fiecare spune că numai el are dreptate, că el ştie, că celălalt trebuie să asculte, că celălalt trebuie să se supună, atunci distanţele (prăpăstiile) nu se desfiinţează. Sigur că sunt situaţii când cel cu experienţă porunceşte, cel cu mai puţină experienţă se supune. Gura iadului, după Sfântul Grigorie Sinaitul, este neascultarea, nesupunerea, răzvrătirea. Şi smerenia e poarta raiului.

Ei, vedeţi, iubiţi credincioşi, care-i începutul? O încercare de a se lăsa omul unul după altul, nu ca să faci rău, ci ca să faci bine. Şi apoi, mergând în smerenia care-i mai presus decât lumea aceasta, spune tot Sfântul Grigorie Sinaitul în Filocalia vol.7, că smerenia-i mai presus de lumea aceasta şi dacă ne silim să avem smerenie, trecem mai presus de lumea aceasta, ajungem în împărăţia dragostei, care-i iubire. Dar să ştiţi că şi cei care iubesc, până la urmă tot numai cu cei care iubesc se pot uni într-un gând curat.
Se spune în Pateric că un cuvios a fost întrebat: „ De ce fugi de noi?” Şi el a zis: „Pentru că cei din ceruri sunt mii şi milioane şi au aceiaşi voie, iar oamenii au multe voi şi nu pot sta cu oamenii care-s feluriţi. Dumnezeu ştie că vă iubesc de la starea mea, dar nu pot fi cu toţi - şi cu unul care vrea bine şi cu unul care vrea rău şi mai bine stau cu Dumnezeu care vrea tot binele “.
Se spune că săracul Lazăr a fost rugat de către bogat să meargă pe pământ să spună cum e dincolo, pentru ca oamenii să se îndrepte, mai ales cei din casa lui, ca să nu meargă la rău. Răspunsul e foarte semnificativ: „Au pe Moise şi pe prooroci, să creadă în ei”.

Luaţi aminte, că n-a zis Domnul Hristos de pildă: «Au Evanghelia şi Apostolul, să creadă, ci au pe Moise şi pe prooroci». De ce? Pentru că pilda a fost spusă până când Evanghelia nu se răspândise în lume şi Domnul Hristos nu se putea referi la ceva de viitor, ci s-a referit la ceva din vremea aceea. Să creadă în cele pe care le aveau ei până atunci.
Noi avem mult mai mult decât cele din vechime. Avem Evanghelia, avem învăţătura Sfinţilor Apostoli, avem învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Să credem în ele şi atunci va veni şi vremea când, crezând în ele, ne vom schimba spre bine, vom putea aduce mărire lui Dumnezeu ca apostolii, care cu glas tare preamăreau pe Dumnezeu, chiar dacă vor mai fi farisei dintre aceia care vor mai zice: „învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii”. Aceia nu-s vrednici să vorbească, nu-s vrednic să spună ceva, şi de aceea, noi să ne ţinem calea de a preamări pe Dumnezeu prin sfintele slujbe, de a preamări pe Dumnezeu prin rânduielile Sfintei Biserici.
Iar dacă avem îndoială, dacă suntem gata să răspândim relele şi spurcăciunile, atunci să rămânem muţi, aşa cum a fost sortit să rămână mut, o vreme scurtă, şi Dreptul Zaharia.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu, prin rugăciunea Maicii Preacurate şi ale tuturor sfinţilor, să ne întărim în gânduri bune, să ne întărim în dorinţa de a spori binele, în dorinţa de a curma relele din noi.

Să ne ajute Dumnezeu să desfiinţăm distanţele dintre noi, să dorim fiecare binele celuilalt, întru aceasta să se preamărească Dumnezeu, care este unirea tuturor, spre fericirea noastră, aici pe pământ, spre fala lui veşnică şi spre fericirea cea veşnică în care nădăjduim să ajungem, după ce vom trece din viaţa aceasta. Amin! (predica: Parintele Teofil Paraian)

DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (285) – CARTEA LUI IOSUA NAVI
CAPITOLUL 15. Moştenirea tribului Iuda.
1. Moşia căzută la sorţi pentru seminţia fiilor lui Iuda, după familiile lor, se întindea de la hotarele lui Edom din miazăzi şi de la pustiul Sin până la Cadeş, spre răsărit.
2. Astfel hotarul lor de miazăzi porneşte de la Marea Sărată, de unde pleacă un golf al ei spre miazăzi,
3. Merge spre înălţimea Acravimului, trece prin pustiul Sin şi, ridicându-se dinspre miazăzi către Cadeş-Barnea, merge pe la Heţron şi, ajungând la Adar, trece pe partea dinspre apus a Cadeşului şi se întoarce spre Carcaa;
4. Trece apoi prin Aţmon şi urmează înainte până la râul Egiptului şi apoi capătul acestui hotar atinge marea. Acesta va fi hotarul vostru de miazăzi.
5. Hotarul de răsărit e toată Marea Sărată până la gurile Iordanului. Iar apoi hotarul de miazănoapte pleacă din golful mării de la gurile Iordanului;
6. De aici se ridică spre Bet-Hogla. Trece pe la miazănoapte de Bet-Araba şi merge în sus până la piatra lui Bohan, fiul lui Ruben;
7. Apoi hotarul se urcă spre Debir, din valea Acor şi se îndreaptă spre miazănoapte către Ghilgal, care se află în faţa Adumimului, pe partea de miazăzi a râului; apoi trece pe la apele En-Şemeş şi se prelungeşte până la En-Roghel.
8. De aici hotarul merge în sus spre valea Ben-Hinom, pe partea de miazăzi de Iebus, care este Ierusalimul; apoi hotarul se ridică spre vârful muntelui, care este spre apus, în faţa văii Hinom, la marginea văii Refaim, la miazănoapte.
9. Din vârful muntelui, hotarul se îndreaptă spre izvorul apelor Neftoah şi merge spre cetăţile din muntele Efron; apoi hotarul coteşte spre Baala, care e Chiriat-Iearimul;
10. După aceea hotarul se întoarce de la Baala spre mare şi merge spre muntele Seir, trece pe partea de miazănoapte a muntelui Iearim, care e Chesalonul şi, pogorându-se către Bet-Şemeş, trece prin Timna;
11. De aici hotarul merge pe partea de miazănoapte a Ecronului şi se întoarce spre Şicron, trece prin muntele Baala şi ajunge până la Iabneel şi apoi se termină hotarul la mare. Hotarul de la apus îl formează Marea cea Mare.
12. Acesta este hotarul pământului fiilor lui Iuda, după familiile lor, din toate părţile.
13. Lui Caleb, fiul lui Iefone, i-a dat Iosua parte intre fiii lui Iuda, cum poruncise Domnul lui Iosua şi i-a dat Iosua Chiriat-Arba a tatălui lui Enac, care este Hebronul.
14. Însă Caleb, fiul lui Iefone, a alungat de acolo pe cei trei fii ai lui Enac: pe Şeşai, pe Ahiman şi pe Talmai, copiii lui Enac.
15. De aici Caleb a pornit asupra locuitorilor Debirului; numele Debirului era mai înainte Chiriat-Sefer.
16. Şi a zis Caleb: "Cel ce va bate Chiriat-Seferul şi-l va lua, aceluia îi voi da pe Acsa, fiica mea, de femeie".
17. Şi l-a luat Otniel cel tânăr, fiul lui Chenaz, fratele lui Caleb şi i-a dat Caleb de femeie pe Acsa, fiica sa.
18. Dar când a trebuit să plece, a fost învăţată să ceară de la tatăl său o ţarină. Şi când a descălecat ea de pe asin, Caleb i-a zis: "Ce vrei?"
19. Iar ea a zis: "Dă-mi binecuvântare. Tu mi-ai dat pământul de la miazăzi; dă-mi şi izvoarele de apă!" Şi i-a dat izvoarele cele de sus şi izvoarele cele de jos.
20. Aceasta este moştenirea fiilor lui Iuda, după familiile lor.
21. Cetăţile care se aflau în partea de miazăzi, la marginea seminţiei fiilor lui Iuda, spre hotarul Edomului, erau: Cabţeel, Eder şi Iagur;
22. China, Dimona şi Adada;
23. Chedeş, Haţor şi Itnan;
24. Zif, Telem şi Bealot;
25. Haţor-Hadata, Cheriot-Heţron, adică Haţor;
26. Amam, Şerna şi Molada;
27. Haţar-Gada, Heşmon şi Bet-Palet;
28. Haţar-Şual, Beerşeba şi Biziotia, cu împrejurimile şi satele lor;
29. Baala, Iim şi Aţem;
30. Eltolad, Chesil şi Horma;
31. Ţiclag, Madmana şi Sansana;
32. Lebaot, Şilhim, Ain şi Rimon; de toate douăzeci şi nouă de cetăţi cu satele lor.
33. Iar la şes erau: Eştaol, Ţora, Aşna şi Gatnam;
34. Zanuah, En-Ganim, Tapuah şi Enam;
35. Iarmut, Adulam, Memvra, Soco şi Azeca;
36. Şaaraim, Aditaim, Ghedera şi Ghederotaim; paisprezece cetăţi cu satele lor.
37. Ţenan, Hadaşa şi Migdal-Gad;
38. Dilean, Miţpe şi Iocteel;
39. Lachiş, Boţcat şi Eglon;
40. Cabon, Lahmas şi Chitliş;
41. Ghederot, Bet-Dagon, Naama şi Macheda; şaisprezece cetăţi cu satele lor.
42. Libna, Eter şi Aşan;
43. Iftah, Aşna şi Neţib;
44. Cheila, Aczib, Mareşa şi Edom; nouă cetăţi cu satele lor.
45. Ecron cu cetăţile care ţineau de el şi cu satele lui;
46. Şi de la Ecron spre mare tot ce se află împrejurul Aşdodului cu satele lui;
47. Aşdodul şi cetăţile care ţineau de el şi satele lui; Gaza cu cetăţile care ţineau de ea şi satele ei până ia râul Egiptului şi până la Marea cea Mare, care este hotar.
48. Iar în munţi erau: Şamir, Iatir şi Soco;
49. Dana, Chiriat-Sana, zis şi Debir;
50. Anab, Eştemo şi Anim;
51. Goşen, Holon şi Ghilo: unsprezece cetăţi cu satele lor.
52. Anab, Duma şi Eşean;
53. Ianum, Bet-Tapuah şi Afeca;
54. Humta, Chiriat-Arba, zisă şi Hebronul şi Ţior; nouă cetăţi cu satele lor.
55. Maon, Carmel, Zif şi Iuta;
56. Izreel, Iocdeam şi Zanuah;
57. Cain, Ghibeea şi Timna: zece cetăţi cu satele lor.
58. Halhul, Bet-Ţur şi Ghedor;
59. Maarat, Bet-Anot şi Eltecon: şase cetăţi cu satele lor. Tecoa, Efrata sau Betleemul, Peor, Etam, Culon, Tatam, Sores, Carem, Galem, Betir şi Manah: unsprezece cetăţi cu satele lor.
60. Chiriat-Baal sau Chiriat-Iearim şi Harabah; două cetăţi cu satele lor şi cu împrejurimile.
61. În pustiu erau: Bet-Araba, Midin şi Secaca;
62. Nibşan, Ir-Melah şi En-Ghedi: şase cetăţi cu satele lor.
63. Dar pe Iebusei, locuitorii Ierusalimului, nu i-au putut alunga fiii lui Iuda şi de aceea Iebuseii trăiesc cu fiii lui Iuda în Ierusalim până în ziua de astăzi.

CALENDAR PENTRU 1 – 13 NOIEMBRIE 2011
1 M † Sf. doctori fără de arginţi Cosma şi Damian
2 M Sf. Mc. Achindin, Pigasie, Elpifidor, Aftonie şi Agapie (Post)
3 J Sf. Mc. Achepsima Ep., Iosif pr. şi Aitala diac.
4 V Cuv. Ioanichie cel Mare; Sf. Mc. Nicandru Ep. şi Ermeu pr. (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
5 S Sf. Mc. Galaction şi Epistimia; Sf. Mc. Timotei, Teofil şi Teotim; Sf. Ap. Hermes (Pomenirea morţilor)
Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
6 Duminica a XXIV-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair). Sf. Pavel Mărt., Patr. Constantinopolului; Cuv. Luca. Ap. Efeseni II, 14-22; Ev. Luca VIII, 41-56; glas 4, voscr. 10 Sf. Liturghie 8.00 – 11.30
7 L Sf. 33 de Mc. din Melitina; Cuv. Lazăr ACATIST 18.30 – 19.30
8 M †) Soborul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil
9 M Sf. Mc. Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat; Sf. Mc. Onisifor şi Porfirie; Sf. Ier. Nectarie Făcătorul de minuni (Post)
10 J Sf. Ap. Rodion, Olimp, Erast şi Sosipatru; Sf. Mc. Orest
11 V Sf. M. Mc. Mina; Sf. Mc. Victor, Vichentie şi Ştefanida; Cuv. Teodor Studitul (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
12 S Sf. Ioan cel Milostiv, Patr. Alexandriei; Cuv. Nil Pustnicul
13 Duminica a XXV-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv). †) Sf. Ioan Gură de Aur, Arhiep. Constantinopolului; Sf. Mc. Damaschin. Ap. Efeseni IV, 1-7; Ev. Luca X, 25-37; glas 5, voscr. 11
Sf. Liturghie 7.00 – 10.30
Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt
Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ

Nu ai mângâiere? Citește FOAIA ! „Când nu găsim oameni care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să lucreze sufletul şi printr’o carte.” Teofan Zăvorâtul

Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian





Cugetarea Saptamanii:
" Ce înseamnă demonizaţi? Precum microbii intră în sânge, la fel şi demonii intră în inimă. Precum în trunchiuri de copaci îşi fac cuiburi bufniţele şi vulpile, iar în peşteri fiarele, aşa şi demonii intră în inimile nesupravegheate. Aţi văzut case pustiite şi părăsite? Eu, care am cutreierat ca predicator, am văzut în Macedonia astfel de case. Aşadar, precum din casele din care lipseşte proprietarul se instalează răufăcătorii, aşa şi în sufletele din care lipseşte proprietarul, adică Dumnezeu – Duhul Sfânt, îşi fac cuib duhurile viclene. Şi din acel moment trupul, mintea şi inima sunt dirijate de diavol. Omul acţionează sub influenţa duhului rău."
Mitropolitul AUGUSTIN de Florina ( Grecia )

Pace şi Multe Bucurii Binecuvântate, Tuturor!
parintele octavian



FOAIA 43

Duminica XXIII-a după Rusalii
(Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor)
Sf. Ap. Iacob, ruda Domnului; Sf. Ignatie, Patr. Constantinopolului; Cuv. Petronie
APOSTOL – Efeseni II, 4-10;
2. În care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării,
3. Întru care şi noi toţi am petrecut odinioară, în poftele trupului nostru, făcând voile trupului şi ale simţurilor şi, din fire, eram fiii mâniei ca şi ceilalţi.
4. Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit,
5. Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi! -
6. Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus,
7. Ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus.
8. Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu;
9. Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.
10. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.
EVANGHELIA– Luca VIII, 26-39;
6. Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii.
27. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte.
28. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui.
29. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie.
30. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el.
31. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc.
32. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit.
33. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat.
34. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate.
35. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat.
36. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.
37. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat.
38. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând:
39. Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.

Oameni, diavoli și porci

Oamenii săvâresc nedreptate împotriva lui Dumnezeu şi tot ei se mânie asupra Lui.

Omule, cine are dreptul să se mânie pe altcineva ?

Nelegiuiţii îşi astupă gura şi îşi zic.: „Să nu mai pomenim numele lui Dumnezeu, ca să se şteargă de pe lume !”
Bieţi oameni, glasurile voastre sunt nimic în lumea aceasta mare. Aţi văzut voi, aţi auzit cum un zăgaz face râul să vuiască? Fără stavile, râul ar curge tăcut, ar fi mut; dar zăgazul i-a deschis gâtlejul si fiecare strop a prins glas!
Zăgazurile voastre la fel vor face: vor deschide graiul celor tăcuţi şi vor învăţa pe cei muţi să vorbească.
Dacă buzele voastre nu mai mărturisesc numele Domnului, o să vă umpleţi de frică auzind necuvântătoarele mărturisindu-L.

Adevărat vă spun: dacă voi tăceţi, „pietrele vor striga” (Luca 19,40).
De-ar tăcea toţi oamenii de pe pământ, iarba ar prinde glas. Dacă oamenii ar şterge numele lui Dumnezeu dintre dânşii, s-ar scrie cu curcubeu pe cer şi cu foc pe fiecare fir de nisip. Atunci nisipul ar fi omenire şi omenirea praf.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt, si noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Psalm 18, 1-2). Aşa vorbeşte Văzătorul şi Psalmistul.

Dar voi, oameni, cum vorbiţi ?
Voi îl treceţi cu dispreţ sub tăcere pe Dumnezeu; de aceea, iată, pietrele prind glas! Vorbirea se va lua de la voi şi se va da pietrelor. Pietrele vor fi oameni, iar oamenii pietre.
S-a întâmplat în vremurile vechi că oamenii greoi la grai au privit faţa Fiului lui Dumnezeu şi nu L-au cunoscut, nici nu le-au fost dezlegate limbile ca să-L slăvească. Atunci Dumnezeul Cel Viu a deschis graiul demonilor, ca să-i ruşineze pe oameni prin mărturisirea Fiului lui Dumnezeu.
Demonii mai răi decât pietrele şi mai fără de preţ decât nisipul au dat glas mare înaintea Fiului lui Dumnezeu în vreme ce oameni din preajma Lui tăceau muţi. Iar dacă cei mai căzuţi de la Dumnezeu au fost siliţi să-L mărturisească, cum n-o să facă acest lucru piatra cea fără de vină, care se supune orbeşte voii lui Dumnezeu?
Dumnezeu le dă oamenilor învăţătură nu doar prin cerul plin de îngeri şi împodobit cu stele, nu doar prin pământul acoperit cu făpturile din mijloc ale lui Dumnezeu, dar încă şi prin demoni — ca să dea păgânilor, care atât de uşor găsesc drumul spre iad, prilejul de a se ruşina şi de a se înălţa, scăpându-şi sufletele din abis, din foc şi din chin.
Aleşii care-L însoţeau pe Domnul în drumurile Sale se arătaseră slabi în credinţă, de aceea Mântuitorul îi duce într-un ţinut foarte păgânesc, ca să-i ruşineze şi să le dovedească necredinţa prin ceea ce avea să se întâmple.
Ceea ce s-a întâmplat este înfăţişat în Evanghelia de astăzi.

„Şi trecând El dincolo, în ţinutul gherghesenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”.
Gherghesa si Gadara erau cetăţi din ţinuturile păgâne de dincolo de marea Galileii. Erau două din cele zece cetăţi care stătuseră odinioară pe ţărmurile acestei mări. La Marcu si la Luca, în loc de Gherghesa e pomenită Gadara, ceea ce nu înseamnă altceva decât că cele două cetăţi erau foarte aproape una de alta, şi că cele istorisite s-au petrecut undeva între ele.
Evangheliştii Marcu şi Luca pomenesc de un îndrăcit, pe când Matei vorbeşte de doi.
Marcu şi Luca pomenesc doar pe unul din acei doi, pe cel mai înfricoşător, care băgase spaima în întreg ţinutul, iar Matei îi pomeneşte pe amândoi, pentru că pe amândoi i-a vindecat Domnul. Că unul dintre cei doi era mai cunoscut decât ceilalţi se vede din Evanghelia Sfântului Luca, care spune că îndrăcitul era „un bărbat din cetate”, aşadar mai cunoscut decât celălalt, sătean pesemne.
Din cuvintele Sfântului Luca se vede de asemenea ta îndrăcitul avea demon „de multă vreme”, ceea ce înseamnă că, fiind bolnav ani în şir, ajunsese să fie bine cunoscut prin partea locului. Din povestirea lui Luca e limpede că acesta era mai înfricoşător şi mai dezlănţuit decât celălalt, pentru că ni se spune că „era legat în lanţuri si în obezi, păzindu-l, dar el, sfărmând legăturile, era mânat de demon în pustie” (Luca 8, 29).
Acesta e deci motivul pentru care Evangheliştii Marcu si Luca pomenesc un singur bărbat, deşi erau doi. Si noi facem de multe ori la fel astăzi când povestim un incident oarecare; pomenim, de pildă, doar pe şeful unei bande de răufăcători care au fost prinşi. Când a fost prinsă banda împreună cu şeful ei, spunem că a fost capturat cutare şi cutare şef al unei bande de tâlhari. La fel fac si cei doi Evanghelişti. După cum Marcu si Luca întregesc povestirea lui Matei cu un amănunt, descriind pe cel mai bolnav dintre nebuni, tot aşa Matei completează pe Marcu şi pe Luca în alte amănunte, spunând că îndrăciţii erau doi.

Aceşti îndrăciţi trăiau în morminte, şi ieşeau de acolo ca să cutreiere prin pustietăţi, băgând groaza în oameni pe câmp şi pe drumuri, mai ales în calea care trecea prin apropierea locului unde sălăsluiau ei.
Păgânii îşi aveau cel mai adesea mormintele la marginea drumului, şi nici la iudei acest lucru nu era o raritate. Mormântul Rahilei e la marginea drumului dintre Ierusalim şi Betleem. Mormântul lui Manase e la drumul spre Marea Moartă.
Punând stăpânire pe aceşti doi bărbaţi, diavolul îşi făcea din ei arme distrugătoare asupra celorlalţi oameni, pentru că trăsătura de căpetenie a celor îndrăciţi este că fac numai răutăţi si stricăciuni. Ei sunt lipsiţi de orice bine. De unul din cei doi se spune că „nu mai punea haină pe el”. Odată cu goliciunea trupului, şi sufletul îi era gol de orice lucru bun, de orice dar dumnezeiesc. Amândoi erau atât de fioroşi „încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.
Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce este nouă si Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiesti ?”
In urletul diavolilor, lucrul de seamă este că ei văd în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu şi, în groaza lor, strigă tare aceasta. Să se ruşineze cei care Il privesc pe Domnul în faţă fără a-L recunoaşte, şi cei care-L recunosc dar nu-L mărturisesc deschis.
[Zigaben zice: „De vreme ce ucenicii Săi si poporul L-au văzut om, trebuie să vină diavolii să-I proclame dumnezeirea”.]

E drept că dracilor nu le place să-L arate pe Hristos Dumnezeu, pentru ei nu-i nici o fericire, cum ar fi pentru omul care găseşte o comoară şi strigă nevenindu-i să-si creadă ochilor, ori cum a fost cu Apostolul Petru care a strigat cu bucurie: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16,16); dar aceştia (îndrăciţii) au strigat cu spaimă şi îngrozire, văzând în faţa lor pe Judecătorul. Au strigat numele care îi cutremură de frică, numele pe care l-au ascuns şi l-au şters din inimile oamenilor. Au strigat disperaţi, şi numai groaza le-a smuls acest strigăt.
„Şi iată, au început să strige si să zică: Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu ?” întreabă demonii. Ce legătură avem noi cu Tine ? Ce-i cu vizita asta pe nepoftite ? „Ce învoire este între Hristos şi Veliar” ? (II Corinteni 6, 15). Nici una. Şi de aceea slujitorii lui Veliar, chinuitorii oamenilor, întreabă pe Hristos de ce a venit la ei: „Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiesti ?” Ei aşteaptă ceasul judecăţii şi chinuirea la sfârşitul veacurilor. Singură apariţia lui Hristos în faţa lor este pentru ei un chin, un chin cu mult mai mare decât este lumina pentru cârtiţă şi focul pentru păianjen.
In lipsa lui Hristos dracii sunt obraznici, trufaşi, îi înjosesc pe oameni aducându-i pe-o treaptă cu vitele şi îngrozesc împrejurimile „încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”. De fată cu Hristos sunt nu numai dezgustător de îngroziţi ci se târăsc, cum se târăşte orice tiran înaintea judecăţii. Acum încep să se milogească de Domnul să nu-i trimită în adâncuri: „Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc”.
„Să nu le poruncească” înseamnă că, dacă le-ar fi poruncit, ei ar fi trebuit să meargă. Aşa este stăpânirea şi puterea lui Hristos.Adâncul este adevăratul lor sălaş, locul lor de chin. Despre căpetenia tuturor demonilor profetul a spus: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fiu al dimineţii… Si acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului” (Isaia 14, 12,15), unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Din pricina păcatelor, cu îngăduinţa lui Dumnezeu demonii sunt dezlegaţi între oameni.
Nu-i aşa că-i mai uşor pentru ei între oameni decât în adânc ? Câtă vreme sunt între oameni, ei îi chinuie pe oameni; când sunt în adânc nu se au decât pe ei pentru chinuire, în chin sunt si când sunt printre oameni, dar atunci chinul lor e uşurat de chinul celorlalţi.
Diavolul e distrugătorul trupului, „un ghimpe în carne”, cum l-a numit Apostolul Pavel (II Corinteni 12, 7). Prin trup se caţără, ca pe o scară, în suflet şi apucă inima şi mintea omului, până le devoră cu totul, le schimonoseşte si le goleşte de curăţia si frumuseţea lor dumnezeiască, de înţelegere si dreptate, de dragoste şi de credinţă, de dorinţă de bine si de nădejde în bine. Apoi se proţăpeşte în om ca pe un tron al său, îi apucă toate firele sufletului si trupului în mâinile sale şi omul ajunge să-i fie lui animal de povară pe care-l călăreşte diavolul, fluier prin care cântă diavolul, fiară sălbatică prin care sfâşie diavolul. Aşa erau îndrăciţii descrişi în Evanghelie.

Nu se spune ca aceşti oameni L-au văzut pe Hristos, L-au recunoscut, I-au spus pe nume ori au vorbit cu El; toate acestea le-au făcut demonii dintrînşii. Oamenii aceia parcă nici n-ar fi existat: două momâi mânate cu biciul de diavoli.
A vindeca astfel de oameni era ca şi când i-ai fi înviat din morţi, şi încă mai mult de-atât; pentru că un om mort, având doar sufletul despărţit de trup, câtă vreme sufletul este în mâna lui Dumnezeu, Dumnezeu îl poate întoarce din nou trupului restaurând viaţa. Dar starea acestor oameni stăpâniţi de demoni era mai rea decât moartea, pentru că sufletele lor fuseseră furate şi înrobite de demoni şi se aflau cu totul în mâna demonilor. Trebuia ca sufletele să le fie mai întâi smulse de la demoni, demonii izgoniţi si apoi sufletele întoarse oamenilor.
Iată de ce minunea vindecării acestor îndrăciţi este deopotrivă cu învierea morţilor, dacă nu chiar o întrece!


„Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești ?” Il întreabă demonii pe Hristos. Ei ştiau că îi aşteaptă chinul la sfârşit.
O, de-ar şti păcătoşii că şi pe ei îi aşteaptă chinul, nu mai puţin decât îi aşteaptă pe demoni! Demonii ştiu că la sfârşit neamul omenesc, nutreţul lor de căpetenie, le va fi smuls din mână iar ei vor fi aruncaţi în adâncul întunecat unde se vor sfâşia si se vor devora numai unii pe alţii.
Pe când demonii se rugau de Hristos cu frică şi cutremur, o turmă mare de porci, „ca la două mii „(Marcu 5,13), păşteau liniştiţi pe, deal. Demonii L-au rugat pe Iisus: „Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci”.
Adică: Nu ne azvârli în adânc, ci măcar trimite-ne în trupurile porcilor. „Dacă ne scoţi afară..”
Nu zic: afară din om; nici măcar nu pomenesc de om, într-atât era acesta de mort pentru dânşii. Din toate făpturile din univers, nici una nu este atât de urâtă şi de pizmuită de demoni ca omul.
Mântuitorul dimpotrivă, apasă asupra cuvântului „om”: „Ieşi duh necurat din omul acesta” (Marcu 5, 8). Demonii nu vor să plece din om; lor le-ar fi plăcut la nesfârşit să stea în om decât să meargă în porci, pentru că de ce folos le erau lor porcii ? Pe când pe oameni demonii îi pot face să fie ca porcii, ba chiar mult mai rău ca porcii, cu porcii ce pot face ? Oricum, chiar atunci când se află în porci, sau în orice altă vieţuitoare, răutatea lor se în-toarce tot împotriva omului. Prin porci ei vătăma mai departe pe oameni; dacă nu altfel, măcar înecându-i pe porci şi dându-le astfel prilej oamenilor să se supere pe Dumnezeu. Astfel, ca să scape de adânc, aleg să intre în porci.

„Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă”.
Demonii i-ar fi putut împinge şi pe acei doi nefericiţi să se înece în mare, dacă nu i-ar fi împiedicat puterea lui Dumnezeu să facă aceasta. Se întâmplă totuşi, şi nu arareori, ca cei ieşiţi din minţi să se zdrobească aruncându-se de la mare înălţime, sau să se înece, sau să se spânzure, sau să se azvârle în foc. Demonii cei răi îi împing să facă aceasta, scopul lor fiind nu numai să distrugă viaţa ci să ucidă sufletele şi în lumea aceasta şi în cea viitoare. Cu toate acestea, nu arareori se întâmplă de asemenea ca Dumnezeu, în înţeleapta-I iconomie, să-i păzească pe oameni de o astfel de moarte.
De ce a trimis Iisus duhurile rele în porci ? Le-ar fi putut trimite în arbori sau în stânci; de ce tocmai în porci ?
Nu ca să-i asculte pe demoni, ci ca să-i înveţe pe oameni. Unde sunt porci, acolo-i necurăţie, iar duhurilor necurate le place necurăţia; si unde nu-i necurăţie, o fac ei cu de-a sila. Iar unde-i puţină, ei îi adaugă, si în curând puţinul se face mult. Când intră într-un om curat, repede îngrămădesc întrînsul necurăţie porcească.
Prin azvârlirea porcilor şi înecarea lor în mare, Domnul a vrut să ne înveţe ce pavăză de nimic împotriva puterilor diavoleşti e lăcomia, şi prin aceasta să ne amintească postul. Ce au de-a face rapacitatea şi lăcomia cu porcii ? Vedeţi numai cu ce repeziciune puterile diavoleşti au biruit porcii, i-au dus la pierzanie ! Tot aşa fac şi cu oamenii lacomi şi nesăţioşi, care cred că lăcomindu-se îşi sporesc puterea. Nu puterea şi-o sporesc, ci slăbiciunea, şi trupeşte şi duhovniceşte.
[Vasile cel Mare, în Cuvântul X despre post spune: „Pe câte ştiu doctorii nu le prescriu bolnavilor bucate alese, ci post şi înfrânare. Socoteşti că un căpitan de corabie va scăpa mai cu înlesnire corabia încărcând-o cu poveri, sau încărcând-o uşor, cu chibzuinţă ?”]

Lacomii sunt lipsiţi de caracter, slabi înaintea oamenilor şi încă şi mai slabi înaintea demonilor. Nimic mai uşor pentru diavoli să-i \ mâne să se înece în marea morţii duhovniceşti.
Mai avem încă o învăţătură limpede: cât de cumplită este puterea demonilor când Dumnezeu nu o ţine în frâu. Demonii sălăşluitori în numai doi oameni, au năruit şi au înecat în câteva clipe două mii de porci. Dar până a venit Hristos Dumnezeu i-a oprit — ca să se arate puterea şi stăpânirea Lui; apoi le-a dat drumul, ca să arate puterea demonilor. Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit, demonii ar fi făcut în câteva clipe cu toţi oamenii de pe pământ ceea ce au făcut cu porcii.
Dar Dumnezeu iubeşte neamul omenesc. Dragostea Lui fără margini ne ţine în viaţă şi ne păzeşte de cruzii şi cumpliţii noştri duşmani.
Se vor întreba unii, întâi dacă nu-i pare lui Dumnezeu rău de atâta mulţime de porci, apoi cum vor suferi oamenii din acea cetate asemenea pierdere. Numai diavolul îl duce pe om la astfel de gânduri! Nu cumva este el mai milos decât Hristos ? Dar oare ce sunt porcii altceva decât iarbă călcată în picioare ?
Dacă nu păgubeşte Dumnezeu de pe urma crinilor de pe câmp, care azi sunt mai strălucit îmbrăcaţi ca regele Solomon, iar mâine sunt scrum, de ce ar plânge după porci ? Poate Ii e mai greu să zidească porci decât crini sălbatici ?

Dar unii iarăşi vor zice: nu-i vorba de frumuseţe ci de folos. Dar oare îi sunt mai de folos omului porcii când i se îngraşă trupul decât când i se luminează sufletul ?
„Voi sunteţi cu mult mai de preţ decât vrăbiile” (Matei 10, 31), spune Domnul oamenilor. Atunci, nu-s oamenii mai de preţ decât porcii, fie ei şi două mii ?
Să chibzuiasca fiecare la sine însuşi şi la preţul pe care-l are, şi se va încredinţa repede că învăţătura primită de oameni prin acea faptă a fost ieftin plătită.
Era imperios necesar ca neamul omenesc cel tocit să vadă mai întâi cât de necurat este diavolul şi apoi cât de mare este puterea lui. Nici un cuvânt de pe pământ nu ar fi putut arăta mai bine acest lucru decât nebunia şi decât înecarea porcilor în clipa când au intrat în ei demonii.
Ce cuvinte i-ar fi putut încredinţa pe păgânii locuitori ai Gherghesei si Gadarei dacă această înfricoşătoare dovadă — dar nu dovadă, ci revelaţie ! — nu i-ar fi trezit din somnul păcatului si nu i-ar fi făcut să cunoască adâncul în care demonii, aşa cum i-au târât pe porci, îi târau si pe ei fără milă ? Ce altceva i-ar fi putut povăţui mai bine la credinţa în Hristos Cel Atotputernic ?

Dar vedeţi ce s-a întâmplat mai departe: „Păzitorii au fugit si, ducându-se în cetate, au spus cele întâmplate cu îndrăciţii. Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor”. Porcarii şi locuitorii cetăţii au fost cuprinşi de spaimă. „S-au înfricoşat” (Luca 8, 35).
Vedeau toţi ce nu mai văzuseră si nu mai auziseră niciodată: Nebunul care pătimise atâta amar de ani, stă la picioarele lui Hristos, liniştit şi întreg la minte.
Paznicii si apostolii le-au povestit oamenilor cum vindecase Hristos pe cei doi îndrăciţi, şi cum o legiune de demoni tremurase de frică în faţa Lui, cerşindu-I îngroziţi să-i trimită în porci dacă nu-i lasă să mai rămână în oameni, şi cum după aceea duhurile rele smulseseră ca un vârtej turma de porci şi o azvârliseră în adâncurile mării.
Au auzit, au priceput şi i-au şi văzut pe cei doi, care abia cu puţin înainte fuseseră ca şi morţi, înviaţi şi curăţiţi. Teferi acum, ei privesc faţa Domnului care le stă cu linişte înainte, de parcă nu tocmai ar fi săvârşit o minune, minune mai uimitoare decât dacă ar fi smuls cu totul muntele Gherghesei şi l-ar fi prăbuşit în mare. Din toate acestea târgoveţii Gherghesei nu ţin minte decât un lucru: că li s-a pră-pădit turma de porci si n-o s-o mai vadă înapoi niciodată, în loc să cadă în genunchi şi să mulţumească Domnului că a salvat două suflete, ei jelesc pierderea porcilor ! In loc să-L roage să le fie oaspete, Il roagă să plece cât mai repede, în loc să laude pe Dumnezeu, plâng pentru porci.
Să nu ne grăbim să osândim dragostea acestor ghergheseni pentru porcii lor, mai înainte să privim societatea zilelor noastre şi să vedem câţi iubitori de porci numără cetatea noastră, cărora asemeni acelora, le pasă mai mult de porci decât de viaţa semenilor lor.

Gândiţi-vă cât de puţini sunt astăzi, chiar si între cei care-şi fac cruce şi au pe buze numele lui Hristos, cei care ar pregeta să ucidă doi oameni dacă s-ar alege de pe urma lor cu două mii de porci.
Sau vedeţi dacă sunt mulţi între dumneavoastră care ar sacrifica două mii de porci ca să scape viaţa a doi nebuni. Să se ruşineze cei ce osândesc pe ghergheseni mai înainte de a se osândi pe sine. Dacă s-ar scula gherghesenii din mormânt astăzi şi ar prinde să numere, mare mulţime de cei ce gândesc asemenea lor ar afla în creştina Europă !
Ei măcar L-au rugat cu frumosul pe Hristos să plece de la ei, pe când popoarele Europei deadreptul Il alungă. Si de ce Il alungă ? Ca să rămână ele singure cu porcii şi cu stăpânii lor, dracii.
Intrega întâmplare, de la început la sfârşit, are un tâlc mai adânc. Toate cele spuse ajung ca să fie învăţătură, îndemn si îmbărbătare pentru toţi cei ce se simt în trup ca în mormânt; care îşi dau seama de lucrătura puterilor demonice în patimile care apasă asupra lor ca nişte lanţuri de fier, târându-i în adâncul pieirii; care, cu toate acestea, îşi dau seama ce preţ are omul: sufletul lui e mai mult decât toţi porcii, si vitele, şi ţarinile şi averile din lume; care caută vindecare si pe Vindecătorul bolilor lor, cu preţul a tot ceea ce au.

„Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa…”
Intreaga istorie se încheie cu aceste cuvinte. Hristos nu le-a spus nimic gherghesenilor. Ce să le mai spună dacă minunea nu le-a fost de-ajuns ? Vorbele nu i-ar fi adus la supunere. La ce bun să aduci la supunere nişte morminte ?
A coborât în tăcere colina, a intrat în corabie şi a plecat de la dânşii.
Ce blândeţe, ce răbdare, ce înălţime dumnezeiască ! Ce victorie deşartă pentru Cezarul care a scris Senatului: „Am venit, am văzut, am învins !”
Hristos a venit, a văzut, a învins şi a tăcut. Păstrând tăcere a înveșnicit biruinţa Sa.
Să înveţe păgânii, dacă vor, din pilda smeritului Domn Iisus Hristos, care niciodată nu dă buzna cu sila.
Cine-L primeşte, primeşte viaţă vesnică; cine-L alungă rămâne cu porcii în veşnica îndrăcire si moarte.
O, Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi păcătoşii, vindecă-ne si ne mântuieşte ! Amin. (predica: Sfantul Nicolae Velimirovici)

DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (284) – CARTEA LUI IOSUA NAVI
CAPITOLUL 14. Moştenirea dată lui Caleb.
1. Iată ce moştenire au primit fiii lui Israel în ţara Canaan, pe care le-au împărţit-o prin sorţi preotul Eleazar şi Iosua, fiul lui Navi, şi căpeteniile de familii ale seminţiilor fiilor lui Israel.
2. Moştenirea aceasta au împărţit-o prin sorţi cum poruncise Domnul prin Moise, la cele nouă seminţii şi la jumătate din seminţia lui Manase;
3. Căci la două seminţii şi la jumătate din seminţia lui Manase le dăduse Moise parte peste Iordan. Iar leviţilor nu le-a dat moştenire între ei;
4. Căci din fiii lui Iosif se ridicaseră două seminţii: a lui Manase şi a lui Efraim; de aceea nu s-a dat leviţilor parte de pământ, ci numai cetăţi pentru locuit cu împrejurimile lor, pentru vitele şi pentru turmele lor.
5. Cum poruncise Domnul prin Moise, aşa au şi făcut fiii lui Israel, când au împărţit ţara.
6. Atunci au venit fiii lui Iuda la Iosua în Ghilgal şi a zis către el Caleb, fiul lui Iefone Chenezeul: "Tu ştii ce a zis Domnul către Moise, omul lui Dumnezeu, pentru mine şi pentru tine, la Cadeş-Barnea.
7. Eu eram de patruzeci de ani, când Moise, sluga lui Dumnezeu, m-a trimis din Cadeş-Barnea să iscodesc ţara şi eu i-am adus răspuns după dorinţa lui.
8. Fraţii mei, care fuseseră cu mine, au umplut de spaimă inima poporului, iar eu am urmat hotărât Domnului Dumnezeului meu.
9. Şi s-a jurat Moise în ziua aceea şi a zis: "Pământul pe unde a călcat piciorul tău va fi moştenirea ta şi a copiilor tăi pe veci, că tu ai urmat hotărât Domnului Dumnezeului nostru".
10. Şi iată Domnul m-a ţinut viu cum a zis. Au trecut acum patruzeci şi cinei de ani de când a spus Domnul lui Moise cuvântul acesta şi Israel umbla prin pustiu; şi iată acum am optzeci şi cinci de ani
11. Şi sunt încă tare, ca şi atunci când m-a trimis Moise; câtă putere aveam atunci, tot atâta am şi acum, ca să ies şi să intru în luptă.
12. Aşadar îţi cer muntele acesta, de care a vorbit Domnul în ziua aceea; căci tu ai auzit în ziua aceea cuvântul acesta acolo. Acum acolo sunt fiii lui Enac, care au cetăţi mari şi tari, dar de va fi Domnul cu mine, îi voi izgoni, cum mi-a zis Domnul".
13. Şi l-a binecuvântat Iosua şi a dat Hebronul moştenire lui Caleb, fiul lui Iefone Chenezeul.
14. De aceea a ajuns Hebronul moşia lui Caleb, fiul lui Iefone, până în ziua de azi, pentru că el a urmat întocmai porunca Domnului Dumnezeului lui Israel.
15. Mai înainte Hebronul se numea Chiriat-Arba, capitala fiilor lui Enac. După aceea s-a liniştit ţara de război.
În imagine : Charles Joseph STANILAND (1838-1916) – Împărţirea moştenirii – gravură—locaţie necunoscută

CALENDAR PENTRU 24 – 31 OCTOMBRIE 2011
24 L Sf. M. Mc. Areta; Sf. Mc. Sevastiana şi Valentin ACATIST 18.30 – 19.30
25 M Sf. Mc. Marcian şi Martirie; Sf. Mc. Valerian; Sf. Tavita
26 M †) Sf. M. Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de mir (Post) ACATIST 18.30 – 19.30
27 J †) Cuv. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, ale cărui moaşte sunt la Patriarhia Română; Sf. Mc. Nestor ACATIST 18.30 – 19.30
28 V † Sf. Ier. Iachint, Mitr. Ţării Româneşti; Sf. Mc. Terentie, soţia sa Neonila şi cei 7 fii; Sf. Ier. Firmilian, ep. (Post)
Maslu de Obște 18.30 – 19.30
29 S Cuv. M. Mc. Anastasia Romana; Cuv. Avramie
30 Duminica a XXII-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr). Sf. Mc. Zenovie, Ep., şi Zenovia, sora sa; Sf. Ap. Cleopa. Ap. Galateni VI, 11-18; Ev. Luca XVI, 19-31; glas 3, voscr. 9 Sf. Liturghie 7.00 – 10.30
31 L Sf. Ap. Stahie, Amplie, Urban, Aristobul, Narcis şi Apelie ACATIST 18.30 – 19.30

Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt
Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ
Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios
Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos
Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!
Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har!

Nu ai mângâiere? Citește FOAIA ! „Când nu găsim oameni care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să lucreze sufletul şi printr’o carte.” Teofan Zăvorâtul
Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian



***
Probabil ca multi dintre Dvs. V-ati pus problema: oare de ce ne tot trimite parintele foaia aceasta; eu nu i-am cerut aceasta.

Tinta si motivatia trimiterilor acestei foi o veti gasi mai jos in

Cugetarea Saptamanii

“… Iată, şi eu am ieşit să semăn cuvântul lui Dumnezeu în inimile voastre fiindcă şi voi sunteţi ogor al lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu, iar pe mine m-a trimis Dumnezeu lucrător în ogorul Lui.

Dar eu sunt un semănător sărac şi necăjit! „De ce eşti sărac şi necăjit?” – veţi întreba voi.
Oare nu este sărac şi necăjit agricultorul care are doar opt desetine de pământ?...
…Oare nu este amărât şi necăjit agricultorul care seamănă sămânţa sa în pământ nearat?

Dar şi eu mă aflu în aceeaşi situaţie, deoarece pentru mulţi ani a fost lepădat ogorul lui Dumnezeu şi puţini l-au prelucrat. Şi s-a întărit pământul inimilor omeneşti, si n-au crescut în el seminţele sfinte ale cuvântului lui Dumnezeu.

De ce mă plâng eu? De ce tulbur inimile voastre?

Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu. (Ps. 41, 6).

Oare nu este puternic Domnul? Înmulţind va înmulţi păstorirea mea. Oa­re eu nu ştiu acele cuvinte minunate pe care le-a spus Apostolul Pavel despre cuvântul lui Dumnezeu: Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii, Şi nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală ( Evr. 4, 12-13).
Eu ştiu aceasta, de aceea nu mă tulbur că mult timp a stat nearat ogorul lui Dumnezeu, că s-a întărit pământul inimilor omeneşti, şi
cu curaj voi arunca seminţele cuvântului lui Dumnezeu chiar şi în pământul nearat, fiindcă ştiu că cuvântul lui Dumnezeu este atât de puter­nic, încât singur ară pământul inimilor voastre. »

Sf. Luca al Crimeei


Pace si multe bucurii Binecuvantate, Tuturor!

parintele octavian

FOAIA CREŞTINULUI ORTODOX
DIN AREZZO ŞI PROVINCIA
Nr. 42 (334 / an VII) / 16 OCTOMBRIE 2011

...şi, crescând, au făcut rod însutit...
Duminica a XXI-a după Rusalii
a Sf. Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic
(Pilda Semănătorului)
Sf. Mc. Longhin Sutaşul; Sf. Mc. Leontie, Dometie şi Terentie
APOSTOL – Galateni II, 16-20;
16. Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta.
17. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum!
18. Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă).
19. Căci, eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu.
20. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.
Tit III, 8-15:
8. Vrednic de crezare este cuvântul, şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor.
9. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte.
10. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te,
11. Ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.
12. Când voi trimite pe Artemas la tine sau pe Tihic, sârguieşte-te să vii la mine la Nicopole, căci acolo m-am hotărât să iernez.
13. Pe Zenas, cunoscătorul de lege, şi pe Apollo trimite-i mai înainte, cu bună grijă, ca nimic să nu le lipsească.
14. Să înveţe şi ai noştri să poarte grijă de lucrurile bune, spre treburile cele de neapărată nevoie, ca ei să nu fie fără de roadă.
15. Te îmbrăţişează toţi care sunt cu mine. Îmbrăţişează pe cei ce ne iubesc întru credinţă. Harul fie cu voi cu toţi! Amin.
EVANGHELIA– Luca VIII, 5-15;
5. Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o.
6. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală.
7. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o.
8. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.
9. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta?
10. El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă.
11. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.
12. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.
13. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.
14. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.
15. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.
Ioan XVII, 1-13:
1. Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.
2. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.
3. Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.
4. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit.
5. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea.
6. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit.
7. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine;
8. Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis.
9. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.
10. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei.
11. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi.
12. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.
13. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.

Ogorul din sufletele noastre
Iubiţilor, Sfânta Evanghelie a acestei duminici - a Semănătorului, este una din cele mai cunoscute. Se citeşte la început de an şcolar, spre a fi ascultată de elevi, studenţi, ucenici. Dar, e o chemare către noi toţi. Ne simţim asemenea mulţimii care se adunase atunci în jurul Lui pe ţărmul Mării Galileii. Mântuitorul Se suie într-o corabie în timp ce poporul se aşezase pe ţărm ca într-un fel de amfiteatru, şi le vorbeşte în pildă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. (Luca VIII, 5-8)

Tâlcuitorii Sfintei Scripturi ne încredinţează că era o zi de toamnă când se seamănă grâul. Iisus, Semănătorul divin, vorbeşte acum despre destinul seminţei aruncate de El şi de slujitorii Lui în lume, iată, de 2000 de ani. Are el motiv de bucurie sau de tristeţe? E o taină. Nu ne grăbim să judecăm. Să ascultăm mai curând în continuare Evanghelia şi tâlcuirea pe care o dă Mântuitorul, pentru că ucenicii L-au întrebat: Ce înseamnă pilda aceasta? Iar Domnul a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, pentru că ei, văzând, nu văd şi, auzind, nu înţeleg. Tainele Împărăţiei nu pot fi cunoscute decât cu înţelegere, cu simţuri duhovniceşti. Altfel, văzând, nu vezi şi, auzind, nu înţelegi şi de aici s-au născut şi ereziile şi starea nefericită a sărmanilor necredincioşi care ajung fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume. Este şi aici un cuvânt negrăit de adânc al Domnului. Tainele Împărăţiei lui Dumnezeu nu pot fi cunoscute decât cu simţire duhovnicească. Zice un suflet luminat de Duhul Sfânt: „Până ochiul nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi văzut; până urechea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi auzit; până inima nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi iubit; până mintea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi cunoscut; până limba nu ia foc,Dumnezeu nu poate fi numit“. Dumnezeu nu poate fi numit şi grăit cu adevărat. Apostolii toţi se vor umple de Duhul Sfânt, vor înţelege şi vor vesti tainele Împărăţiei. Şi simţurile noastre toate au fost pecetluite cu Duhul Sfânt în Taina Mirului, spre înţelegerea duhovnicească a Tainelor Împărăţiei. Dar am răspuns noi îndeajuns chemării lui Dumnezeu ca să sporim în simţirea cea duhovnicească pentru care creştinul se roagă în fiecare dimineaţă: „luminează-mi, Preasfântă Treime, ochii gândului, deschide-mi gura ca să mă învăţ cuvintele Tale, să înţeleg poruncile Tale, să fac voia Ta, să-Ţi cânt în mărturisirea inimii...“
Atunci, să-L ascultăm pe Mântuitorul cum tâlcuieşte şi pentru Apostoli şi pentru noi: pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu (vs. 11). Cât de adevărat. Nu este vorba aici doar de o asemănare. Real, cuvântul lui Dumnezeu este sămânţă vie. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă (Ioan VI, 63) şi cel ce ascultă, cel ce le primeşte, are viaţă veşnică (Ioan V, 24).
Tâlcuieşte Domnul mai departe destinul seminţei, al cuvântului Lui: cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare (Luca VIII, 12-15). Sămânţa e aceeaşi, dumnezeiască; calitatea pământului nu este aceeaşi. Iar rodul depinde de calitatea pământului, „a pământului celor vii“. Şi pentru că la Dumnezeu nu este nedreptate, sămânţa cea de la Dumnezeu cade ca ploaia şi ca lumina, peste toţi. Peste unii care-şi trec vremea la marginea drumului, pe şanţ, pe trotuar, deci, pe un loc nearat, nelucrat. Şi, sau e călcată în picioare, nesocotită de uşuraticii veacului, sau e răpită de păsările de pradă, duhurile răului, tot mai multe. Alta nimereşte pe un pământ pietros. Rădăcina nu prinde în adâncime. E o bucurie trecătoare. Legea fusese scrisă pe table de piatră, iar Profetul anunţa Legământul cel nou, care va înrădăcina Legea, Cuvântul, în inimile noastre (Ieremia XXXI, 33). Dar cea căzută printre spini înţeapă cuvântul Domnului ca şi cuiele crucii de pe Golgota. Cât de grea e lupta: dorul de adevăr, de faptă bună, de inimă curată, de mântuire, e înăbuşit de mărăcini sălbatici, de dorinţele păgâne ale trupului care pofteşte împotriva duhului (Galateni V, 17); sau de idoli şi ideologii care copleşesc spiritul şi-l duc la stârpiciune. În sfârşit, iată şi pământul bun: inimi însetate de ploaia harului în care Pomul vieţii rodeşte cu timp şi fără timp (II Timotei IV, 2). Aşa au fost Apostolii, Mucenicii, Sfintele femei, ca şi Sfinţii copii din zilele lui decembrie, anul mântuirii 1989.
Şi totuşi, în Sfânta Evanghelie nu trebuie să vedem doar un calcul matematic în înţelesul că din patru soiuri de pământ sau inimi doar numai unul s-a făcut vrednic de rod. Se cuvine spus şi că în aceeaşi inimă e cu putinţă ca după un timp de rătăcire cu umblare deşartă cu uscăciune a inimii, cu grele poveri de griji şi patimi, să se audă în sfârşit glasul, chemarea Harului. Şi în căinţă, şi în lacrimi să redobândescă curăţia cea dintru început, încât cei de pe urmă să fie cei dintâi (Matei XX, 16). Iar noi să nu încetăm a ne ruga, să fie tot mai puţini cu pământ neroditor, poluat, prihănit şi tot mai mulţi cu pământ curat şi bun, ale căror roade, cuvintele, să sfinţească această lume a noastră.Amin. (predica: Parintele Constantin Galeriu)
SINODUL VII ECUMENIC
Sinodul al VII-lea ecumenic s-a reunit la Niceea (provincia Bitinia, Asia Mică) între 24 septembrie şi 13 octombrie 787, la iniţiativa împărătesei regente Irina. Cunoscut şi sub numele de Sinodul al doilea de la Niceea, acest sinod ecumenic a adunat 350 de episcopi ortodocşi, a fost prezidat de sfântul Tarasie (prăznuit la 25 februarie), Patriarh de Constantinopol la acea vreme, a condamnat iconoclasmul ca erezie şi a restabilit cultul sfintelor icoane. A fost ultimul din cele şapte sinoade ecumenice.
Controversa. Disputele teologice privitoare la Persoana lui Iisus Hristos nu s-au încheiat cu Sinodul VI Ecumenic din anul 681, ci au continuat în secolele VIII şi IX. De această dată controversele au luat proporţii în jurul subiectului reprezentării iconice a lui Hristos, în primul rând, şi a Maicii Domnului şi sfinţilor în plan secund.
Criza iconoclastă a început în timpul împăratului Leon III Isaurul (717-741), şi a continuat sub domnia fiului său, Constantin V Copronimul (741-775).
În anul 726, Leon al III-lea, profitând de popularitatea sa de războinic viteaz , a publicat un edict împotriva sfintelor imagini (sub influenţa episcopilor Constantin de Nacolia şi Toma de Claudiopolis). În virtutea acestui edict, este distrusă reprezentarea lui Hristos de la Halki (la Constantinopol), ceea ce o provocat o răzmeriţă populară înecată imediat în sânge.
Un edict mult mai radical şi mai agresiv este promulgat de Leon Isaurul în ianuarie 730. Acest edict prevedea nu doar distrugerea sfintelor icoane, ci şi a sfintelor moaşte. Politicii imperiale i se opun însă nu doar călugări cu autoritate teologică şi duhovnicească din Imperiu - precum sfântul Ioan Damaschin -, ci şi patriarhul Romei, papa Grigorie al III-lea. Drept represalii, împăratul Leon al III-lea confiscă toate bunurile pontificale din Sicilia şi Calabria, pe atunci încă teritorii bizantine.
Icoanele erau păstrate și venerate atât în biserici cât și în case particulare. Cele două grupări implicate în această controversă erau:
Iconoclaștii, numiți și "sfărâmătorii de icoane", priveau cu suspiciune orice reprezentare artistică a lui Dumnezeu sau a unor oameni; ei cereau distrugerea icoanelor, deoarece considerau cultul icoanelor ca idolatrie;
Iconodulii, numiți și "cinstitorii icoanelor" erau cei care apărau locul icoanelor în Biserică.
Dar controversa în sine avea implicații mai profunde decât o simplă diferență de perspectivă asupra artei creștine. De aceste aspecte mai profunde s-a ocupat Sinodul, și anume:
caracterul naturii umane a lui Hristos
atitudinea creștină asupra materiei
adevăratul sens al izbăvirii creștine și al mântuirii întregului univers material.
Controversa a cunoscut două perioade mai semnificative
1.cea dintâi începe în anul 726 d.Hr, când împăratul Leon al III-lea și-a început ofensiva împotriva icoanelor și durează până în anul 780 d'Hr., când binecredincioasa împărăteasă Irina a pus capăt atacurilor iconoclaste.
2.cea de a doua perioadă începe în anul 815 și ia sfârșit în anul 843 d.Hr., când binecredincioasa împărăteasă Teodora a pus capăt definitiv ofensivei iconoclaste.
Iconoclaștii erau susținuți atât din interiorul, cât și din afara Bisericii. Din afara Bisericii, o anumită influență par a fi avut ideile iudaice și ale musulmanilor despre reprezentarea lui Dumnezeu. Astfel, este important să amintim că, imediat înainte de prima răbufnire iconoclastă, califul musulman Yezid poruncise îndepărtarea tuturor icoanelor de pe teritoriile stăpânite de el. Înăuntrul Bisericii existase dintotdeauna o perspectivă mai "puritană" care considera orice reprezentare ca sursă latentă de idolatrie. Iconoclaștii "nu au reușit să înțeleagă pe deplin sensul Întrupării" atunci când au refuzat icoanele. Căzând în dualism, ei considerau că întreaga materie era un lucru josnic, considerând că ceea ce este spiritual trebuie să fie nematerial; astfel, ei își doreau o religie eliberată de orice contact cu materia. Dar o astfel de perspectivă se îndepărtează de la înțelesul profund al Întrupării, întrucânt nu lasă loc umanității lui Hristos sau pentru faptul că El avea un trup; această eroare îi lega implicit de celelalte controverse cu privire la Persoana lui Hristos, abordate la precedentele Sinoade Ecumenice. Iconoclaștii uitau că atât trupul, cât și sufletul au nevoie de mântuire și de îndumnezeire.
Poziția iconodulă a avut câștig de cauză, în cele din urmă, în mod paradoxal prin intermediul operei Sfântului Ioan Damaschin (759-826), care trăia într-o zonă controlată de musulmani. El răspundea la acuzațiile iconoclaștilor astfel: „Cu privire la învinovățirea de idolatrie: icoanele nu sunt idoli, ci simboluri, astfel că, atunci când cineva venerează o icoană, nu se face vinovat de idolatrie. El nu se adoră simbolul, ci doar îl venerează. O astfel de închinare nu e adresată lemnului sau culorii sau pietrei, ci persoanei zugrăvite. Astfel, este arătată o oarecare cinstire lucrurilor materiale, dar adorare Îi datorăm doar lui Dumnezeu.
Noi nu facem ascultare față de natura lemnului, ci aducem cinstire și închinare Aceluia Care a fost răstignit pe Cruce... Atunci când cele două lemne se împreunează în chipul Crucii, cinstesc chipul acestora din cauza lui Hristos care a fost răstognit pe Cruce; dar dacă cele două lemne sunt separate, le arunc pe foc și le ard'.

Decizia Sinodului . Închinarea la icoane, a le avea în biserici și în case particulare este ceea ce Biserica ne învață. Ele sunt "cărți deschise care ne amintesc de Dumnezeu". Cei care nu au timp sau învățătură îndeajuns cât să studieze teologia trebuie doar să intre într-o biserică pentru a vedea înaintea lor desfășurându-se tainele religiei creștine.
Icoanele sunt necesare și esențiale pentru că apără învățătura deplină și dreaptă asupra Întrupării. Deși Dumnezeu nu poate fi reprezentat în Natura Lui eternă („Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”Ioan 1, 18), El poate fi totuși zugrăvit pur și simplu pentru că "s-a făcut Om întrupat". Pot fi deci făcute imagini materiale ale Aceluia care a luat un trup material. Luând un trup material, Dumnezeu a dovedit că materia poate fi mântuită. El a îndumnezeit materia, făcând-o purtătoare de Duh, astfel că, dacă trupul poate deveni un locaș al Duhului, tot astfel o pot face și lemnul sau culoarea, deși în mod diferit.
Eu nu mă închin materiei, ci Creatorului materiei, Care pentru mine S-a făcut material și a binevoit să sălășluiască în materie, Care prin materie a înfăptuit mântuirea mea spune Sf. Ioan Damaschin.

Al șaptelea Sinod Ecumenic a susținut poziția iconodulilor în anul 787 dHr. Părinții au proclamat: Icoanele să fie cinstite "nu [cu] cinstirea adevărată, care după credinţă se cuvine numai dumnezeirii [Sfintei Treimi], ci [tot aşa] cum se face cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, cu Sfintele Evanghelii, şi cu toate lucrurile sfinte"

'Doctrina cu privire la icoane' este legată de învățătura ortodoxă conform căreia întreaga Creație a lui Dumnezeu trebuie răscumpărată și sfințită, atât cea spirituală cât și cea materială.

Redăm mai jos câteva gânduri cu privire la icoane:

"Icoanele... sunt manifestări dinamice ale puterii duhovnicești a omului de a răscumpăra întreaga Creație prin frumusețe și prin artă. Culorile și desenele icoanelor nu au intenția de a imita natura; artiștii [iconografii] caută să demonstreze că omul, animalele, plantele și întregul cosmos pot fi salvate din starea lor de degradare și restaurate în 'Chipul' lor cel adevărat. Icoanele erau mărturii ale biruinței viitoare a Creației răscumpărate asupra celei căzute... perfeciunea artistică a unei icoane nu era doar o reflectare a slavei cerești - era un exemplu concret de materie restabilită în armonia și frumusețea ei originare, slujind ca vehicule ale Duhului. Icoanele sunt părți ale Universului transfigurat" - Nikolai Zernov (1898-1980), Rușii și Biserica lor.
"Icoana e o cântare de biruinșă și o revelație, o mărturie peste timp a biruinței sfinților și a înfrângerii diavolilor." - Sf. Ioan Damaschin
Pomenire
Sfinţii Părinţi de la al șaptelea Sinod Ecumenic sunt prăznuiţi la 11 octombrie, dacă este o zi de duminică, altminteri în duminica următoare.
O altă prăznuire, mai generală, a tuturor celor ce au luptat pentru restabilirea cultului Sfintelor Icoane şi a credinţei ortodoxe este rânduită în prima duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei.
Sursa: http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_VII_Ecumenic

DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (283) – CARTEA LUI IOSUA NAVI
CAPITOLUL 13. Împărţirea pământului de dincolo de Iordan.
1. Fiind Iosua bătrân şi înaintat în zile, a zis Domnul către dânsul: "Iată tu ai îmbătrânit şi eşti în vârstă înaintată, dar pământ de luat în moştenire a mai rămas încă mult.
2. Pământul care a mai rămas de luat în moştenire este acesta: ţinuturile Filistenilor şi toată tara Gheşurului şi a Canaanului.
3. De la Sicor, care este la răsărit de Egipt, până la hotarele Ecronului, la miazănoapte, se socotesc cele cinci căpetenii filistene: Gaza, Aşdod, Ascalonul, Gat şi Ecronul.
4. Apoi ţara Heveilor: tot pământul Canaan şi Maara Sidonienilor, de la Teman până la Afec şi până la hotarele Amoreilor.
5. De asemenea ţinutul filistean Ghebla şi tot Libanul, spre răsăritul soarelui, de la Baal-Gad, de la poalele muntelui Hermon până la intrarea Hamatului.
6. Pe toţi locuitorii muntelui de la Liban până la Misrefot-Maim, pe toii Sidonienii să-i pierzi de la faţa fiilor lui Israel pământul lor să-l împarţi lui Israel prin sorti, cum ti-am poruncit.
7. Aşadar la cele nouă seminţii şi la jumătate din seminţia lui Manase, împarte-le moştenire prin sorţi pământul acesta: de la Iordan până la marea cea mare de la apus să-l dai lor şi marea cea mare să fie hotar.
8. Căci celelalte două seminţii: a lui Ruben şi Gad şi jumătate din seminţia lui Manase au primit partea de la Moise, dincolo de Iordan, spre răsăritul soarelui, cum le-a dat Moise sluga Domnului,
9. De la Aroer, care e pe malul râului Arnon, cetatea cea din mijlocul văii şi toată câmpia Medeba până la Dibon,
10. Precum şi toate cetăţile lui Sihon, regele Amoreilor, care a domnit în Heşbon, până la hotarele fiilor lui Amon,
11. Şi Galaadul, ţinutul Gheşur şi al Maacatienilor, tot muntele Hermon şi tot Vasanul până la Salca;
12. Tot regatul lui Og al Vasanului, care a domnit în Aştarot şi în Edrea. Acesta mai rămăsese din Refaimi, pe care Moise i-a bătut şi i-a alungat".
13. Dar fiii lui Israel n-au vrut să piardă pe Gheşureni şi pe Maacatieni şi până în ziua de astăzi locuieşte regele din Gheşur şi al Maacatienilor în mijlocul lui Israel.
14. Numai seminţiei lui Levi nu i-a dat Iosua moştenire, căci jertfele şi prinoasele Domnului Dumnezeului lui Israel sunt partea ei, cum i-a zis Domnul.
15. Iată împărţirea pe care a făcut-o Moise fiilor lui Israel, după seminţiile lor, în şesurile Moabului, dincolo de Iordan în faţa Ierihonului: Seminţiei fiilor lui Ruben, după familiile ei, Moise i-a dat parte:
16. Hotarele ei cuprindeau cetatea Aroer, care se află pe malul râului Arnon, la mijlocul cursului acestui râu şi tot şesul de lângă Medeba;
17. Heşbonul şi toate cetăţile lui cele din şes; Dibonul, Bamot-Baal şi Bet-Baal-Meon;
18. Iahţa, Chedemot şi Mefaat;
19. Chiriataim, Sibma şi Ţeret-Haşahar, în muntele Emec;
20. Bet-Peor, locurile de la poalele muntelui Fazga şi Bet-Ieşimot;
21. Toate cetăţile din şes şi toată împărăţia lui Sihon, regele Amoreilor, care a domnit la Heşbon şi pe care l-a ucis Moise, ca şi pe căpeteniile lui Madiam, pe Evi, Rechem, Ţur, Hur şi Reba, căpeteniile lui Sihon, care locuiau în ţara aceea;
22. De asemenea şi pe Valaam, fiul lui Beor, vrăjitorul, l-au ucis fiii lui Israel cu sabia, în numărul celor ucişi de ei.
23. Hotarul fiilor lui Ruben era Iordanul. Aceasta e partea fiilor lui Ruben după familiile lor, după cetăţile şi satele lor.
24. De asemenea a dat Moise parte seminţiei lui Gad, fiilor lui Gad, după familiile lor.
25. În hotarele lor se cuprindea Iezerul şi toate cetăţile Galaadului şi jumătate din ţara fiilor lui Amon,
26. Până la Aroer, care e în faţa cetăţii Raba şi ţara de la Heşbon până la Ramat-Miţpa şi Betonim şi de la Mahanaim până la hotarele Debirului;
27. În vale i-a dat Bet-Haram, Bet-Nimra, Sucot şi Ţafon, rămăşiţa regatului lui Sihon, regele Heşbonului. Hotarul lui era Iordanul până la marea Chineret, întinzându-se de la Iordan spre răsărit.
28. Aceasta era partea fiilor lui Gad după familiile lor, cetăţile şi satele lor.
29. Şi a mai dat Moise parte şi la jumătate din seminţia lui Manase, adică la jumătate din seminţia fiilor lui Manase, după familiile lor.
30. În hotarele lor se cuprindea tot Vasanul de la Mahanaim, toată împărăţia lui Og, regele Vasanului, şi toate sălaşurile Iairului celui din Vasan, şaizeci de cetăţi.
31. Iar jumătate din Galaad cu Aştarotul şi Edrea, oraşele nepotului lui Og al Vasanului, au fost date fiilor lui Machir, fiul lui Manase, la jumătate din fiii lui Machir după familiile lor.
32. Iată ce a dat Moise ca parte de moştenire în şesul Moabului, peste Iordan, în faţa Ierihonului spre răsărit.
33. Dar seminţiei lui Levi, Moise nu i-a dat parte, că Însuşi Domnul Dumnezeul lui Israel este partea lor, cum le-a grăit El.
CALENDAR PENTRU 17 – 31 OCTOMBRIE 2011
17 L Sf. Prooroc Osea; Cuv. Mc. Andrei Criteanul ACATIST 18.30 – 19.30
18 M † Sf. Ap. şi Ev. Luca; Sf. Mc. Marin cel Bătrân; Cuv. Iulian
19 M Sf. Prooroc Ioil; Sf. Mc. Uar, Felix pr. şi Eusebiu diac.; Cuv. Ioan de la Rila (Post)
20 J Sf. M. Mc. Artemie; Cuv. Matroana; Cuv. Gherasim cel Nou
21 V †) Cuv. Mărt. Visarion, Sofronie şi Sf. Mc. Oprea; Sf. Pr. Mărt. Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel; Cuv. Ilarion cel Mare (Post)
22 S Sf. Ier., întocmai cu apostolii, Averchie; Sf. 7 tineri din Efes
23 Duminica a XXIII-a după Rusalii (Vindecarea demonizaţilor din ţinutul Gherghesenilor). Sf. Ap. Iacob, ruda Domnului; Sf. Ignatie, Patr. Constantinopolului; Cuv. Petronie. Ap. Efeseni II, 4-10; Ev. Luca VIII, 26-39; glas 2, voscr. 8 Utrenie și Acatist 8.00 – 11.30
Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt
Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ
Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios
Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos
Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!
Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har!

Nu ai mângâiere? Citește FOAIA ! „Când nu găsim oameni care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să lucreze sufletul şi printr’o carte.” Teofan Zăvorâtul

Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian




Cugetarea Saptamanii:

Învierea este şi a noastră. Noi n-am murit, bineînţeles; şi dacă vedem tineri în jurul nostru murind, vorbim de întâmplări, doar. Duminica trecută a venit o tânără şi mi-a spus că un tânăr doctorand român a murit undeva pe un şantier, unde lucra. Şi era o minte luminată, care avea multe de învăţat şi de spus după aceea lumii. Noi avem impresia că cei care mor, mor doar pentru ei, pentru că aşa trebuie să se întâmple. Nu mor numai pentru ei: mor ca să ne spună şi nouă că nu suntem veşnici, că ceea ce trăim acum este provizoriu, că pentru a vedea în această viaţă, şi a nu rămâne în orbire, trebuie să căutăm altceva. Şi atunci când l-am găsit, să aprofundăm, să mergem pe fir până ne vom vedea faţă către faţă cu cel care este Adevărul, cu Hristos.

Noi renunţăm foarte repede, avem impresia că atunci când găsim puţină credinţă – şi cu toţii suntem la fel – nu vorbesc acum de alţii, ci de noi, cei care suntem acum aici: avem impresia că totul este făcut. Suntem căldicei şi ne compromitem în acest căldicel toată viaţa noastră. Ne place să rămânem aşa, între credinţă şi necredinţă, între faptă bună şi faptă rea, între ceea ce vedem şi ceea ce nu vedem, fără să facem un pas înainte, spunând că acum avem altceva de făcut. Şi este adevărat; este starea noastră, o stare de lâncezeală, de acedie, cum o numesc Părinţii – atunci când neputinţa sufletului se manifestă.

Dar să nu rămânem acolo, să strigăm către Dumnezeu, pentru că în fiecare moment din viaţa noastră ne vom întâlni cu moartea, indiferent că suntem tineri sau vârstnici. Dar ne vom întâlni tineri fiind cu moartea sufletească. Hristos iese înaintea noastră, dar are nevoie de rugăciunea mamei, are nevoie de rugăciunea părinţilor, de credinţa lor, dacă a noastră este slabă, sau de credinţa noastră dacă a părinţilor noştri este slabă. Spunem doar la cununie, dar este valabil oricând şi oriunde: rugăciunile părinţilor întăresc temeliile caselor copiilor lor.

Domnul să vă ajute şi să vă binecuvinteze!”

Înalt Prea Sfinţitul IOSIF Pop

Mitropolitul Ortodox Român
al Mitropoliei Europei Occidentale şi Meridionale

şi doo cujetări ghincolo ghe fòie:

"Locuitorii Terrei sunt de două feluri: acei cu creier, dar fără religie şi acei cu religie, dar fără creier"
Gli abitanti della Terra sono di due tipi: quelli con cervello, ma senza religione, e quelli con religione, ma senza cervello.

Abu al-Ala' Ahmed ibn Abd Allah ibn Sullaiman al-Tanookhy al-Ma'arri (973 – 1057), poet şi literat arab

" Trebuie să se înţeleagă că Vaticanul nu înseamnă doar religie"
(în traducerea liberă dintre rânduri: ...să se înţeleagă ...că înseamnă: putere - politică , financiară...- n.n.)
Paolo Flores d'Arcais ( vezi publicatia MicroMega la http://temi.repubblica.it/micromega-online/ ).


Pace şi Multe Bucurii Binecuvântate, Tuturor!

părintele octavian



FOAIA 41


Duminica a XX-a după Rusalii
(Învierea fiului văduvei din Nain)
Sf. Ap. Iacob al lui Alfeu; Cuv. Andronic şi Atanasia
APOSTOL – Galateni I, 11-19:
11. Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om;
12. Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos.
13. Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam.
14. Şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti.
15. Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său,
16. Să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge,
17. Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc.
18. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile.
19. Iar pe altul din apostoli n-am văzut decât numai pe Iacov, fratele Domnului.
EVANGHELIA– Luca VII, 11-16:
11. Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime.
12. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea.
13. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!
14. Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!
15. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui.
16. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Învierea din Nain în sufletele noastre
Iubiţilor, să ne ridicăm şi noi acum, cu ochii duhului, şi să vedem acel moment sfânt. Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul spune că fără lucrarea, atingerea Duhului Sfânt, a harului, sufletul nu se înalţă. Adică din el însuşi, din sinea lui. Deci cu acest gând, în clipa aceasta, să ne ridicăm ca nişte înviaţi, ca acel tânăr pe care Hristos l-a înviat. Aşa să auzim acum cuvântul şi să ne îndreptăm privirea ochilor duhului acolo, căci ne-a dăruit Dumnezeu gândirea, să se arunce peste timp şi spaţiu, după chipul lui Său.

Acolo, la acea cetate, Nain, ieşind pe poarta cetăţii, un convoi funebru, un tânăr, unicul fiu al unei mame văduve, rămasă şi fără bărbat, fără capul familiei, şi fără unicul ei copil. Mulţimea, în jur, la înmormântare.

Adesea mi-am zis: parcă mai curând moartea ne adună, ne uneşte, decât viaţa, în dezbinarea ei; ne risipeşte. …Iisus Se apropie, şi cel dintâi cuvânt îl rosteşte mamei: “Nu plânge!” Rostit de El, acest cuvânt nu e numai o îmbărbătare dumnezeiască; e ceva mai adânc. În Hristos e schimbare radicală, şi de gândire, şi de viaţă. Însuşi faptul că e Dumnezeu şi Om. Cuvântul Lui, acum, nu e doar un cuvânt de sentiment (era şi aceasta); o mutaţie.
“Nu plânge!”… A început Mântuitorul Fericirile: “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”. Apoi, imediat: “Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 3-4). Deci, de la început, plânsul. Şi profetul spusese: “Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia 26, 19). Iar Părintele nostru Grigorie de Nysa, spune: Lacrimile sunt ca sângele ce curge din rănile sufletului. Şi Ioan Gură de Aur zice, iarăşi: Iar lacrimile sunt în stare să stingă şi focul iadului (căinţa, care stinge iadul). De aceea Ioan Scărarul va spune: Pocăinţa trezeşte; lacrimile ciocnesc în uşa cerului, iar smerenia o deschide. Acum, însă, înaintea acestui tânăr care era pe pragul dintre viaţa de aici la cea de dincolo nu mai era taina căinţei, ci a sfârşitului. Părintele nostru, Simeon Noul Teolog, spune: “Dacă nu ai căinţa învierii cât eşti viu, cum ai s-o ai când eşti mort?”. De aceea Mântuitorul spune: “Nu plânge”. Acum inima are alt curs. Când El însuşi mergea spre Golgota şi femeile mironosiţe, însoţindu-L pe drum, îl plângeau, Iisus le spune: “Nu Mă plângeţi”. Altfel spus: nu Mă plângeţi pe Mine, Care sunt pe pragul Crucii şi Învierii. Şi mironosiţele vor auzi, în ziua Învierii, cuvântul “Bucuraţi-vă”. În faţa vieţii nu mai e plâns, ci e bucurie.

Iar acum, când Mirele e de faţă, înaintea celui răposat, nu e plâns. “Nu plânge!” – Ştiind ce avea să săvârşească El, stăpân pe viaţă şi pe moarte. Cu acest cuvânt, pe care mama îl aude, prin glasul Lui, să simţim toată această prezenţă. Dacă o trăim, altfel stăm aici. Nu obosim, nu adormim. Se apropie de sicriu şi rosteşte: “Tânărule, ţie îţi zic: Scoală-te!” Cuvântul lui dumnezeiesc, cu puterea Celui care a poruncit şi s-au zidit. S-a rezidit acum. S-a ridicat cel ce fusese mort şi a început să grăiască, descoperind, de bună seamă, experienţa unică pe care o făcuse el: experienţa morţii.

Numai aşa poţi vorbi, dintr-un fapt pe care l-ai trăit. De aceea se vorbeşte şi se scrie mult despre cei care au fost readuşi la viaţă din moarte clinică, fiziologică. Dar Iisus l-a luat de mână, ca oarecând pe Lazăr, şi l-a dăruit mamei sale. Şi mama n-a mai plâns, şi s-a bucurat. Toţi care aţi trăit, la un spital, sau în casă, lângă un bolnav care, la un moment dat, parcă a rupt legătura cu lumea, printr-o taină a lui Dumnezeu a revenit, trăiţi acest moment! Dar sufletul nostru, conştiinţa, stă în faţa morţii, pe care dumnezeiescul Pavel a numit-o “vrăjmaşul cel din urmă care va fi biruit” (1 Corinteni 15, 26). Începutul învingerii – în Învierea lui Hristos, apoi şi a omului, când va suna trâmbiţa şi cei morţi vor învia, să-L întâmpine pe Domnul în văzduh, dar şi a creaţiei întregi, în lumina unui cer nou şi a unui pământ nou. Până atunci, însă, moartea rămâne.

Trebuie spus limpede şi răspicat: Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El e trist pentru stricăciune şi moarte. Şi El este Izvorul vieţii. Şi aşa ne-a plănuit şi ne-a şi zidit în sfatul Lui (al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh) şi pe noi: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26) – după chipul Dumnezeului celui viu. Deci, dintru început, El este izvorul vieţii: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1, 1). Iar Evanghelia după Ioan spune: “La început era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Deci El este începutul: Dumnezeu-Cuvântul. Tatăl, în Fiul Lui, după al Cărui chip suntem zidiţi, şi în Duhul Sfânt, ne-a zidit. Şi în El e viaţa.

Şi în faţa mortului era El, Dumnezeu-Cuvântul, începutul, viaţa. În această icoană a rostit El: “Tinere, zic ţie (Eu, Dumnezeu-Cuvântul, rostesc): Scoală-te!” El, Viaţa. Şi, dacă în acest cuvânt din Cartea Facerii 1, 26: “A zis Dumnezeu să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” este proiectul nostru, apoi urmează execuţia planului, lucrul inginerului – cap. 2, 7: “Luând Dumnezeu ţărână din pământ, l-a făcut pe om. Şi a suflat suflare de viaţă” – nu din pământ, ci de la Dumnezeu. Cum va spune mai apoi înţeleptul biblic, Solomon, vorbind despre moarte: “Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7). Vedeţi cum se leagă cuvintele! Şi în acel moment al zidirii, şi, mereu, al nezidirii, să nu uităm, să trăim mereu această unitate desăvârşită. Căci din ţărâna pământului l-a făcut, dar pământul era viu. Grăiam cuvântul acesta al Sfântului Grigorie Palama, atât de puternic, bogat şi răscolitor: “pământul era gravid”, adică avea viaţa tuturor vieţuitoarelor. Ce cuvânt plastic, intuitiv! Şi atunci, în acest pământ, îngreunat cu sarcina vieţii, a suflat Dumnezeu suflare de viaţă. Suflarea de la El, de la Dumnezeu, nu din pământul gravid. Şi de ce spun? Doamne, fac apel către savanţi, să nu mai explice pe om prin zoologie. Antropologia prin zoologie. Zoologia era de faţă, într-adevăr, când l-a făcut Dumnezeu pe om. Căci a luat ţărână din pământul îngreunat, gravid, dar a suflat suflare de viaţă de la El. Şi dumnezeieştii Părinţi ne învaţă: a făcut Dumnezeu întâi sufletul, l-a creat ca vas ales, potrivit să poarte odată cu suflarea de viaţă harul divin, lumina divină, dumnezeiescul. În acest vas zidit al lui Adam, în suflet, a dat chipul Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, iubiţilor. Şi chipul, precis, e Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Rostit în Adam, în suflarea de viaţă, în Duhul Sfânt. Căci zic Părinţii: nu un suflet simplu a suflat (căci şi animalele au suflet). Zice Patriarhul Calist: A suflat nu un suflet simplu, ci suflet viu, care-l poartă pe Dumnezeul cel viu, care are în el pe Duhul Sfânt. Vor spune Părinţii – Petru Damaschin, Palama, Patriarhul Calist – aceşti părinţi luminaţi de Duhul Sfânt: Şi aşa s-a făcut Adam cu suflet viu, Duhul Sfânt fiind în el suflet al sufletului. Adică sufletul nostru simplu, creat nu din ţărâna pământului, ci în chip deosebit. Înălţimea sufletului omenesc, gândirea lui, care cuprinde tot universul, putându-se înălţa până la Dumnezeu. Această gândire este dată altor făpturi? Şi de ce această gândire Dumnezeu a dat-o ca vas, potrivit chemării? Ca să poţi cugeta la Dumnezeu, să te poţi înălţa, nu doar să te târâi. În păcat te târăşti; cum a fost osândit şarpele: “Pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!” (Facerea 3, 14). Adică se va hrăni cu foamea de pământ a omului, cu păcatul omului. Foamea de jos e pâinea diavolului.

Suflet al sufletului nostru fiind, deci, Duhul Sfânt, lumina Lui. În Duhul Sfânt, în numele şi al Tatălui şi al Fiului. Căci ne-a dat, va spune Apostolul, Duhul Vieţii, “care strigă în inimile noastre Avva, Părinte” (Galateni 4, 6). Şi iarăşi, “Nimeni nu poate spune Domn este Iisus Hristos, decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12, 3). Adevărul omului, ceea ce-l defineşte, acesta este: lumina harului în adânc, Duhul Sfânt – sufletul sufletului nostru. În plinătate, în adevăr aceasta suntem. De aceea a zis Pavel mai târziu: ca să se sfinţească întreg, trupul şi duhul vostru (1 Corinteni 7, 34). Adică sufletul cu prezenţa Duhului Sfânt, şi cu conştiinţa că-L ai pe Tatăl ceresc, pe Fiul, după al Cărui chip eşti zidit, în Duhul Sfânt. Aceasta este identitatea ta, în adevărul tău.

De aceea va spune Patriarhul Calist: “Era Adam suflet înţelegător şi străbătător şi proorocesc şi împreună cu Dumnezeu ziditor”. Curajos, uimitor o spune – dar sfinţii pot s-o spună: “ca un dumnezeu”, după har. Având lumina înţelegerii dincolo de ceea ce e numai de faţă. Proorocească privire. Rămâi uimit. Şi ne-am rugat bunului Dumnezeu să ne lumineze, căci eu, cel puţin, în puţinătatea minţii noastre, mi-am zis: cum, Patriarhul Calist, care trăieşte în secolul XV de la venirea Mântuitorului, să vorbească cu atâta curaj şi îndrăzneală despre Adam, care a fost cu mii de ani în urmă? Era contemporan cu Adam? În graiul nostru, în felul în care gândim noi nu era. Dar era ceva în patriarhul Calist şi, în acele momente, când se ruga, când gândea, când scria, el trăia identitatea omului, adevărul omului. Era în Calist, cum e în fiecare din noi, o realitate contemporană cu Adam: lumina Duhului Sfânt, lumina pe care Sfânta Ortodoxie o numeşte necreată; nu din lumea aceasta, supusă timpului, spaţiului, mărginită. Ci care-i deasupra timpului şi spaţiului. Patriarhul Calist era la Constantinopol, în secolul XV; Adam, în ziua numărul unu. Contemporan în Duhul Sfânt, în lumina Duhului Sfânt, lumina necreată pe care o dă Dumnezeu omului. Cu adevărat, cu toţi sfinţii contemporan. Aşa înţelegem Scriptura. Cum au scris şi Moisi şi ceilalţi despre începutul Zidirii? Nu i-a zis Dumnezeu lui Iov: “Unde erai tu, când am întemeiat pământul?” (Iov 38, 4)… Tu eşti contemporan? Doamne, ce minuni se împărtăşesc conştiinţelor care vor să înţeleagă! Şi când vorbea Mântuitorul, unii nu înţelegeau şi plecau. Le-a spus ucenicilor: “Voi nu vreţi să vă duceţi?” Petru a spus: “Doamne, de la Tine la cine ne vom duce? Tu singur ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 67-68). Atunci înţelegem noi darul omului, uimitor, iubiţilor: aşa a fost făcut Adam.

Şi, totuşi, de unde moartea? Şi sămânţa morţii pe care a semănat-o Adam, din ispita celui rău? Iubiţilor, stăm în faţa morţii. Dumnezeu este viaţa, izvorul vieţii. Şi numai Dumnezeu-Omul a învins moartea. Preţuim pe tot omul din lume – e după chipul lui Dumnezeu – şi toate religiile. Dar trebuie s-o spunem limpede: numai în Hristos moartea este biruită. El este, cu adevărat, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul; originea şi ţelul în El. El a sfârşit prin viaţă, în înviere. Numai El, Dumnezeu-Omul. Adam a întors faţa sufletului de la faţa lui Dumnezeu. Sf. Maxim spune: Moartea înseamnă, propriu-zis, despărţirea de Dumnezeu; iar boldul morţii este păcatul, pe care, primindu-l, Adam a fost izgonit şi de la Pomul Vieţii şi din Rai şi de la Dumnezeu. Acestei morţi i-a urmat în chip necesar şi moartea trupului. Căci viaţa este propriu-zis Cel ce a zis: Eu sunt Viaţa – Hristos. Acesta, coborându-se în moarte, l-a adus pe cel omorât iarăşi la viaţă. Cum?

La ispitirea demonului (nu din el; şi aceasta trebuie s-o reţinem adânc; nu el şi-a pricinuit moartea; originea răului nu e în om) de a gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului, Adam a întors ochii către el – un fel de mutare a centrului existenţei şi vieţii în eu – la trupul meu şi la lume. Şi, făcând din mine un centru… faţă de Dumnezeu, care a spus “Eu sunt cel ce sunt” (Ieşirea 3, 14). Apoi, faci din trup un idol… Atunci, te-ai îndreptat către tine, cel adus de la nefiinţă la fiinţă; către lume, lumea trecătoare, în care e moartea. Şi o clipă să nu uităm: Dumnezeu a îngăduit moartea pentru că în ea moare păcatul. Care-i propriu-zis, în demon, originea păcatului: eul lui, orgoliul, mândria. Unde se sfârşeşte mândria, orgoliul? Care-i capătul celui mai trufaş, al celui care se crede stăpânul lumii? În cele din urmă, moartea. Înţelegeţi de ce a îngăduit Dumnezeu moartea? Oricât de uluitor te-ai socoti, oricne ai fi, vine şi-ţi spune moartea ce eşti. Când am înţeles aceasta, m-am uimit. Ori de câte ori înţeleg, în lumină divină, un adevăr, eu mă uimesc. Am înţeles că în moarte, într-adevăr, e sfârşitul orgoliului. Când aud cuvântul orgoliu, mă îngrozesc.

Iubiţilor, moartea a început în suflet, nu în trup. Cum a zis dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul: moartea e despărţirea de Dumnezeu – te desparţi întâi cu sufletul şi apoi cu trupul. Vegetezi, şi te rabdă Dumnezeu mult, doar, doar te vei întoarce. Şi unii se întorc. Ca şi în Vechiul Testament, şi Adam s-a căit, până la urmă, l-a trezit Dumnezeu. Apoi şi Set, şi Noe, şi Avraam, şi Moisi, şi Profeţii. Te cheamă Dumnezeu, cum l-a chemat pe Adam: Adame, unde eşti? M-am ascuns printre pomii grădinii – adică a căzut în lumea muritoare. Şi am văzut că sunt gol, mi-a fost ruşine. Gol de sens, de lumina divină, de sensul vieţii şi al existenţei; vidul spiritual, cel mai înspăimântător. Li s-au deschis ochii şi au văzut. Şi cum au văzut? Adâncul din tine e de nedistrus. A lăsat Dumnezeu ca adâncul din noi să nu se distrugă. Căci după ce Adam şi Eva au gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, văzând ei că pomul era bun la gust (pofta trupului), frumos la vedere (pofta ochilor) şi că dă ştiinţă (trufia vieţii) – aceste trei ispite, Dumnezeu i-a scos afară din Rai şi a pus un heruvim la poarta Raiului, să nu se atingă de pomul vieţii. Deci a rămas în noi adâncul de nedistrus. Ca şi la Iov, i-a zis demonului: “De viaţa lui să nu te atingi!” (Iov 2, 6). Deci de adâncul din noi. Şi Mântuitorul va spune, iarăşi: “Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri”. Şi i-a descoperit lui, în adâncul din el. Şi i-a spus: “Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră (a credinţei adevărate) voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 17-18). Adică în Biserică, în adâncul sufletului omenesc e ceva de care demonul nu se poate atinge. Moartea nu se poate atinge. Adâncul din om rămâne. Şi, iar, dumnezeiescul Maxim va spune acest cuvânt adânc şi adevărat: L-a făcut pe om după chip şi asemănare; chipul e întipărit în noi, în fiinţa noastră. Şi în ce constă chipul: existenţă şi existenţă veşnică (nu suntem din veci, dar nu se va mai termina – nemurire). Ne dă chipul – existenţa şi existenţă nemuritoare. Iar asemănarea – înţelepciunea şi bunătatea, zice Sfântul Maxim, care ţin de voinţa noastră, de libertatea noastră. Dacă o primim, dacă săvârşim, dacă lucrăm înţelepciunea şi bunătatea dumnezeiască. Chipul e spre asemănare. Asemănarea, şi ea, îşi are sămânţa în suflarea de viaţă, suflet al sufletului nostru, în care-i semănată înţelepciunea şi bunătatea. Şi de noi, de libertatea noastră depinde să primim înţelepciunea şi bunătatea divină, iubirea şi lumina, toate virtuţile, în libertate. Aceasta-i asemănarea.

Atunci, despărţiţi de Dumnezeu, punând începutul morţii în noi, în suflet, în gândul nostru, ne luptăm, dar în cele din urmă moartea sufletului pune capăt şi trupului. Dar tot dumnezeiescul Maxim spune un cuvânt uimitor: Protopărintele (Adam), zice el, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârşie decât cea dintâi. Ne cutremurăm. Puneţi la inimă acest cuvânt! Păcatul, moartea, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârşie decât cea dintâi. Şi anume, obârşia constătătoare din plăcere, sfârşind în moartea prin durere. A dat firii altă obârşie! S-a produs, dacă vreţi, o mutaţie. Va spune şi sf Pavel: “Văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7, 23). Lege supusă morţii.

Aş dori mult ca acest fapt să fie analizat mult mai adânc decât până acum. Aş zice, o altă logică. Întâi, altă obârşie. Obârşia e Dumnezeu. Prin păcat, institui în mine un fel de obârşie. Centrul întregii existenţe este Dumnezeu. Eu fac din mine un centru. De asemenea, adâncul şi adevărul e înlăuntru, în sufletul meu. Păcatul a început în suflet, dar cu trupul trăiesc; şi atunci, mut centrul de atenţie în trup. Şi aici e o modificare: mutaţia din lăuntru în afară. De la mine, la lume, pe care fie o văd ca pradă, fie îi cad rob. Şi atunci, revin şi rog să gândim: o “nouă logică” a luat fiinţă: logica morţii. Şi această logică, cum spune Grigorie Palama, păcatul în suflet a început şi în suflet, acolo e tragismul lui, tocmai în ceea ce e nemuritor. Căci dacă trupul moare, sufletul rămâne veşnic. De aceea se şi spune că marea tragedie a demonului este aceea că nu poate muri [sufletul nostru; demonul nu ne poate omorî sufletul – n.n.]. Şi atunci, e un suflet mort, răutate moartă, cum spune Grigorie Palama, care nu poate înnoi nimic; monotonie, cum spune Părintele Stăniloae, plictis. Chip şi asemănare înseamnă să creşti mereu la asemănare. Sau, cum spune iar Grigorie Palama, am lepădat asemănarea şi am păstrat chipul. Nu mai creăm, nu mai zidim. Noi nu ne mai simţim înnoiţi, în această monotonie tragică, ce duce în cele din urmă şi la sinucidere şi la această stare a făpturilor de întuneric, doar iluminând puţin.

Deci ne-a scos Hristos. Când a zis: “Tinere, scoală-te!”, să simţim acest cuvânt al Evangheliei în clipa aceasta ca o trezire, simţind acum care e adevărul omului şi la ce ne cheamă.

Hristos ne-a dăruit învierea şi viaţa, şi în botez ne face părtaş învierii şi vieţii, şi ne îmbrăcăm în El. Cum zicem la botez: “Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, Iisuse Hristoase, mult milostive Dumnezeul nostru, mărire Ţie!”. Şi: “Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Te îmbraci în El, în botez, în mir, în împărtăşanie. Şi prin credinţă deschizi ochii harului pe care l-ai primit la botez, simţi viaţa în tine. Ori de câte ori citeşti un cuvânt al Evangheliei simţi că a luminat o scânteie a harului; şi ea creşte mereu. Şi când primiţi o binecuvântare, când primiţi mirul, aici, la plecare, sau cei care se împărtăşesc… Şi, peste toate, rugăciunea. În clipa când te rogi să simţi că ai trecut dincolo, răstignind lumea aceasta. “Lumea e răstignită mie şi eu sunt răstignit lumii” (Galateni 6, 14), zice Pavel. Adică lumea limitării, a morţii. În rugăciune simţi că ai depăşit pragul, peste lumea morţii, pentru că te rogi Dumnezeului celui viu. Şi rostind fiecare cuvânt al rugăciunii cu tărie sfântă, lipind mintea ta de orice cuvânt al rugăciunii şi cugetând, tu ai păşit pragul în lumea Dumnezeirii, în lumea pretutindenităţii şi eternităţii lui Dumnezeu; şi te împărtăşeşti atunci, preguşti din arvuna învierii. Dacă legea păcatului te-a ţinut numai aici, în lumea mărginită, legea lui Dumnezeu, logica lui Dumnezeu te ridică în timpul lui Astăzi al lui Dumnezeu, care ţi s-a dat ţie ca o arvună a lui Astăzi al eternităţii, o arvună a învierii. Cum a dat-o ucenicilor pe Tabor şi cum dă oricărui sfânt de aici.

Simţim, şi mărturisim, să facă fiecare experienţa aceasta: când eşti botezat, când te rogi, când citeşti cuvântul, când te spovedeşti, când te împărtăşeşti şi crezi cu tărie, aşa cum faci dimineaţa: deschizi încăperea unde dormi şi, deodată, aerul curat de afară intră, în libertatea lui, la fel, Duhul Sfânt cuprinde tot văzduhul… Cum te rogi: “Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, vino şi te sălăşluieşte întru noi, curăţeşte-ne de toată spurcăciunea, mântuie-mi sufletul!”. Zicând aşa cu tărie şi deschizând fereastra inimii tale prin credinţă, atunci, aşa cum intră aerul din afară, la fel intră Duhul Sfânt, harul lui Dumnezeu, lumina divină, şi atunci te simţi înviorat, înviat. Atunci îţi vine să crezi şi tu, aşa cum credeau toţi sfinţii.

Numai atât: Ava Pamvo a petrecut trei ani rugându-se lui Dumnezeu, ştiind de lumina divină care a strălucit pe faţa lui Moisi când a primit Legea şi mai ales când i-a luminat pe pe Tabor: “Doamne, nu mă slăvi pe mine în viaţa de aici”. Dar aşa l-a slăvit pe el Dumnezeu, încât nu putea cineva să se uite la el de slava pe care o avea faţa lui. Iar slava aceea era slava veacului viitor, slava învierii, a arvunei învierii, slava vieţii. Şi fiecare, şi când va fi la sfârşitul lui, să ia aminte despre ava Sisoie. Când era să se săvârşească, şezând părinţii lângă dânsul, a strălucit faţa lui ca soarele. Şi le-a zis lor: iată, a venit ava Antonie (îl iubea pe sfântul Antonie, care fusese cu mult timp înainte). Apoi a zis: Iată, ceata proorocilor. Faţa lui mai mult strălucea. Iată ceata apostolilor. Şi mai mult strălucea. Vorbea apoi cu oarecine. Cu cine vorbeşti părinte? Îngerii au venit să mă ia şi îi rog să mă mai lase, să mă mai pocăiesc puţin. Şi au zis părinţii: Cum, ţie îţi mai trebuie pocăinţă? Nu ai trebuinţă tu să te pocăieşti. Şi a zis: Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine dac-am pus început măcar. Şi au cunoscut toţi că era desăvârşit în smerenie. Dacă mândria te ucide, smerenia, am înţeles mai mult, iată, îţi deschide uşa împărăţiei. De năpraznă s-a făcut faţa lui ca Soarele şi s-au temut toţi şi le-a zis lor: “Vedeţi, a venit Domnul vieţii”. Cum ne rugăm noi la înmormântare: “Hristos să te odihnească în latura celor vii şi uşile Raiului să ţi le deschidă şi moştenitor împărăţiei Sale să te arate şi iertare de cele ce ai făcut în viaţă, iubitorule de Hristos, răposate…”. De năpraznă s-a făcut faţa lui şi au auzit cuvântul: “Aduceţi-l pe vasul pustiului”. Şi îndată şi-a dat duhul şi s-a făcut ca un fulger şi s-a umplut toată casa lui de bună mireasmă.
Aceasta e viaţa în Hristos, care biruie moartea. Dă, Doamne, să o simţim toţi! Amin. Amin.
(predica: Parintele Constantin Galeriu)

DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (282) – CARTEA LUI IOSUA NAVI
CAPITOLUL 12. Regii care au fost bătuţi de Israeliţi.
1. Iată regii pe care i-au bătut fiii lui Israel şi al căror pământ l-au luat tot de moştenire dincolo de Iordan, spre răsăritul soarelui, de la râul Arnon până la muntele Hermon şi tot şesul dinspre răsărit:
2. Sihon, regele Amoreilor, care locuia în Heşbon şi domnea de la Aroerul cel de pe malul râului Arnon, de la mijlocul râului şi peste jumătate din Galaad, până la râul Iaboc, care este hotarul Amoniţilor,
3. Peste şes până lângă marea Chineretului, spre răsărit şi până la marea şesului, până la Marea Sărată, spre răsărit, pe calea către Bet-Ieşimot, iar spre miazăzi peste locurile ce se întindeau pe la poalele muntelui Fazga;
4. Vecinul său Og, regele Vasanului, cel din urmă din Refaim, care locuia în Aştarot şi Edrea
5. Şi care stăpânea muntele Hermon şi Salca şi tot Vasanul, până la hotarul Gheşurului şi al Maacului şi jumătate din Galaad, până la hotarul lui Sihon, regele Heşbonului.
6. Pe aceştia Moise, sluga Domnului, şi fiii lui Israel i-au ucis şi a dat Moise, sluga Domnului, pământul lor de moştenire seminţiilor lui Ruben şi Gad şi la jumătate din seminţia lui Manase.
7. Iată acum şi regii din tara Amoreilor, pe care i-a bătut Iosua şi fiii lui Israel dincoace de Iordan, spre apus de la Baal-Gad, din valea Libanului, până la Pele, muntele care se întinde spre Seir; şi pământul l-a dat Iosua seminţiilor lui Israel de moştenire, după cum le-au căzut sorţii,
8. La munte sau la loc şes, la câmpie sau la locurile de sub munţi, în pustiu şi la miazăzi şi care fusese al Heteilor, Amoreilor, Canaaneilor, Ferezeilor, Heveilor şi Iebuseilor:
9. Un rege al Ierihonului, un rege al cetăţii Ai, care e aproape de Betel;
10.Un rege al Ierusalimului, un rege al Hebronului;
11. Un rege al Iarmutului, un rege al Lachişului;
12. Un rege al Eglonului, un rege al Ghezerului;
13. Un rege al Debirului, un rege al Ghederului;
14. Un rege al Hormei, un rege al Aradului;
15. Un rege al Libnei, un rege al Adulamului;
16. Un rege al Machedei; un rege al Betelului;
17. Un rege al Tapuahului, un rege al Heferului;
18. Un rege al Afecului, un rege al Şaronului;
19. Un rege al Madonului, un rege al Haţorului;
20. Un rege al Şimron-Meronului, un rege al Acşafului;
21. Un rege al Taanacului, un rege al Meghidonului;
22. Un rege al Chedeşului, un rege al Iocneamului de lângă Carmel;
23. Un rege al Dorului de lângă Nafat-Dor, un rege al Goimului din Ghilgal;
24. Un rege al Tirţei. De toţi treizeci şi unu de regi.
.
CALENDAR PENTRU 10 – 16 OCTOMBRIE 2011
10 L Sf. Mc. Evlampie şi Evlampia, sora lui; Cuv. Vasian şi Teofil Mărt. ACATIST 18.30 – 19.30
11 M Sf. Ap. Filip, unul din cei 7 diac.; Cuv. Teofan Mărt.; Sf. Mc. Zenaida şi Filonila
12 M Sf. Mc. Prov, Tarah şi Andronic; Sf. Cosma, Ep. Maiumei (Post)
13 J † Aducerea moaştelor Sf. Ap. Andrei la Iaşi; Sf. Mc. Carp, Papil, Agatodor şi Agatonica
14 V †) Sf. Cuv. Parascheva de la Iaşi; Sf. Mc. de la Mediolanum (Milano) Nazarie, Protasie, Ghervasie si Chelsie ; Sf. Mc. Silvan Sf. Liturghie 7.00 – 10.30
15 S Sf. Sfinţit Mc. Luchian; Sf. Savin şi Vars, Ep.
16 Duminica a XXI-a după Rusalii (a Sf. Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic; Pilda Semănătorului). Sf. Mc. Longhin Sutaşul; Sf. Mc. Leontie, Dometie, Terentie si Domnin; Cuv. Mal. Ap. Galateni II, 16-20; Tit III, 8-15; Ev. Luca VIII, 5-15; Ioan XVII, 1-13; glas 1, voscr. 7 Sf. Liturghie 7.00 – 10.30

Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt
Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ
Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios
Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos
Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!
Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har!

Nu ai mângâiere? Citește FOAIA ! „Când nu găsim oameni care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să lucreze sufletul şi printr’o carte.” Teofan Zăvorâtul

Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian



Cugetarea Saptamanii

După numărul de suflete pe care le stăpânește, Satana câștigă împotriva rivalului său, adică al lui Dumnezeu, iar aceasta nu poate să-i aducă decât o mare bucurie.
În anumite momente ale istoriei omenești în care recolta de suflete din grânarul Diavolului este cea mai facilă și mai copioasă, este mai mult decât normal să ni-l imaginăm pe Satana strălucind de o plăcere voluptoasă și perversă.

……………………………………………………………....................................................................

Dacă Diavolul este capabil de fericire, așa cum am văzut, putem risca și ipoteza că el este capabil de iertare. Fericirea euforică a victoriei poate îndemna la clemență. Aceasta se întâmplă sufletelor omenești stăpânite de rău, dar și celor bune. Am putea gândi că până și Diavolul poate fi îndemnat la clemență în momentele de maximă satisfacție, poate fi îndemnat spre generozitate, poate fi îndemnat să-i ierte pe unii dintre aceia care sunt pe cale să cadă pradă ispitelor sale, să-i lase în pace.
Ideea că ar putea să-și elibereze ghearele din jurul unei victime care este cu totul pierdută poate părea incredibilă. Satana nu este capabil de iertare, pentru că iertarea presupune milă, iar mila este născută din dragoste, care îi este interzisă. Dar am putea presupune că Diavolul s-ar comporta astfel nu din milă, ci dintr-un simplu capriciu, dintr-un impuls extravagant, născut din cauza prăzii mult prea abundente, poate din dispreț pentru aceste victime atât de facile. (GIOVANNI Papini)

Un mic comentariu ( cu îngăduința Dvs.)"
Ei, tocmai asta face diferența. A ierta din milă, respectiv din dragoste, te face fiu al lui Dumnezeu.
A ierta din dispreț, rânjind ca să spunem așa, sau doar a privi cu dispreţ, neutru, te face diavol.
În orișice fel de act al nostru dragostea te înalță, lipsa ei te coboară.
Darmite atunci când nici măcar un ești capabil de iertare…? Vezi FOAIA!


FOAIA CREŞTINULUI ORTODOX

DIN AREZZO ŞI PROVINCIA

Nr. 40 (332 / an VII) / 2 OCTOMBRIE 2011
... precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea...
Duminica a XIX-a după Rusalii
(Predica de pe munte - iubirea vrăjmaşilor)
Sf. Sf. Mc. Ciprian; Sf. Mc. Justina; Cuv. Teofil
APOSTOL – II Cor. XI, 31-33; XII, 1-9:
31. Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus, Cel ce este binecuvântat în veci, ştie că nu mint!
32. În Damasc, dregătorul regelui Areta păzea cetatea Damascului, ca să mă prindă,
33. Şi printr-o fereastră am fost lăsat în jos, peste zid, într-un coş, şi am scăpat din mâinile lui.
12,1. Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la descoperiri de la Domnul.
2. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer.
3. Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie
4. Că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.
5. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele.
6. Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine.
7. Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.
8. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine;
9. Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.

EVANGHELIA– Luca VI, 31-36:
31. Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea;
32. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
33. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.
34. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
35. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi.
36. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.
Iubirea – salvatoarea lumii
A zis Domnul:“Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea; si daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac. Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai. Ci voi iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii

Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai. Deci fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv!” (Luca 6, 31-36).

Preaiubitilor, in aceste sase versete, in aceste putine cuvinte e fiinta adanca a descoperirii dumnezeiesti. A fost numita aceasta spusa a Domnului – “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea!” – Legea de aur a Evangheliei. Si, intr-adevar, acest cuvant vrednic este sa uneasca tot sufletul – nu numai crestinesc, ci omenesc – de pretutindeni; acest cuvant al Mantuitorului, pe Care – cum atat de frumos rostea parintele si invatatorul nostru, Dumitru Staniloae – Tatal L-a trimis in lume zicandu-I: “Mergi si mantuieste-Ti fratii! Spune-le lor adevarul mantuitor. Si odata cu spusa acestui cuvant arata-le jertfa Ta, iubirea Ta suprema!”.
Atunci, sa cugetam impreuna asupra acestui cuvant si din launtrul lui: “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi lor asemenea!”. Sa faci tu intai, sa nu astepti pe altul sa inceapa binele; ci de la tine sa porneasca. Asa a zis Iisus: “Faceti voi...!”. Tu, mai intai. Caci de la tine, omule, a inceput – din nefericire, prin ispita diavolului – raul. Pentru ca dintru inceput, tu, omule, zidit dupa chipul Ziditorului, deci dupa chipul luminii si iubirii dumnezeiesti, ti-ai intors fata de la fata Lui.

Sa ne adancim nitel in taina istoriei omului, a caderii si mantuirii lui, la acel act tragic in care fratele si-a ucis fratele – Cain pe Abel. Aceasta a fost adancimea caderii. Adam si-a intors fata de la Dumnezeu. Pacatul lui n-a fost atat de mare… S-a simtit gol… Gol de har, gol de lumina dumnezeieasca si de iubire. Dar despartirea lui de Dumnezeu a insemnat si despartirea copiilor lui unul de celalalt; pana la crima. Si, in urma crimei, omenirea a cunoscut atatea tragedii – ale sfasierii intre frati, intre popoare… In aceasta cadere a sfasierii, omenirea, care n-a pierdut cu totul lumina, puterea divina (caci chipul lui Dumnezeu nu poate fi distrus, Dumnezeu nu-Si ia nici darul, nici chemarea inapoi, ci darul Lui este vesnic), a ajuns, in Vechiul Testament, la Legea Talionului; pe care Mantuitorul a rostit-o in Predica de pe Munte: “Ati auzit ca s-a zis: Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte...”. Adica la raul cuiva sa raspund si eu, daca nu mai mult, cel putin in egala masura . Aceasta era o forma tragica a Legii Talionului, pe care am auzit cum a evocat-o Mantuitorul. Era un fel de suis, spuneau cei vechi, al legii dreptatii. De la crima lui Cain urca omenirea la legea dreptatii. Cum ziceau romanii: “Dreptatea inseamna sa traiesti onest, sa nu lezezi pe nimeni si sa dai fiecaruia ce este al lui”.
[ principiile morale ale dreptului descrise pentru prima data de juristul roman Eneo Domizio Ulpiano in lucrarea sa Regole: Iuris praecepta sunt haec: honeste vivere alterum non laedere, suum cuique tribuere. – n.n.]

Dar sa vedem cum a suit omul, in aceasta taina a mantuirii tuturor. Intrebat fiind un rabin din vremea Mantuitorului: “Spune un cuvant care sa cuprinda esenta adevarului, si atat de concentrat sa fie acest cuvant, ca sa-l poti rosti cat ar sta omul intr-un picior!”, acel invatator de lege, acel rabin a rostit: “Sa nu faci altuia ceea ce nu-ti prieste tie!”. Asa cum zice romanul: “Ce tie nu-ti place altuia nu-i face!”. Pana aici ajunsese schimbarea – intoarcerea omului de la caderea lui Adam si a lui Cain – inainte de venirea Mantuitorului. Pentru ca, de la acest prag incolo, Mantuitorul – Fiul lui Dumnezeu facut Om, asemenea cu noi – in numele Tatalui Ceresc cu Duhul Sfant si al omenirii intregi, sa spuna cuvantul pe care l-am auzit: “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea!”. Cum ti-ar prii tie – cum doresti tu salvarea ta, ceea ce ai ajuns sa cunosti ca te salveaza – asa sa faci semenului tau. Pornind de la Dumnezeu si de la tine. Uneori stai si te gandesti daca e ingaduit vreun fel de iubire de sine… N-ai voie sa te distrugi. Nu-i egoism, sa nu talcuim gresit; dar uneori parca ti-e ingaduit pentru tine, pentru salvarea ta, sa cugeti la tine savarsind binele. Este forma, as zice, adevarata, a iubirii de sine – grija de mantuirea ta. Macar plecand de la acest gand care te motiveaza in adanc, sa faci binele.
Si atunci, asa cum, din cuvantul Mantuitorului am cutezat a zice: “Precum voiesti sa-ti faca tie semenul tau sa faci tu”, incepe, dar, cu binele; niciodata sa nu astepti ca semenul tau sa inceapa, ca nu stii cand va incepe el, pentru ca nu esti stapan pe el. Ci totdeauna sa ai constiinta ca tu, incepand sa faci binele, vei deveni un reper al binelui. Asa cum Iisus iti spune: incepand cu binele fata de oricine. Vom talcui mai mult acest cuvant: fata de oricine.

Zice Mantuitorul: “Daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc. Daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Si pacatosii acelasi lucru il fac. Si daca dati cu imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor ca sa primeasca inapoi intocmai”. Aici se dezvaluie noutatea si unicitatea Evangheliei. Caci am pomenit si starea de crima intre semeni , Legea Talionului: “Ochi pentru ochi” si starea aceea: Sa nu faci altuia ceea ce nu-ti prieste tie, care, observati, te opreste, numai, de la rau. Ea nu e si salvatoare; este o restrictie, e negatia; nu e afirmarea, marturia. Dar Iisus a venit sa transfigureze, sa transforme omul, prin Dumnezeu, Care este acelasi pentru toti, si din fiecare vrea sa faca un semen, un frate asemenea Lui.

Daca dai cuiva, asteptand acelasi dar pentru tine “si pacatosii fac intre ei asemenea. Daca dati cuiva cu imprumut si asteptati sa primiti inapoi intocmai, ce plata aveti?”. Omul, in firea cazuta, zice: pai cum, Doamne, daca i-am dat lui, sa n-am dreptul sa cer inapoi ce i-am dat?! Noi credem si marturisim ca aici Mantuitorul vrea sa ne spuna acest lucru adanc de tot: a venit un om necajit la tine si ti-a cerut un ajutor. Pe de o parte, daca poti, ii dai, si-i dai definitiv, deplin, daca iti sta in masura. Poti sa ajungi chiar la acea masura a vaduvei de la templu – care doi banuti a avut si pe amandoi i-a dat –, cu o incredere desavarsita ca Dumnezeu iti va da inapoi ceea ce ai dat (si-ti da Dumnezeu in schimb, cu certitudine; multi dintre noi au avut aceasta experienta. Observati, cum a zis romanul: “Cine pe saraci ajuta, pe Dumnezeu imprumuta”). Dar daca nu ai ajuns la acel stadiu, atunci ii dai, iar datoria lui este sa gandeasca sa-ti dea inapoi; sa nu fii tu cel obsedat si toata ziua sa-i zici: ia aminte ca ti-am dat. Intelesul Evangheliei acesta este: daca ai dat, nu ramane nici o clipa preocupat in chip egoist. Inca mai adanc: numai atunci esti liber – acesta e cuvantul cel mai de pret –, cand nu mai esti obsedat, posedat de nimic; nici de ceea ce ai daruit, si nici de povara, de robia acelui dar facut, acelui bine facut. Abia atunci esti liber, in adevarul cel mai adanc. Asa cum spune Sfantul apostol Pavel: ajungi la starea aceea “incat cei ce au sa fie ca si cum n-ar stapani, cei casatoriti ca si cum n-ar fi casatoriti” (adica preocupati doar de legea trupului), ci in acea libertate a fiilor lui Dumnezeu.

Pentru care zice Mantuitorul: “De aceea zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai” (Luca 6, 35).
Mai intai: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”. S-a spus adeseori de catre talcuitori ca mai ales in aceasta se afla taina Evangheliei, taina Vestirii celei Bune a lui Dumnezeu-Tatal, prin Fiul Sau in Duhul Sfant: in iubirea vrajmasilor . E vorba asadar de topirea urii si a oricarei seminte a raului, a oricarui lucru al demonului. Caci aici e demoniacul: in ura, in invidie. Se spune ca demonul, Lucifer a fost invidios pe om cand a luat cunostinta ca Fiul lui Dumnezeu Se va intrupa si Se va face asemenea chipului nostru (pentru ca pe acest chip al nostru sa-l inalte la stralucirea chipului slavei Sale). De aceea l-a ispitit pe om; de aceea adeseori suntem noi insine ispititi sa suferim pentru frumusetea, pentru curatia inimii cuiva. Orice iti iarta omul, mai ales cand te vede cazut; un lucru nu-ti iarta: sa fii mai bun decat el. Doamne, fereste-ne de aceasta ispita si da-ne bucuria sfanta de a ne impartasi mai curand din bunatatea celorlalti, din intelepciunea lor; nu de a-i pizmui.

“Iubiti pe vrajmasii vostri...” asemenea lui Dumnezeu. Caci omul, prin pacat, s-a facut vrajmas Dumnezeirii. Sa iubesti pe vrajmasi… E cu putinta? Este, iubitilor. Cum? Numai impartasindu-te din iubire dumnezeiasca. Daca ai sa privesti in jur, la semenii tai, greu te vei impartasi de la ei dintr-o asemenea iubire. De aceea a trimis Tatal pe Fiul Sau. In chip de rob; cel mai de jos. Si in chipul jertfei, al jertfei pentru pacatosi. Cum spune dumnezeiescul Pavel: “Caci Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi cand noi eram pacatosi”. Si a fi pacatos inseamna a fi vrajmas lui Dumnezeu; a fi vrajmas tie insuti. De aceea spune Dumnezeu prin Proorocul: “Nu pe Mine M-ati parasit (in pacatele voastre), ci pe voi insiva”. Cand parasesti lumina si iubirea divina, cand Il parasesti deci pe Dumnezeu, te parasesti pe tine, iti parasesti chipul luminos, iti parasesti menirea, salvarea ta. Si tu atunci esti vrajmas lui Dumnezeu si vrajmas tie insuti. Cand gandesti la cuvantul lui Iisus: “Iubiti pe vrajmasii vostri”, gandeste-te la iubirea ta; ca tu insuti esti un vrajmas. Tu, in caderea ta, esti vrajmasul tau, esti vrajmasul semenilor tai, esti, in ultima instanta, vrajmasul lui Dumnezeu. Si atunci, o Doamne, cat de adanc se reveleaza aceasta taina a iubirii vrajmasilor! Numai aceasta e salvarea lumii.
Intre cele doua razboaie mondiale s-au petrecut atatea revolutii, precum stiti: incepand din Rusia, apoi in Italia, in Portugalia, in Germania, in Spania, si la noi, si in Turcia… Dar dintre cei care au condus revolutiile, unul singur L-a descoperit pe Mantuitorul; si nu era din Europa crestina, ci din Asia – Gandhi. El singur, cand a citit aceste cuvinte ale Mantuitorului: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”, s-a simtit iluminat. Iluminat! El, care era sufletul luminat al poporului indian (pe atunci colonie, sub stapanire straina). Si, cand l-a intrebat cineva cum, cu ce argumente a condus el eliberarea poporului sau, revolutia, cu vreo invatatura calauzitoare din cartile lor vedice? Nu, a raspuns el. “Cand am citit cuvintele lui Iisus: «Iubiti pe vrajmasii vostri!», deodata mi-am spus: Asta imi trebuie. Trebuie sa dovedesc vrajmasilor mei, si tuturor, ca-i iubim”. Si toata revolutia lui a dus-o cu Noul Testament in san, si cand ajungea in mijlocul celor care-l ascultau, din tren cobora putin pe scara vagonului, multimile ii sorbeau vorbele de pe buze, si el scotea Noul Testament si le citea Predica de pe Munte a Mantuitorului, apasand mai ales asupra acestor cuvinte: “Iubiti pe vrajmasii vostri!”.
Atunci mi-am zis: Doamne, acesti conducatori de revolutii din Europa, acesti dictatori erau botezati, erau crestini; si au facut sa curga atata sange, au ucis atatia semeni ai lor! Iar indianul Gandhi, cand a intalnit cuvantul Tau, cu ce flacara a luminii Tale si a iubirii lui a trait! El insusi, in final, asa s-a si savarsit din viata – martir. Caci a fost martirizat (noi, cei batrani, stim), in 1948.

Fratilor, iubirea aceasta – ea e salvatoarea lumii! Dar te intrebi cum o poti dobandi; si cum o poti trai. Tu vrei s-o traiesti pentru salvarea semenilor tai, a poporului, in numele lui Iisus. Trebuie sa te transfigurezi in aceasta iubire divina dupa chipul Mantuitorului, al Fiului lui Dumnezeu. Dar cum?

In timp ce la strana sau in cor se canta: “Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina Tatalui si Fiului si Sfantului Duh”, preotul se roaga in altar: “Cu vrednicie, Doamne, Te marturisim pe Tine, Unule, Vesnicule Dumnezeu, Tu pururea fiind (auziti cuvant atat de frumos!) si acelasi fiind”. Sa retinem cuvintele: “pururea fiind (existand) si acelasi fiind”. Atat de mult ne-au patruns aceste cuvinte! Noi suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu-Tatal prin Fiul in Duhul Sfant; dupa chipul Fiului, Care, pururea fiind iubire si lumina, acelasi este. Si fiecare din noi tinde sa fie acelasi, in aceeasi lumina si aceeasi iubire, neincetat, oricand si oriunde; acelasi fiind, neschimbat. Vedeti, demonul (pacatul) l-a sfasiat pe om, cand i s-a adresat: “Oare a zis Dumnezeu ca de veti gusta din Pomul cunostintei Binelui si Raului veti muri? Nu veti muri. Veti fi ca niste dumnezei”. – Cu alte cuvinte, daca veti gusta nu numai din Pomul binelui, ci si al raului. Dar gustand si din bine si din rau mai ai unitatea, mai esti acelasi? Nu aici s-a produs sfasierea? Nu aici s-a produs duplicitatea? Caci aceasta a fost caderea, Doamne! In afara de ingerii cazuti numai omul e duplicitar, e ambiguu, e impartit. Nu mai e acelasi in orice clipa.

Ma rog de multe ori lui Dumnezeu, si ne rugam toti: Doamne, ajuta-ne sa fim in aceasta unitate de credinta, redobandind unitatea pe care demonul a sfasiat-o. Si sa fim aceiasi, in lumina si iubire divina; acelasi sa fii la altar, acelasi in biserica, acelasi in afara ei, la locul tau de munca, in casa ta, pe strada, in piata, oriunde. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea puterea, de aici inainte macar, sa fim asa cum zicem despre Dumnezeu: pururea fiind si acelasi fiind – pururea fiind iubirea si lumina divina in mine si acelasi fiind – in lumina si iubire: ziua si noaptea, in calatorie sau stand locului, la lucru sau gandind, scriind sau ostenind. In orice stare a mea, acelasi sa fiu.

Zice Sfantul Vasile cel Mare: “Duhul (lui Dumnezeu) este cu adevarat locul sfintilor. Iar sfantul este pentru Duhul Sfant un loc al Sau intrucat se ofera sa locuiasca cu Dumnezeu, si se numeste templul Sau”. Duhul Sfant zideste un loc in lume – e cu adevarat locul sfintilor. Ganditi-va: la Cincizecime, cand a pogorat Duhul Sfant, erau toti apostolii la un loc; si acel loc a devenit un loc al Duhului Sfant. In Evanghelia dupa Ioan citim: “Pe Dumnezeu nu L-a vazut nimeni niciodata. Fiul Sau unic, Care este in Sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut”; deci Fiul din Sanul Tatalui. Cine este Sanul Tatalui? E Duhul Sfant. Cine s-a facut san al Fiului lui Dumnezeu? Maica Domnului. Ca din ea S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu si ea a devenit templu al Duhului Sfant. Dar, prin botez, crestinul nascandu-se din apa si din Duh, din cristelnita care e san al Maicii Domnului, si el devine un loc al Duhului Sfant, cum zice Sfantul Vasile cel Mare. Inima ta sa devina un loc al Duhului Sfant, un templu al Duhului Sfant. Cand te rogi: “Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor (al tuturor bunatatilor dumnezeiesti) si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, curateste-ne de toata spurcaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre”. Duhule Sfinte, vino si te salasluieste intru noi! – in mine, in tine, in fiecare, ca inima mea sa devina loc al Duhului Sfant. Si daca eu devin loc al Duhului Sfant, atunci lumina Duhului Sfant straluceste pe fata lui Hristos, dupa al Carui chip am fost zidit si voia Tatalui se implineste in mine. Daca eu cuget si ma rog asa, aducandu-mi aminte mereu de cuvantul lui Dumnezeu – “Vino si Te salasluieste intru mine, Duhule Sfinte!” – atunci eu raman acelasi, un loc al Duhului Sfant, o marturie a Lui. Asa au fost sfintii toti, chiar negraind uneori…
Va spuneam ca la Sfantul Antonie venea un ucenic o data pe an… Multi altii il intrebau: “Parinte, raspunde-mi la intrebarea cutare sau cutare! Acest ucenic nu-l intreba nimic. Sta langa el.
– Omule, tu nu ma intrebi, nu-mi spui nimic?
– Parinte, mi-e de ajuns sa stau langa tine…” Simtea prezenta harului, a luminii, a pacii divine langa el. Asa au fost sfintii. Unul se ruga lui Dumnezeu: “Doamne, da-mi acea putere ca eu sa iau boala acestui bubos, acestui lepros, iar el sa ia sanatatea mea”. Ce stare de har!… Cum ar fi cineva, bunaoara un bolnav de SIDA in ziua de astazi si ar fi primit cu acea stare de har de un doctor. Cu alte cuvinte sa se impartaseasca cineva din pacea lui Dumnezeu care e in tine, caci aceasta vrea Mantuitorul.
De aceea, incheie Mantuitorul acest cuvant atat de dumnezeiesc: “Deci fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv!”. – Impartasiti-va din mila, din iubirea dumnezeieasca; dar pururea aceeasi, neschimbata. Mereu cercetandu-ma: sa ma schimb eu dupa lume?! Doamne pazeste! Sa fiu eu robul ticalosiei cuiva?! Cand vrajmasului meu ii raspund cu vrajmasie, eu am devenit robul lui. In loc sa fiu robul lui Dumnezeu, eu sunt robul lui. Asta nu inseamna ca, vazandu-l pe vrajmas voind raul semenilor mei sau tarii mele, eu sa lucrez cu relele lui. Mantuitorul S-a rugat pe Cruce: “Parinte, iarta-i ca nu stiu ce fac!” – deci: “Vindeca-i, Doamne!”; caci iertare inseamna vindecare . Asta nu inseamna ca eu am sa ma fac partas relelor cuiva, sa lucrez relele lui. Parintii au spus: “Iubeste pe pacatos; uraste pacatele lui!”. Raul, pe el trebuie sa-l urasc. Dar eu urasc raul din el, iubindu-l, plangand pentru el, rugandu-ma pentru salvarea lui, sa nu mai faca rele. Pentru ca relele lui pot contamina pe altii.
Eu, insa, din aceasta lumina si iubire divina impartasindu-ma, sa raman acelasi. Ajuta-ne Doamne, asa sa ramanem, cu constiinta ca in aceasta stare, cum zic Sfintii Parinti, e o arvuna a invierii. Cand am dobandit starea aceasta, in noi a inceput invierea. Zice atat de frumos Sfantul Isaac Sirul: “Cel ce a aflat dragostea mananca pe Hristos (se hraneste cu Hristos) in fiecare zi si ceas. Si se face prin aceasta nemuritor. Ca «cel ce manaca din painea pe care i-o voi da Eu lui nu va vedea moartea in veac»”. Deci cine mananca din Cuvantul lui Dumnezeu, din lumina si iubirea Lui, din dumnezeiasca Impartasanie, nu va vedea moartea in veac. Fericit este cel ce mananca din Painea dragostei, care este Iisus. Caci cel ce se hraneste din dragoste se hraneste din Hristos, Dumnezeul Cel peste toate; El o marturiseste si Ioan intareste: “Dumnezeu este Iubire”. Prin urmare cel ce vietuieste in dragoste rodeste viata din Dumnezeu si gusta invierea inca din viata de aici.

O, Doamne, fa-ne partasi sa gustam din taina invierii de aici; adica din taina iubirii. Tu, pururea fiind si acelasi fiind, fa-ne si pe noi sa fim aceiasi; fiecare suflet sa ramana acelasi in iubire, in ofranda sfanta…
Asa cum marturisea Sfantul Dionisie Areopagitul, in ceasul martirizarii lui: “Cu toate ca am imbatranit (era ca la nouazeci de ani), precum ma vedeti, credinta mea marturiseste. Ca tineretile ce sunt vii imi este credinta batranetilor mele. Si simt ca aceasta credinta si marturie a iubirii Lui va naste neincetat (o spunea aceasta la Paris, unde a mucenicit) fii ai luminii si ai iubirii vesnice, marturie a invierii”, ajuta-ne, Doamne, asa sa marturisim si noi, cei de aici! Fii ai luminii si ai iubirii, fii ai invierii sa fim! Amin. (predica: Parintele Constantin Galeriu)

DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (281) – CARTEA LUI IOSUA NAVI
CAPITOLUL 11. Stăpânirea Canaaneilor.
1. Cum a auzit de aceasta, Iabin, regele Haţorului, a trimis la Iobab, regele Madonului, la regele Şimronului şi la regele Acşafului;
2. La regii cei de la miazănoapte; din munţi, de pe podiş, de la miazăzi de Chinerot, în câmpie şi în ţinutul Dor, la apus;
3. La Canaaneii din răsărit, de pe malul mării; la Amorei, la Hetei, la Ferezei, la Iebuseii din munţi şi la Heveii de sub Hermon, în pământul Miţpa.
4. Şi au ieşit aceştia împreună cu regii lor, popor mult la număr, ca nisipul de la marginea mării, şi cai şi care de război foarte multe.
5. Şi s-au adunat toţi regii aceştia şi au tăbărât împreună la apele Merom, ca să se lupte cu Israel.
6. Domnul însă a zis: "Nu te teme de faţa lor, căci mâine pe vremea aceasta îi voi da pe toţi aceia fiilor lui Israel ca să-i ucidă; cailor lor să le tai vinele picioarelor, iar carele să le arzi cu foc".
7. Atunci Iosua împreună cu tot poporul bun de luptă a ieşit fără de veste înaintea lor, la apele Merom şi a năvălit în munţi asupra lor.
8. Şi i-a dat pe ei Domnul în mâinile lui Israel şi i-a lovit şi i-a urmărit până la Sidonul cel Mare, până la Misrefot-Maim şi până în valea Miţpa, la răsărit, şi i-a ucis până n-a scăpat nimeni.
9. Şi a făcut Iosua cu ei cum îi zisese Domnul: cailor lor le-a tăiat vinele picioarelor şi carele lor le-a ars cu foc.
10. Tot atunci întorcându-se, Iosua a luat Haţorul şi pe regele lui l-a omorât cu sabia. Haţorul fusese până atunci capul tuturor regatelor acestora.
11. Şi a ucis toată suflarea din acesta cu sabia, dând toate pieirii; şi n-a rămas nici un suflet, iar Haţorul l-a ars cu foc.
12. Astfel a luat Iosua toate cetăţile regatelor acestora şi pe toţi regii lor i-a ucis cu sabia, dându-i pieirii, cum poruncise Moise, sluga Domnului.
13. Iar cetăţile cele întărite nu le-a ars Israel, afară de Haţor, pe care l-a ars Iosua.
14. Toată prada cetăţilor acestora şi toate vitele le-au luat fiii lui Israel pentru ei, iar pe oameni i-au ucis cu sabia, i-au dat blestemului şi n-au lăsat din ei nici un suflet.
15. Precum poruncise Domnul lui Moise, sluga Sa, şi cum poruncise şi Moise lui Iosua, aşa a făcut Iosua: nu s-a abătut de la nimic, nici de la un cuvânt din câte poruncise Domnul lui Moise.
16. Şi aşa a luat Iosua toată ţara aceea de sus şi tot ţinutul Negheb, tot ţinutul Goşen şi ţinuturile de jos, şesul şi muntele lui Israel şi locurile joase de pe lângă munte,
17. De la Muntele Pele, care se întinde spre Seir, până la Baal-Gad din valea Libanului, la poalele Hermonului; a luat pe toţi regii lor şi i-a lovit şi i-a ucis.
18. Dar Iosua a purtat multă vreme război cu toţi regii aceştia.
19. Şi n-a fost cetate pe care să n-o fi luat cu fiii lui Israel; toate le-au luat cu război, afară de Ghibeon în care locuiau Heveii;
20. Căci aşa a fost de la Domnul, ca să-şi învârtoşeze inima lor şi să întâmpine pe Israel cu război, ca să fie daţi pieirii şi ca să nu găsească milă, ci să fie nimiciţi, cum poruncise Domnul lui Moise.
21. Apoi a venit Iosua în vremea aceea şi a lovit pe toţi Anachimii de la munte, din Hebron, din Debir, din Anab, din toţi munţii lui Iuda şi din toţi munţii lui Israel şi i-a dat Iosua nimicirii împreună cu cetăţile lor.
22. Şi n-a rămas niciunul din Anachimi în pământul fiilor lui Israel, ci numai în Gaza, în Gat şi în Aşdod au rămas din ei.
23. Aşa a luat Iosua tot pământul, cum poruncise Domnul lui Moise şi l-a dat Iosua de moştenire lui Israel, împărţindu-l între seminţiile lor. Şi s-a liniştit pământul de război.
În imagine : James Jacques Joseph TISSOT (1836-1902) – Iosua cucerește Canaanul – aquarelă — c. 1896-1900—The Jewish Museum, New York
.
CALENDAR PENTRU 3 – 9 OCTOMBRIE 2011
3 L Sf. Sfinţit Mc. Dionisie Areopagitul; Sf. Mc. Teoctist ACATIST 18.30 – 19.30
4 M Sf. Mc. Ierotei, Ep. Atenei; Sf. Mc. Domnina, Audact şi Calistena
5 M Sf. Mc. Haritina şi Mamelta (Post)
6 J † Sf. Ap. Toma; Sf. Mc. Erotiida
7 V Sf. M. Mc. Serghie şi Vah; Sf. Sfinţiţi Mc. Iulian, Chesarie şi Polihronie (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
8 S Cuv. Pelaghia şi Taisia
9 Duminica a XX-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain). Sf. Ap. Iacob al lui Alfeu; Cuv. Andronic şi Atanasia. Ap. Galateni I, 11-19; Ev. Luca VII, 11-16; glas 8, voscr. 6 Sf. Liturghie 7.00 – 10.30

Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt
Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ
Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios
Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos
Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!
Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har!

Nu ai mângâiere? Citește FOAIA ! „Când nu găsim oameni care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să lucreze sufletul şi printr’o carte.” Teofan Zăvorâtul

Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian

CUGETARI:




Crestinismul, sa luam bine aminte, nu e o simpla scoala a cinstei, curatiei si dreptatii, ori o nobila si rationala explicatie a vietii (<teologia mai bine decât zoologia ne explica tainele> - Emil Cioran); ori un înalt cod de purtari (confucianismul, sintoismul); ori o terapeutica evazionista (stoicismul, yoga, zenul); ori un jet de întrebari (taoismul); ori un act de supunere în fata Unicului (iudaismul, islamismul). E mai mult si mai deosebit : e învatatura lui Hristos, adica a dragostei si a salvatoarei putinti de a ierta. (Monahul NICOLAE (Steinhardt) dela Rohia)

Crestinii nu se nasc, ci se fac. (Tertullian)

Crestinismul se folosea, la început, de obiecte de lemn, dar el era de aur. Astazi, se foloseste de obiecte de aur, iar el este de lemn. (Sfântul Atanasie cel Mare)

Ma întrebati cum se savârseste prefacerea pâinii si a vinului ? Va întreb si eu : cum se savârseste prefacerea viermelui în fluture, a carbunelui în diamant, a sângelui matern în lapte ? Prin dumnezeiasca Atotputernicie ! Prin ea se savârseste si aceasta mare Taina. Sufla peste cinstitele Daruri Sfântul Dumnezeu si le preface mai presus de cuvant si de întelegere! (pr. C. Calinic)

Când voi cadea prada spaimei si groazei (...) eu Îl voi binecuvanta. Când ma voi afla la ananghie, Îl voi preamari. Si când El ma va salva, voi striga de bucurie. ( Manuscrisele de la Marea Moarta)




FOAIA 39

Duminica a XVIII-a după Rusalii
(Pescuirea minunată)
Cuv. Eufrosina; Cuv. Pafnutie Egipteanul; Cuv. Serghie dela Radonej
APOSTOL – II Corinteni IX, 6-11:
6. Aceasta însă zic: Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va şi secera.
7. Fiecare să dea cum socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună.
8. Şi Dumnezeu poate să înmulţească tot harul la voi, ca, având totdeauna toată îndestularea în toate, să prisosiţi spre tot lucrul bun,
9. Precum este scris: "Împărţit-a, dat-a săracilor; dreptatea Lui rămâne în veac".
10. Iar Cel ce dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare, vă va da şi va înmulţi sămânţa voastră şi va face să crească roadele dreptăţii voastre,
11. Ca întru toate să vă îmbogăţiţi, spre toată dărnicia care aduce prin noi mulţumire lui Dumnezeu.
EVANGHELIA– Luca V, 1-11:
1. Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret,
2. A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele.
3. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile.
4. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi.
5. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.
6. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele.
7. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde,
8. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.
9. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră.
10. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni.
11. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.


Între credință și necredință, cu mreaja îEvanghelia de astăzi [Lc. 5, 1-11] mă provoacă să vorbesc despre Dumnezeiasca Preoție și despre statutul actual al slujitorilor Bisericii dar nu cu bucurie; nu cu inimă împăcată. Căci contextul social românesc, din ce în ce mai secularizat și mai puțin afabil față de Biserică și de viața preoțească, îl consideră pe preot drept o persoană revolută, care nu se mai încadrează între vocațiile profesionale ale prezentului și pe care tinde să nu îl mai bage în seamă, tocmai pentru că nu e profitabil sau e un obstacol la o morală tot mai relaxată, adică libertină.
Iar ierarhia Bisericii noastre (episcopi, preoți, diaconi) și credincioșii și monahii ortodocși români pendulează între două extreme: tentația materialistă și confortabilă, în care fac pact interior cu păcatele lumii și coabitează cu ele la modul luxuriant, fără să se mai vadă prea multe semnalmente ale unei vieți ortodoxe sau tentația duhovnicească, în care nu se doresc contacte prea mari cu viața socială, culturală, politică a României, pentru că atât viziunea asupra trupului, cât și asupra vieții și a racordării la social sunt defectuoase.


Tocmai de aceea întâlnim foarte rar oameni echilibrați, care să înțeleagă atât rostul banilor, al sănătății și al vieții sociale dar, în primul rând, rostul ascezei și al teologiei în viața lor. Pentru că extrema spiritualistă se angajează într-o asceză fără trup, pe când cea materialistă într-o viață trupească fără suflet.
Și când nu vedem trupul și sufletul nostru la un loc, având grijă de amândouă, tocmai de aceea preotul sau monahul sau creștinul practicant sunt niște curiozități neavenite în plan social și economic. Cel credincios e considerat drept un înapoiat, care aderă, din fanatism, la o credință și o morală stricte, pe când preotul e considerat un ignorant și un profitor, care trăiește de pe urma unor creduli.
Nu putem să scoatem din această ultimă frază dureroasă adevărul că există multă ignoranță și a/imoralitate atât în rândul credincioșilor cât și a ierarhiei Bisericii, poate puțin prea multă pentru secolul al XXI-lea, însă, pe de altă parte, nici nu putem fi de acord cu ea, pentru că mulți membrii ai ierarhiei bisericești și dintre credincioșii și monahii Bisericii sunt oameni de mare calitate spirituală și intelectuală, oameni foarte muncitori și integri, care nu au nimic de-a face cu viața în neorânduială.
Însă, când pe stradă sau la vreo slujbă sau în mass-media sau în online suntem atacați frontal și ni se spune: voi, popii, care faceți și dregeți în ascuns iar în Biserici vă dați de Sfinți…și Biserica voastră Ortodoxă, care e avidă de bani și care face Biserici peste Biserici și nu se uită la situația socială de acum…înghițim durerea cu toții, chiar dacă nu toată ierarhia sau toți credincioșii Bisericii sau monahii Bisericii Ortodoxe Române sunt hămesiți după bani, destrăbălați, agramați, nesimțiți etc.


Dar dacă unii fac, toți trag oprobriul pe spinarea lor…
Și înghițim în sec, suntem umpluți de rușine, pentru că oamenii au multă dreptate într-un anume aspect: unii se lăfăie în bani, iar alții sunt în pragul sărăciei lucii, trăind de pe o zi pe alta. Iar când sărăcia a crescut la asemenea cote în România, aproape insuportabile, iar Biserica e Trupul lui Hristos dar e indiferentă sau nu poate să facă mare lucru pentru oameni, atunci nu mai suntem credibili și nici nu ne mai salută pe stradă.


Dacă trec printr-un oraș, mai mic sau mai mare în reverendă, mă salută doar doi-trei copii de școală, impresionați de aspectul meu și vreo doi trei-bătrâni, din respect pentru vechile obiceiuri și cerșetorii interesați să îi ajuți. Însă majoritatea e indiferentă, apatică când vede un preot, pe care îl consideră un funcționar și nu un slujitor harismat al lui Dumnezeu.
Nu știu cât va mai trece (probabil foarte puțin timp) și preoții ortodocși români vor constata cum e să decazi de la statutul de slujitor la cel de cerșetor sau de preot cu două sau trei joburi, în afară de slujba la Biserică. Pentru că tendința evidentă e aceasta: preoții trebuie să muncească și nu să mai aștepte pomană de la stat sau de la oameni.
Pentru că slujirea preoțească e înțeleasă astăzi și, pe viitor, cu atât mai mult, ca o stare socială parazitară, în care preoții așteaptă bani de la oameni, pentru că zic ei trei lulele, trei surcele la Botez, Cununie sau Înmormântare.
Și când ni se va sista tuturor amărâtul de ajutor social de la stat (că asta e, și nu salariu!) și Biserica Ortodoxă Română va fi una dintre multe alte asociații religioase, care trebuie să se autofinanțeze, vom asista la dărâmarea pașnică, legalăa facultăților de Teologie și a mănăstirilor, care a început deja și la lipsa fundamentală a slujitorilor bisericești, pentru că preoția a început să devină și va deveni o vocație falimentară.
Pe timpul comunismului, fetele nu doreau să se mărite cu viitori preoți pentru că erau niște ratați, din punct de vedere ideologic, pentru sistemul comunist și, doar unele, de pe la țară, mai doreau așa ceva. Tocmai de aceea au fost rari preoții și preotesele de vocație. Capitalismul nu ne consideră niște ratați in principium ci niște indivizi fără utilitate prea mare. Tocmai de aceea ne va scoate la muncă din altare sau ne va pune să muncim în mănăstiri până la epuizare, pentru ca să trăim după o zi pe alta și să nu ne mai ocupăm de vocația noastră: teologia și viața dedicată lui Dumnezeu și oamenilor.
Pentru că lumea capitalistă e o lume liniară, telurică și mormântal de perversă și de inumană și nu un perimetru propice vieții liniștite, organice.
Însă ea, lumea capitalistă, este lumea noastră. Și vom fi obligați și nu îndemnați, să ne supunem unor rigori care vor schimba și mai mult fața Bisericii, pentru că ne va obliga, ca și ideologia comunistă, să ne descentrăm din viața cu Dumnezeu.
Iar dacă comunismul ne-a scos din lume și ne-a obligat să facem doar slujbe în Biserici, fără mari predici și fără luminare a maselor, pentru ca să nu îi narcotizămcu opiul credinței, ideologia capitalistă, de asemenea materialistă până în măduva oaselor ca și ideologia comunistă, ne scoate din Biserici, pentru a relativiza viața liturgică și predicatorială a Bisericii, pentru ca să ne pună la muncă și la activitate socială, în ideea că „o să salvăm” lumea fără ajutorul lui Dumnezeu.


Iar noi, în duminica de față, trăim din plin versetul al 5-lea al Evangheliei zilei: „toată noaptea am muncit [și] nimic n-am prins”.
Pentru că, dacă nici 5 % dintre ortodocșii români nu sunt implicați în viața și slujba Bisericii în mod curent, procentul statistic de 86% dintre români declarați ortodocși dar fără practicare curentă a credinței e un procent falimentar.
Iar o statistică falimentară înseamnă o Biserică mică în realitate dar cu o logistică instituțională mult prea mare. Și, mai pe scurt, înseamnă că Biserica Ortodoxă în ansamblu nu își face treaba, pentru că nu mai convinge, nu mai prinde în plasa cuvântului pe oameni.
Și dacă continuăm să construim în acest ritm și să ne îndatorăm față de stat peste măsură, mai devreme sau mai târziu, vom vedea Biserici și Mănăstiri scoase de către fisc la mezat, pentru că nu suntem…profitabili.


Însă Biserica, cât și Școala, cât și lumea artei sau a cercetării științifice nu sunt instituții care produc mașini, avioane, castraveți îmbuteliați, hârtie igienică sau tomberoane ci produc sănătate duhovnicească și mentală, echilibru și cunoaștere de sine, lucruri frumoase și de bun gust, care sunt tot la fel de benefice precum cartofii prăjiți sau storcătorul de fructe.
În atare situație, dacă materialismul capitalist vrea să ne astupe creierul doar cu colesterol și ideologie, atât Biserica, cât și Școala, ca și oricare altă instituție care nu produce materie dar înfrumusețează mintea și sufletul, trebuie să reacționeze și să spună răspicat, că nu se poate trăi doar în trup, doar cu mâncare, sex și somn, ci și cu aer bun, cu dreaptă învățătură, cu artă și cultură, cu știință și perspicacitate.


Cred că trebuie să-i prindem pe oameni de suflet, de conștiință, de mintea și de inima lor cu adevărul dumnezeiesc al Bisericii, care îi sfințește pe oameni. Și preoție, cât și monahism, din ce în ce mai mult vor face oamenii de vocație, care trăiesc și vor trăi drame enorme în mijlocul unei mări de oameni, care nu se lasă prinsă pentru Dumnezeu.
Domnul l-a chemat pe Sfântul Apostol Petru la El și l-a făcut antropus zogron/pescar de oameni [v. 10]. Însă ierarhia Bisericii trebuie să pescuiască oameni, să îi pescuiască nominal, să îi determine, cu harul lui Dumnezeu și prin exemplul lor, ca să trăiască cu și pentru Dumnezeu.
Iar cum la noi, ortodox ajungi prin filiație și nu prin convertire, adică pentru că te-ai născut într-o familie ortodoxă și nu pentru că ai optat pentru dreapta credință,tocmai de aceea venirea la Biserică nu implică, cel mai adesea, și schimbarea vieții, voită și conștientă.
Și majoritari într-o Biserică locală, parohială, sunt cei care au moștenit credință dar nu o cunosc. Nu o cunosc și nici nu vor să o cunoască cel mai adesea, pentru că analfabetismul celor în vârstă și lenea celor mai tineri sau maturi sunt cocoane mari.
Iar preotul, ori vorbește la pereții iconizați cel mai adesea sau la zidurile care îi ricoșează cuvintele și durerea ca un ecou grav, ori se resemnează și o lasă încolo de predică și de viață religioasă și o trece pe muncă și pe distracție.


Tocmai de aceea, discursurile preoțești sunt, cel mai adesea, ori fals pietiste ori fals academice ori fals organizatorice. Sunt vorbe pentru vorbe și nu pentru cineva anume. Nu lovesc pe nimeni în inimă, nu pătrund la nimeni în inimă și toți rămân la fel.


Iar convertiții sau credincioșii conștienți și implicați în teologia, viața și istoria Bisericii se simt, paradoxal, inadaptați, tocmai ei, care reprezintă comoara reală a Bisericii, realii credincioși ai Bisericii Ortodoxe Române, pentru că oamenii Bisericii privesc prin grila banilor și a lejerității cel mai adesea și nu prin grila acrivică a teologiei și a vieții ascetico-liturgice.


Să mai fim pescari de oameni, totuși?!
Ce ne poate întări ca să suportăm atâtea înjosiri, o atare sărăcie și privire disprețuitoare?!
Câți pot fi Paveli ai prezentului misionar sau noi Simeoni ai teologiei sfinte a Bisericii, dacă chiar oamenii Bisericii se luptă unii cu alții?!!
Și cu toate acestea, cu tot acest dramatism al vieții Bisericii, care e o viață divino-umană foarte reală, cu o greutate inimaginabilă, mulți oameni ai Bisericii, slujitori, credincioși și monahi încearcă să reziste și să trăiască o viață sfântă.
Scriem, predicăm, slujim, ne rugăm, plângem, ne mâhnim, iubim și îndurăm, așteptăm și ne dăm cu totul lui Dumnezeu pentru ca slujirea și preoția noastră să fie roditoare de viață veșnică măcar în câțiva.


Corăbiile Sfântului Petru s-au umplut de pești, încât erau cât pe ce să se scufunde [v. 7]. Noi dorim ca măcar câțiva să fie pescuiți, prin noi, pentru Domnul, pentru ca să aibă viață veșnică și încă din belșug.


Pentru că Domnul ne așteptă să ne odihnească pe noi, pe pescarii și peștii raționali, întru Împărăția Sa cea veșnică și fericiți vom fi dacă vom fi împreună întru slava Sa. Și ne rugăm ca Domnul să ne umple pe noi, pe toți, de slava milostivirii Sale celei prea bogate acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!Cu auzul inimii !
(predica: Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş)
DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (280)
CARTEA LUI IOSUA NAVI - A CINCEA CARTE A LUI MOISE
CAPITOLUL 10. Iosua biruie pe Amorei în chip minunat
1. Auzind însă Adoni-Ţedec, regele Ierusalimului, că Iosua a luat cetatea Ai şi a dat-o blestemului şi a făcut cu Ai şi cu regele său cum făcuse cu Ierihonul şi cu regele lui şi că locuitorii Ghibeonului de bunăvoie s-au supus lui Iosua şi lui Israel şi au rămas între ei,
2. S-a spăimântat foarte tare, pentru că cetatea Ghibeonului era cetate mare, ca una ce era dintre cetăţile domneşti, mai mare decât Ai, şi toii locuitorii ei erau oameni viteji.
3. De aceea Adoni-Ţedec, regele Ierusalimului, a trimis la Hoham, regele Hebronului, la Piream, regele Iarmutului, la Iafia, regele Lachişului, şi la Debir, regele Eglonului, zicând:
4. "Veniţi la mine şi-mi ajutaţi să bat Ghibeonul, pentru că s-a supus lui Iosua şi fiilor lui Israel".
S. Şi aceşti cinci regi ai Amoreilor: regele Ierusalimului, regele Hebronului, regele Iarmutului, regele Lachişului şi regele Eglonului, s-au suit cu tot poporul lor şi au tăbărât asupra Ghibeonului şi l-au împresurat.
6. Atunci locuitorii Ghibeonului au trimis la Iosua, în tabăra Israeliţilor de la Ghilgal, zicând: "Să nu-ţi iei mâna de deasupra robilor tăi! Vino la noi repede de ne dă ajutor şi ne izbăveşte, că s-au adunat împotriva noastră toii regii Amoreilor care trăiesc în munţi".
7. Şi s-a suit Iosua din Ghilgal, el însuşi şi împreună cu dânsul tot poporul bun de război şi toţi bărbaţii viteji.
8. Iar Domnul a zis către Iosua: "Nu te teme de ei, că i-am dat în mâinile tale; nimeni dintre ei nu va putea sta împotriva voastră".
9. Şi a năvălit Iosua fără de veste asupra lor, după ce mersese toată noaptea venind din Ghilgal.
10. Şi Domnul i-a făcut să se sperie la vederea fiilor lui Israel şi i-a învins pe ei Domnul cu înfrângere grea la Ghibeon, şi i-a urmărit în calea spre înălţimile Bet-Horon şi i-a bătut până la Azeca şi până la Macheda.
11. Pe când însă fugeau ei de fiii lui Israel, pe povârnişul Bet-Horon, Domnul a aruncat din cer asupra lor grindină mare, până la Azeca, şi cei ce au murit de grindină au fost mai mulţi decât cei ucişi de fiii lui Israel cu sabia în luptă.
12. În ziua aceea în care Dumnezeu a dat pe Amorei în mâinile lui Israel şi când i-a bătut la Ghibeon şi au fost zdrobiţi înaintea feţei fiilor lui Israel, a strigat Iosua către Domnul şi a zis înaintea Israeliţilor: "Stai, soare, deasupra Ghibeonului, şi tu, lună, opreşte-te deasupra văii Aialon!"
13. Şi s-a oprit soarele şi luna a stat până ce Dumnezeu a făcut izbândă asupra vrăjmaşilor lor. Oare nu de aceea se scrie în Cartea Dreptului: "Soarele a stat în mijlocul cerului şi nu s-a grăbit către asfinţit aproape toată ziua".
14. Şi n-a mai fost nici înainte, nici după aceea, o astfel de zi în care Domnul să asculte aşa glasul omului; că Domnul lupta pentru Israel.
15. Apoi Iosua s-a întors cu tot Israelul în tabără, la Ghilgal.
16. Iar cei cinci regi au fugit şi s-au ascuns în peştera din Macheda.
17. Când însă i s-a spus lui Iosua că: "Cei cinci regi au fost găsiţi ascunşi în peşteră, la Macheda", Iosua a zis:
18. "Răsturnaţi pietre mari pe gura peşterii şi puneţi la uşa ei oameni ca să-i păzească;
19. Iar voi nu vă opriţi acolo, ci goniţi din urmă pe vrăjmaşii voştri şi nimiciţi partea din urmă a oştirii lor; să nu-i lăsaţi să scape în cetăţile lor, căci Domnul Dumnezeul vostru i-a dat în mâinile voastre!"
20. Şi după ce Iosua şi fiii lui Israel i-au zdrobit cu desăvârşire într-o bătălie foarte mare şi cei ce au scăpat au fugit în cetăţi întărite,
21. S-a întors tot poporul cu izbândă la Iosua, în tabără la Macheda, şi n-a rostit nimeni nici un cuvânt împotriva fiilor lui Israel.
22. Atunci Iosua a zis: "Deschideţi peştera şi scoateţi la mine pe cei cinci regi din peşteră!"
23. Şi s-a făcut aşa: au scos la dânsul pe cei cinci regi din peşteră: pe, regele Ierusalimului, pe regele Hebronului, pe regele Iarmutului, pe regele Lachişului şi pe regele Eglonului.
24. Şi după ce au scos pe regii aceştia la Iosua, Iosua a chemat pe toii Israeliţii şi a zis către căpeteniile oştenilor care fuseseră cu el: "Apropiaţi-vă şi puneţi-vă picioarele pe grumajii regilor acestora!" Şi ei s-au apropiat şi şi-au pus picioarele pe grumajii lor.
25. Atunci Iosua le-a zis: "Nu vă temeţi, nici nu vă spăimântaţi, ci îmbărbătaţi-vă şi vă întăriţi, că aşa va face Domnul cu toţi vrăjmaşii voştri cu care vă veţi lupta".
26. După aceea i-a lovit Iosua şi i-a ucis şi i-a spânzurat pe cinci spânzurători şi au stat spânzuraţi până seara.
27. Iar la asfinţitul soarelui a poruncit Iosua de i-au pogorât din spânzurători şi i-au aruncat în peştera în care fuseseră ascunşi şi au prăvălit pietre mari pe gura peşterii şi stau acolo până în ziua de azi.
28. Tot în ziua aceea a cuprins Iosua Macheda şi a lovit-o cu sabia, pe ea şi pe regele ei, şi a nimicit pe locuitorii ei şi toată suflarea care se afla în ea; pe nimeni n-a cruţat ca să nu moară sau să fugă şi a făcut cu regele din Macheda tot aşa cum făcuse cu regele Ierihonului.
29. Apoi s-a dus Iosua împreună cu toţi Israeliţii de la Macheda la Libna şi a împresurat-o.
30. Şi a dat-o Domnul şi pe aceasta în mâinile lui Israel de a luat-o pe ea şi pe regele ei şi Iosua a trecut-o prin ascuţişul sabiei pe ea şi toată suflarea din ea; pe nimeni n-a lăsat În ea, care să nu moară sau să fugă şi a făcut cu regele ei cum făcuse cu regele Ierihonului.
31. De la Libna s-a dus Iosua împreună cu toţi Israeliţii la Lachiş şi l-a împresurat, începând războiul cu ei.
32. Şi a dat Domnul Lachişul în mâinile lui Israel şi l-a luat a doua zi, l-a trecut prin sabie pe el şi toată suflarea din el şi l-a pierdut, cum făcuse şi cu Libna.
33. Atunci s-a ridicat în ajutorul Lachişului Horam, regele din Ghezer. Dar Iosua l-a lovit şi pe el şi pe poporul lui cu sabia, încât n-a lăsat pe nimeni dintre ai lui care să nu moară sau să fugă.
34. Din Lachiş s-a dus Iosua împreună cu toţi Israeliţii la Eglon şi l-a împresurat, începând războiul împotriva lui.
35. Şi Domnul l-a dat în mâinile lui Israel. Şi l-a luat în aceeaşi zi şi l-a lovit cu sabia pe el şi toată suflarea ce era în el şi l-a dat în ziua aceea blestemului, cum făcuse şi cu Lachişul.
36. De la Eglon, Iosua împreună cu toţi Israeliţii s-au dus la Hebron, l-au înconjurat
37. Şi l-au lovit cu ascuţişul sabiei pe el şi pe regele lui şi toate cetăţile lui şi toată suflarea câtă era în acesta, cum făcuse cu Eglonul; şi l-a dat blestemului pe el şi toată suflarea ce era în el.
38. După aceea s-a întors Iosua împreună cu toţi Israeliţii asupra Debirului şi l-a împresurat.
39. Şi l-a luat pe el, pe regele lui şi toate satele lui. Şi le-au lovit cu ascuţişul sabiei, le-au nimicit pe ele şi toată suflarea ce era în ele şi n-a lăsat pe nimeni să scape; cum făcuse cu Hebronul şi cu regele lui şi cum a făcut cu Libna şi regele ei, aşa a făcut şi cu Debirul şi cu regele lui.
40. Apoi a lovit Iosua tot ţinutul muntos, Neghebul, câmpia şi ţinutul mării şi pe regii lor şi n-a lăsat să scape nimeni, ci a omorât toată suflarea, cum poruncise Domnul Dumnezeul lui Israel.
41. Şi i-a bătut Iosua de la Cadeş-Barnea până la Gaza şi tot ţinutul Goşen până la Ghibeon.
42. Şi pe toţi regii acestora şi ţinuturile lor le-a luat Iosua deodată, căci Domnul Dumnezeul lui Israel lupta pentru Israel.
43. După aceea Iosua împreună cu toţi Israeliţii s-au întors în tabăra de la Ghilgal. .
În imagine : James Jacques Joseph TISSOT (1836-1902) – Iosua poruncește soarelui să se oprească – aquarelă — c. 1896-1900—The Jewish Museum, New York

CALENDAR PENTRU 26 - 30 SEPTEMBRIE 2011
26 L † Adormirea Sf. Ap. şi Ev. Ioan; †) Sf. Voievod Neagoe Basarab; Sf. Mc. Hira ACATIST 18.30 – 19.30
27 M †) Sf. Ier. Martir Antim Ivireanul; Sf. Mc. Calistrat şi Epiharia
28 M † Cuv. Hariton Mărt.; Sf. Prooroc Baruh; Sf. Mc. Pimen (Post)
29 J Cuv. Chiriac Sihastrul; Sf. Mc. Sf. Mc. Gudelia, Trifon şi Petronia
30V Sf.Mc. Grigorie Luminătorul, Arhiep. Armeniei ; Sf. Mc. Ripsimia şi Gaiani (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30



CALENDAR PENTRU LUNA OCTOMBRIE 2011
1 S †) Acoperământul Maicii Domnului; Sf.Ap.Anania; Cuv. Roman Melodul; † Cuv. Iosif şi Chiriac de la Bisericani
2 Duminica a XIX-a după Rusalii (Predica de pe munte - iubirea vrăjmaşilor) Sf. Sf. Mc. Ciprian; Sf. Mc. Justina; Cuv. Teofil. Ap. II Cor. XI, 31-33; XII, 1-9; Ev. Luca VI, 31-36; gl. 7, voscr. Sf. Liturghie 7.00 – 10.30
3 L Sf. Sfinţit Mc. Dionisie Areopagitul; Sf. Mc. Teoctist ACATIST 18.30 – 19.30
4 M Sf. Mc. Ierotei, Ep. Atenei; Sf. Mc. Domnina, Audact şi Calistena
5 M Sf. Mc. Haritina şi Mamelta (Post)
6 J † Sf. Ap. Toma; Sf. Mc. Erotiida
7 V Sf. M. Mc. Serghie şi Vah; Sf. Sfinţiţi Mc. Iulian, Chesarie şi Polihronie (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
8 S Cuv. Pelaghia şi Taisia
9 Duminica a XX-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain). Sf. Ap. Iacob al lui Alfeu; Cuv. Andronic şi Atanasia. Ap. Galateni I, 11-19; Ev. Luca VII, 11-16; glas 8, voscr. 6 Sf. Liturghie 7.00 – 10.30
10 L Sf. Mc. Evlampie şi Evlampia, sora lui; Cuv. Vasian şi Teofil Mărt. ACATIST 18.30 – 19.30
11 M Sf. Ap. Filip, unul din cei 7 diac.; Cuv. Teofan Mărt.; Sf. Mc. Zenaida şi Filonila
12 M Sf. Mc. Prov, Tarah şi Andronic; Sf. Cosma, Ep. Maiumei (Post)
13 J † Aducerea moaştelor Sf. Ap. Andrei la Iaşi; Sf. Mc. Carp, Papil, Agatodor şi Agatonica
14 V †) Sf. Cuv. Parascheva de la Iaşi; Sf. Mc. Nazarie, Ghervasie, Protasie şi Silvan Sf. Liturghie 7.00 – 10.30
15 S Sf. Sfinţit Mc. Luchian; Sf. Savin şi Vars, Ep.; Cuv. Eftimie cel Nou
16 Duminica a XXI-a după Rusalii (a Sf. Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic; Pilda Semănătorului). Sf. Mc. Longhin Sutaşul; Sf. Mc. Leontie, Dometie şi Terentie. Ap. Galateni II, 16-20; Tit III, 8-15; Ev. Luca VIII, 5-15; Ioan XVII, 1-13; glas 1, voscr. 7 Sf. Liturghie 7.00 – 10.30
17 L Sf. Prooroc Osea; Cuv. Mc. Andrei Criteanul ACATIST 18.30 – 19.30
18 M † Sf. Ap. şi Ev. Luca; Sf. Mc. Marin cel Bătrân; Cuv. Iulian
19 M Sf. Prooroc Ioil; Sf. Mc. Uar, Felix pr. şi Eusebiu diac.; Cuv. Ioan de la Rila (Post)
20 J Sf. M. Mc. Artemie; Cuv. Matroana; Cuv. Gherasim cel Nou
21 V †) Cuv. Mărt. Visarion, Sofronie şi Sf. Mc. Oprea; Sf. Pr. Mărt. Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel; Cuv. Ilarion cel Mare (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
22 S Sf. Ier., întocmai cu apostolii, Averchie; Sf. 7 tineri din Efes
23 Duminica a XXIII-a după Rusalii (Vindecarea demonizaţilor din ţinutul Gherghesenilor). Sf. Ap. Iacob, ruda Domnului; Sf. Ignatie, Patr. Constantinopolului; Cuv. Petronie. Ap. Efeseni II, 4-10; Ev. Luca VIII, 26-39; glas 2, voscr. 8 Sf. Liturghie 7.00 – 10.30
24 L Sf. M. Mc. Areta; Sf. Mc. Sevastiana şi Valentin ACATIST 18.30 – 19.30
25 M Sf. Mc. Marcian şi Martirie; Sf. Mc. Valerian; Sf. Tavita
26 M †) Sf. M. Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de mir (Post) ACATIST 18.30 – 19.30
27 J †) Cuv. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, ale cărui moaşte sunt la Patriarhia Română; Sf. Mc. Nestor ACATIST 18.30 – 19.30
28 V † Sf. Ier. Iachint, Mitr. Ţării Româneşti; Sf. Mc. Terentie, soţia sa Neonila şi cei 7 fii; Sf. Ier. Firmilian, ep. (Post)
Maslu de Obște 18.30 – 19.30
29 S Cuv. M. Mc. Anastasia Romana; Cuv. Avramie
30 Duminica a XXII-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr). Sf. Mc. Zenovie, Ep., şi Zenovia, sora sa; Sf. Ap. Cleopa. Ap. Galateni VI, 11-18; Ev. Luca XVI, 19-31; glas 3, voscr. 9 Sf. Liturghie 7.00 – 10.30
31 L Sf. Ap. Stahie, Amplie, Urban, Aristobul, Narcis şi Apelie ACATIST 18.30 – 19.30


Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt
Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ
Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios
Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos
Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!
Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har!


Nu ai mângâiere? Citește FOAIA ! „Când nu găsim oameni care să ne aducă mângâiere, atunci Domnul vine să lucreze sufletul şi printr’o carte.” Teofan Zăvorâtul


Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian





FOAIA 38:

Duminica după Înălţarea Sf. Cruci
(Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos)
Sf. Eumenie, Ep. Gortinei; Sf. Mc. Ariadna şi Castor
APOSTOL – Galateni II, 16-20:
16. Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta.
17. Dacă însă, căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat şi noi înşine păcătoşi, este, oare, Hristos slujitor al păcatului? Nicidecum!
18. Căci dacă zidesc iarăşi ceea ce am dărâmat, mă arăt pe mine însumi călcător (de poruncă).
19. Căci, eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu.
20. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.
EVANGHELIA– Marcu VIII, 34-38; IX, 1:
34. Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
35. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.
36. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?
37. Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?
38. Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri.
9,1. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.

Predica Crucii – predica predicilor, viața vieții
Predica predicilor… este predica Crucii, prezentată nouă astăzi de Mama Biserică, în duminica de după înălţarea Sfintei Cruci. Suntem cu toţii invitaţi să oferim Crucii inimile noastre, nu flori. Biserica ne îndeamnă să ne ridicăm de la cele lumeşti, să ne fixăm privirea asupra luminii emanate de Hristos şi de Crucea Sa. Semnul central al Evangheliei este Crucea lui Hristos: Dumnezeu pe Cruce – un lucru pe care mintea noastră nu îl poate cuprinde sau pricepe. Doar cei cu inima curată, cu sentimente sincere, pot avea o idee despre ce înseamnă. Doar cei care iubesc, care sunt gata să se jertfească pe sine pentru ceea ce iubesc, pot să înţeleagă Jertfa Fiului lui Dumnezeu. Ceilalţi vor rămâne indiferenţi. Dar din nou, nu putem compara iubirea dintre oameni şi iubirea pentru oameni a lui Dumnezeu.

Pentru poporul creștin, Crucea va rămâne semn al puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu. Sf. Pavel ne spune că Crucea Domnului a fost nebunie pentru greci şi scandal pentru evrei. Primii (grecii, filozofii) doreau soluţia la problemele acestei lumi acesteia şi ale celei următoare, dar pe măsura înţelepciunii lor. Orice depăşea limitele înţelepciunii lor oricum limitate, refuzau să discute. O abordare greşită, “căci [...] întru

înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu…” (1Corinteni 1,21).

Crucea sau banii? Ceilalţi (adică evreii) credeau că soluţia problemei lor stă în divinizarea banilor şi în ispăşirea conştiinţei. La fel se întâmplă şi astăzi. “Banii vorbesc….” Oamenii încearcă să materializeze cele mai imateriale idei. Nu îl recunosc pe Dumnezeu şi nici voia Lui, care este spre propria lor mântuire, şi nu se ajută unii pe alţii. Doar predica creştină a Crucii poate salva lumea, şi de fapt nu pe toţi, ci doar pe cei care sunt atenţi la acestea: „ Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: "Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o". Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?” (1Corinteni 17-20).

Crucea – mângâiere. Crucea este cea mai mare mângâiere pentru credincioşi, pentru cei care îl acceptă pe Hristos, pe Hristos răstignit. Când evreii au terminat cu răstignirea Domnului, satisfăcuţi de ceea făcuseră şi privindu-l pe Omul-Dumnezeu suferind, i-au spus: “Mântuieşte-te pe Tine Însuţi, coborându-te de pe cruce!” (Marcu 15,30), crezând că jertfa Domnului este o condamnare ordinară. Când Hristos s-a urcat pe Cruce El a oferit lumii mântuirea, dar fiecare om pentru a-şi “primi” mântuirea trebuie să se urce, în felul lui, lângă Hristos pe Cruce. În limbaj teologic, venirii lui Hristos în această lume i se spune “kenoză” – golire de sine – şi ultimul pas al acestei kenoze este Crucea. Prin golire pe sine, prin răstignire – doar astfel omul pământesc poate să fie glorificat.

Crucea – jertfă. În viaţa creştinilor, Crucea înseamnă jertfă. Dar astăzi omul nu mai este dispus să se sacrifice. Mai mult, adesea oamenii îi dispreţuiesc pe cei care se jertfesc pentru alţii. Hristos nu a promis însă discipolilor săi tronuri aici pe pământ dacă îl vor urma. Nici noi nu putem spera în recompense aici pe pământ, pentru că El însuşi nu posedă lucruri pământeşti. “Împărăţia Mea nu este din această lume.” Promisiunea că vom avea o viaţă bună nu se referă la lumea aceasta. “ Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul. ”. El nu ne-a promis funcţii înalte aici pe pământ, pentru că nici El nu a ocupat vreo funcţie înaltă: “ Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. El nu ne-a promis vremuri calme, paşnice, “ Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”. Şi atunci ce ne-a promis Hristos? Sacrificii, golire de sine… crucea: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie.”

Crucea – viața noastră. Viaţa noastră va fi o cruce. Fiecare va avea o cruce de dus, mai mare sau mai mică, din aur, argint sau lemn. Astăzi cultele creştine au o mare problemă – lipsa de preoţi demni. Mii de bărbaţi studiază teologia dar nu devin niciodată preoţi. De ce? Care este motivul? Motivul este că toţi caută o viaţă uşoară, fără responsabilităţi, o viaţă fără cruce. Şi toţi cei care refuză să îşi poarte crucea suferă o schimbare de atitudine, devenind ostili faţă de cei care îşi acceptă crucea. Cei care îşi duc crucea slujesc Biserica şi semenul, şi se oferă ca jertfă pentru binele societăţii, al păcii în lume.

Viața noastră și crucea. Dorim să trăim mai bine, noi, ceilalţi, societatea ca întreg? Să ne îmbunătăţim viaţa prin Cruce. Nu prin acuzaţii şi calomnii, nici cu cuţitul sau cu puşca – ci cu crucea. Crucea, nu doar ca o decoraţie, nici ca sigiliu pe declaraţii de război, şi nici ca cea încrustată în coroanele regilor – nu, ci Crucea aceea simplă, înscrisă în inimile noastre.
Crucea, învăţător şi simbol al vieţii noastre, după cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur. Amin!
(predica: pr. George Dimopoulos)

Căci ce-i foloseşte omului…
Cu ceva vreme în urmă într-un ziar a apărut pe prima pagină o imagine cu un sultan gras pus pe un cântar de modă veche, cu două braţe. Pe unul din talerele cântarului se afla sultanul, cu turbanul său din mătase şi cu un zâmbet larg pe faţă. Pe celălalt taler se afla un munte de diamante. Articolul explica faptul că, la petrecerea de ziua sa, sultanul primea în fiecare an de la supuşi greutatea sa în diamante. Şi cum avea cam 120 de kilograme, vă daţi seama de dimensiunea muntelui de diamante.

Acea imagine aminteşte de ceea ce Iisus spune în Evanghelia de astăzi. Dacă am pune întreg universul pe unul din talere, spune El, iar în cealaltă parte am pune un singur suflet, sufletul ar fi mult mai greu decât universul. “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”

Sufletul unui roi

Un fermier a văzut odată un roi de albine în păduricea de lângă casă. Dorind să aibă un stup la fermă, a cumpărat unul, a mers în pădure şi a prins câteva albine pe care le-a dus în stup. A doua zi a mai prins câteva albine şi le-a dus în stup. A făcut aşa şi în zilele următoare dar nu avea spor: multe dintre albine se întorceau în pădurice. Uimit, fermierul a întrebat un apicultor: “Care e problema cu albinele acestea? De ce nu stau în stupul meu?” Răspunsul primit a fost: “Singurul mod de a muta un roi unde vrei tu este să prinzi mai întâi sufletul roiului. Odată ce l-ai prins, restul albinelor vor veni să stea în stupul tău.” “Şi care este sufletul roiului?”, a întrebat fermierul. ” Apicultorul i-a explicat: “Sufletul este regina. Prinde-o, şi toate celelalte albine, care toată viaţa o slujesc pe aceasta, o vor urma.”

Regina este pentru roi ca sufletul pentru om. Toate instinctele, dorinţele, gândurile şi emoţiile omului se supun sufletului. Dacă sufletul îl slujeşte pe Hristos, şi omul îl slujeşte. Platon spune cândva: “Dacă vrei ca trupul să fie bine, trebuie să începem vindecând sufletul”.

Ce este sufletul?

Sufletul nu este o parte a trupului, deşi este găzduit de acesta. Privind la tatăl său mort, aşezat într-un sicriu, un băiat a spus: “Acesta nu este tatăl meu. Este doar casa în care a trăit el odată.” Iisus confirmă aceasta atunci când le spune discipolilor săi să nu se teamă de cei care pot ucide trupul, dar nu pot ucide sufletul. Sufletul tău este adevăratul tu, partea ta spirituală şi care astfel nu poate muri fizic; tu ca suflet speri, ai dorinţe, te rogi, suferi, iubeşti, eşti tentat, păcătuieşti, te pocăieşti şi poţi fi mântuit.

Un necredincios îi spunea odată unui preot că nu poate crede în existenţa sufletului. “La urma urmelor”, spunea el, “puteţi merge la un laborator medical şi veţi vedea că omul este de fapt doar apă, zahăr, fosfor, carbon, amidon…” Preotul i-a spus că nu doreşte să continue discuţia, ceea ce l-a înfuriat pe necredincios. “Mă aşteptam la aşa ceva. De fiecare dată când nu puteţi da un răspuns logic, refuzaţi să continuaţi discuţia.” Preotul i-a răspuns calm: “Sunt om cu raţiune, şi tocmai de aceea refuz să vorbesc cu o grămadă de apă, zahăr, fosfor, carbon, amidon…”

Ia sufletul unui om din trup, şi tot ce îţi rămâne sunt nişte materii chimice, valorând puţin sau nimic. Pune însă un suflet într-un trup şi omul va valora mai mult decât întreg universul.

Măreţia sufletului

Măreţia şi sacralitatea sufletului omului au trei motive: (1) este creat după chipul lui Dumnezeu; (2) preţul plătit pentru mântuirea sa a fost preţiosul sânge al Fiului lui Dumnezeu; şi (3) este etern, supravieţuind universului. Ne este de folos să ne întrebăm des în viaţă: “Cât de mult va dura?” Un moment? O zi? O lună? Un an? O viaţă întreagă? Pentru veşnicie? Dumnezeu este veşnic. La fel şi credinţa. La fel şi sufletul care trăieşte cu Dumnezeu.

Era odată un rege care avea 365 de neveste în haremul său. Era foarte chipeş şi îi plăcea mult să mănânce şi să se distreze. Într-o zi el vizita o mănăstire. Acolo a întâlnit un călugăr. S-a uitat la el cu compasiune: “Vai, ce mare sacrificiu faci!” Călugărul nu a fost de acord şi i-a replicat: “Sacrificiul tău este mai mare!” Regele a rămas uimit: “Cum aşa?” “Simplu: eu am renunţat la lucruri trecătoare, pe când tu ai renunţat la ceva etern.” Cu adevărat, singurele lucruri care merită sunt cele ce durează o veşnicie.

Un bărbat se ruga odată: “Doamne, leagă-mă de ceva etern. M-am legat de casă, de pământuri, de averi, şi soarta a făcut să le pierd pe toate. M-am legat de iubire şi un singur microb a fost suficient să o ucidă. M-am legat de prietenii şi toate s-au destrămat. Doamne, leagă-mă de planul Tău, de Împărăţia Ta, de Tine, Dumnezeule, ca să fiu legat pe veşnicie.” Legat de Dumnezeu, sufletul este apărat pentru veşnicie.

Câştigarea lumii

Să câştigi lumea întreagă dar să îţi pierzi sufletul este cea mai proastă afacere posibilă, spune Iisus. Aici cuvântul “lume” se referă la orice crede omul că este adevărata esenţă a vieţii. Pentru unii este profitul, pentru alţii succesul, pentru alţii faima, pentru alţii plăcerea ş.a.m.d. Să ne imaginăm pentru o clipă că un om câştigă lumea întreagă. Aceasta nu îl poate feri de probleme; nu îi poate da pacea conştiinţei; nu îl poate alina în durere; nu îi poate aduce o moarte liniştită; nu îi poate cumpăra cerurile. Tot ce poate face cu lumea pe care a câştigat-o este să o păstreze cât trăieşte, căci nu o poate lua cu el în viaţa de apoi.

O binecunoscută vedetă a filmului, care a câştigat întreaga lume, s-a sinucis. Comentând viaţa ei tragică, o revistă scria că a fost cea mai frumoasă fiinţă care a trăit vreodată. Folosindu-se de frumuseţea şi strălucirea ei, s-a căsătorit cu câţiva bărbaţi care au putut-o ajuta în îndeplinirea ambiţiilor ei. Îi folosea apoi se descotorosea de ei, căci nu îi mai erau de folos. Nulitatea comorilor pe care ea le dorea a dovedit-o viaţa ei nefericită. Nu putem, gândindu-ne la viaţa ei, să nu ne amintim de cuvintele lui Iisus: “Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”

Pierderea sufletului

A-ţi pierde sufletul înseamnă a-ţi pierde cea mai mare comoară. Când un hoţ i-a furat lampa, Epictetus a spus: “Hoţul are de pierdut. Eu am cumpărat lampa şi m-a costat câţiva bănuţi. Dar pe el îl costă sufletul.” Ne pierdem sufletul atunci când nu mai trăim pentru Dumnezeu. Ne pierdem sufletul atunci când punem o altă persoană sau un obiect în centrul vieţii noastre. Ne pierdem sufletul când ne îndepărtăm de Dumnezeu şi nu mai experimentăm prezenţa sa. Ne pierdem sufletul când credem că nu mai există speranţă de iertare. Tocmai pentru a nu ne pierde sufletele Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său, să fie Salvatorul nostru. Prin Iisus, nimeni nu îşi pierde sufletul. Prin Iisus, poarta către Dumnezeu şi către mântuire este mereu deschisă. Prin Iisus noi devenim vii pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Prin Iisus putem să câştigăm ceva mai valoros decât întreg universul: “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”

Cum ne pregătim?

Evanghelia de astăzi ne spune cum să ne pregătim pentru ceruri. Iisus spune: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie.” Dacă dorim să ne concentrăm pe salvarea sufletului nostru, secretul este să spunem “nu” păcatului. Când a fost întrebată despre secretul succesului ei extraordinar la violină, muziciana a răspuns: “Las baltă toate celelalte. Intenţionat nu acord atenţie altor lucruri pentru a mă concentra pe ceea ce este foarte important pentru mine.” Cum devii un şahist mare? Lăsând baltă toate celelalte. Cum devii un mare scriitor? Lăsând baltă celelalte. Cum devin un sportiv de performanţă? Lăsând baltă celelalte. Cum devii un creştin bun? Lăsând baltă toate lucrurile mai puţin importante decât viaţa, pentru a te concentra pe ceea ce este foarte important – chemarea lui Iisus: “Urmează-mi!”

Ai sufletul asigurat?

“Tată, ţi-ai asigurat cumva şi sufletul?”, l-a întrebat într-o seară un băiat pe tatăl său. “Ce-i cu întrebarea aceasta?”, a răspuns tatăl. “Păi”, i-a spus băiatul, “te-am auzit vorbind cu unchiul David despre cum ţi-ai asigurat casa, cum ţi-ai asigurat maşina, cum ţi-ai asigurat viaţa, şi mă întrebam dacă nu cumva ţi-ai asigurat şi sufletul.”

Iisus pune aceeaşi întrebare. Iată ce ne întreabă astăzi pe fiecare dintre noi: “Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” Amin. (predica: pr. Anthony M. Coniaris)


DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (279)
CARTEA LUI IOSUA NAVI - A CINCEA CARTE A LUI MOISE
CAPITOLUL 9. Înşelăciunea Ghibeoniţilor.
1. Auzind acestea toţi regii Amoreilor, cei de peste Iordan, cei din munte şi de la şes, cei de pe tot malul mării celei mari şi cei din apropierea Libanului: Heteii, Amoreii, Ghergheseii, Canaaneii, Ferezeii, Heveii şi Ibuseii,
2. S-au adunat împreună ca să se te toţi cu Iosua şi cu Israel. Iar locuitorii Ghibeonului, auzind a făcut Iosua cu Ierihonul şi cu Ai, au pus la cale un vicleşug, căci s-au dus şi au strâns merinde de drum şi au pus pe asinii lor saci vechi cu pâine şi vin în burdufuri vechi, rupte şi cârpite
5. Şi în picioarele lor încălţăminte şi sandale vechi şi peticite, iar pe ei haine rele; pâinea lor de drum era uscată, mucedă şi sfărâmată.
6. Aşa au venit ei la Iosua în tabăra Israeliţilor de la Ghilgal şi au zis către el şi către toţi Israeliţii: "Noi am venit dintr-o ţară foarte depărtată; încheiaţi dar legământ cu noi".
7. Fiii lui Israel însă au zis către Hevei: "Poate că locuiţi aproape de noi? Cum să încheiem legământ cu voi?"
8. Iar ei au zis către Iosua: "Noi suntem robii tăi". Iosua le-a zis: "Cine sunteţi voi şi de unde aţi venit?"
9. Şi ei au răspuns: "Robii tăi au venit dintr-o ţară foarte depărtată, în numele Domnului Dumnezeului tău, că am auzit de numele Lui şi de câte a făcut El în Egipt
10. Şi de câte a făcut El celor doi regi ai Amoreilor, care erau dincolo de Iordan, lui Sihon, regele Heşbonului şi lui Og, regele Vasanului, care locuia în Aştarot şi Edrea.
11. Şi auzind acestea, bătrânii noştri şi toţi locuitorii ţării noastre ne-au grăit şi au zis: Luaţi-vă merinde de drum şi duceţi-vă în întâmpinarea lor şi le spuneţi: Noi suntem robii voştri. încheiaţi dar legământ cu noi!
12. Pâinile acestea erau calde în ziua când am plecat să venim la voi, iar acum iată s-au uscat şi s-au mucezit.
13. Aceste burdufuri de vin, pe care le-am umplut noi, iată-le s-au învechit; şi îmbrăcămintea noastră şi încălţămintea noastră s-au tocit de drumul cel foarte lung".
14. Căpeteniile Israeliţilor au luat din merindele lor, dar n-au întrebat pe Domnul.
15. Şi a făcut Iosua pace cu ei şi a încheiat cu ei legământ, ca să nu fie ucişi, iar căpeteniile obştii s-au legat faţă de ei cu jurământ.
16. La trei zile însă, după ce au încheiat legământ cu dânşii, au auzit că sunt aproape de ei şi că trăiesc în ţinuturile cuvenite lor,
17. Căci fiii lui Israel, plecând la drum, a treia zi au ajuns la cetăţile lor; iar cetăţile lor erau Ghibeonul, Chefira, Beerot şi Chiriat-Iearim.
18. Iar Iosua şi fiii lui Israel nu i-au ucis, pentru că toate căpeteniile obştii li se juraseră pe Domnul Dumnezeul lui Israel. De aceea toată obştea lui Israel a început a cârti împotriva căpeteniilor.
19. şi toate căpeteniile au zis către întreaga obşte: "Noi ne-am jurat lor pe Domnul Dumnezeul lui Israel şi de aceea nu ne putem atinge de ei.
20. Dar iată ce le vom face: să-i robim şi să-i păstrăm în viaţă, ca să nu ne ajungă. mânia pentru jurământul cu care ne-am jurat lor".
21. Şi le-au mai zis căpeteniile: "Lăsaţi-i să trăiască, dar să taie lemne şi să care apă la toată obştea". Şi toată obştea a făcut cum au zis căpeteniile.
22. Şi i-a chemat Iosua şi le-a zis: "Pentru ce m-aţi amăgit, spunând: Suntem tare departe de tine; voi însă sunteţi dintre cei ce locuiesc în ţinuturile cuvenite nouă.
23. De aceea blestemaţi să fiţi! Să nu încetaţi de a fi în robie, ca tăietori de lemne şi cărători de apă pentru casa Dumnezeului meu".
24. Iar ei au răspuns lui Iosua şi au zis: "Ni s-a vestit nouă câte a poruncit Domnul Dumnezeul tău lui Moise, slugii Sale, ca să vă dea toată ţara aceasta, iar pe noi şi pe toţi locuitorii pământului acestuia să ne piardă de la faţa voastră; şi, înfricoşându-ne foarte tare de voi pentru viaţa noastră, am făcut fapta aceasta.
25. Şi acum iată suntem sub mâna voastră; faceţi cu noi cum veţi socoti şi cum vi se pare mai drept".
26. Şi a făcut cu ei aşa: i-a izbăvit Iosua în ziua aceea din mâinile fiilor lui Israel şi nu i-a ucis.
27. Dar din ziua aceea i-a pus Iosua tăietori de lemne şi cărători de apă pentru obşte şi pentru jertfelnicul Domnului. De aceea locuitorii Ghibeonului s-au făcut tăietori de lemne şi cărători de apă pentru jertfelnicul lui Dumnezeu până în ziua de astăzi, la locul pe care avea să-l aleagă Domnul.

În imagine : William Brassey Hole (1846 – 1917) – Iosua negociază cu oamenii din Ghibeon– ulei pe pânză — c. 1896-1900—colecție particulară


CALENDAR PENTRU 19 - 30 SEPTEMBRIE 2011
19 L Sf. Mc. Trofim, Savatie şi Dorimedont ACATIST 18.30 – 19.30
20 M Sf. M. Mc. Eustatie şi soţia sa Teopisti cu cei 2 fii: Agapie şi Teopist
21 M Sf. Ap. Codrat; Sf. Prooroc Iona (Odovania Praznicului Înălţării Sf. Cruci) (Post)
22 J †) Sf. Ier. Mc. Teodosie de M-rea Brazi; Sf. Sfinţit Mc. Foca, ep. dela Sinopi; Sf. Mc. Isaac; Sf. Martin
23 V † Zămislirea Sf. Prooroc Ioan Botezătorul; Cuv. Xantipa şi Polixenia (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
24 S † Sf. M. Mc., întocmai cu apostolii, Tecla; Cuv. Coprie, Sf. Siluan Atonitul
25 Duminica a XVIII-a după Rusalii (Pescuirea minunată). Cuv. Eufrosina; Cuv. Pafnutie Egipteanul; Cuv. Serghie dela Radonej. Ap. II Corinteni IX, 6-11; Ev. Luca V, 1-11; glas 6, voscr. 4 Sf. Liturghie 7.00 – 10.30
26 L † Adormirea Sf. Ap. şi Ev. Ioan; †) Sf. Voievod Neagoe Basarab; Sf. Mc. Hira ACATIST 18.30 – 19.30
27 M †) Sf. Ier. Martir Antim Ivireanul; Sf. Mc. Calistrat şi Epiharia
28 M † Cuv. Hariton Mărt.; Sf. Prooroc Baruh; Sf. Mc. Pimen (Post)
29 J Cuv. Chiriac Sihastrul; Sf. Mc. Sf. Mc. Gudelia, Trifon şi Petronia
30 V Sf. Mc. Grigorie Luminătorul, Arhiep. Armeniei celei Mari; Sf. Mc. Ripsimia şi Gaiani (Post)
Maslu de Obște 18.30 – 19.30


Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt
Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ
Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios
Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos
Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!
Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har!


Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate. " Iacov 5, 19-20

Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian



FOAIA 37


Duminica dinaintea Înălţării Sf. Cruci

(Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)
Cuv. Teodora din Alexandria; Cuv. Eufrosin bucătarul

APOSTOL – Galateni VI, 11-18:

11. Vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea.
12. Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos.
13. Căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă tăiaţi voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru.
14. Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!
15. Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă.
16. Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, - pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu!
17. De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port în trupul meu, semnele Domnului Iisus.
18. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru, fraţilor! Amin.

EVANGHELIA– Ioan III, 13-17:

13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.
14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,
15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

Omul şi crucea sa

Să remarcăm pentru început că pericopa face parte din convorbirea lui Iisus cu Nicodim, iar pentru o înţelegere mai bună a momentului, recomandăm recitirea întregii convorbiri (Ioan 3, 1-21).

1. Şi era un om dintre farisei, care se numea Nicodim şi care era fruntaş al iudeilor.
2. Acesta a venit noaptea la Iisus şi I-a zis: Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.
3. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.
4. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?
5. Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.
6. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este.
7. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus.
8. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul.
9. A răspuns Nicodim şi i-a zis: Cum pot să fie acestea?
10. Iisus a răspuns şi i-a zis: Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea?
11. Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi.
12. Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele cereşti?
13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.
14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,
15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.
18. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.
19. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.
20. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească.
21. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite.

Nicodim ne este un bun exemplu de bună-ascultare şi receptivitate, de aceea este bine să ne amintim câteva lucruri despre persoana sa.

El făcea parte din tagma cărturarilor iudei, fiind membru de vază al Sinedriului. Sinedriul era cel mai înalt for de judecată al iudeilor, cu sediul în Ierusalim, un fel de guvern de astăzi, numărând şaptezeci de membri, plus arhiereul în funcţiune, fiind alcătuit din arhierei, preoţi, saduchei, farisei, cărturari şi bătrâni ai poporului. Lui Nicodim i-a stârnit admiraţie învăţătura lui Iisus, de aceea, într-o noapte (se înţelege, din prudenţă), s-a dus la El pentru o convorbire de taină. De atunci, el a rămas ucenic “într-ascuns” al lui Iisus şi, discret, odată I-a luat apărarea chiar în faţa colegilor din Sinedriu. Să ne amintim, astfel, că, atunci când sinedriştii au trimis slujitori să-L aducă pe Iisus legat, ca să-L condamne, Nicodim i-a luat apărarea indirect, zicând: “Oare Legea noastră judecă un om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut?” (Ioan 7, 50-51). Iar exemplul suprem de receptivitate şi ataşament faţă de Iisus îl avem la coborârea de pe cruce şi aşezarea în mormânt. El, împreună cu Iosif din Arimateea, alt membru al Sinedriului (!), se vor îngriji de cele necesare: mormânt, giulgiu, smirnă, aloe etc.

“Educaţia spartană”. Iată, aşadar, iubiţi fraţi, că nu doar ucenicii şi apropiaţii au fost pregătiţi pentru înţelegerea patimilor şi a jertfei Sale, ci şi suflete iniţial aflate în tabăra potrivnică, temei limpede al universalităţii mântuirii. Astfel, la fel ca ucenicii, ca Nicodim şi ca mulţi alţii asemenea lor, suntem şi noi chemaţi a ne pregăti pentru înţelegerea Crucii (misiunii) Mântuitorului, spre a ne duce cu demnitate, apoi, propria cruce a vieţii, în sens de misiune creştină curajoasă şi jertfelnică înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Mai ales părinţii şi educatorii suntem îndatoraţi a prelua rolul pregătitor la care ne cheamă Mântuitorul prin exemplul Său dumnezeiesc. Altfel spus, să ne pregătim ca să pregătim, având în vedere mai ales generaţiile tinere, de care depinde nemijlocit viitorul naţiunii. Concret, a-i pregăti să profeseze un creştinism autentic şi să îmbrăţişeze o carieră utilă ţării, familiei, lor înşişi, în spirit de jertfă şi patriotism sincer.

Accentul pe educaţie patriotică sănătoasă se întâlneşte în toate statele civilizate, începând cu lumea antică. A rămas proverbială, bunăoară, expresia “educaţie spartană”, care provine de la Sparta, stat sclavagist din Peloponez, organizat de Lycurg (secolul al IX-lea î.Hr.). Ei bine, aici, tinerii erau formaţi pentru a deveni buni cetăţeni-militari, spre a dovedi virtuţi în acest scop: disciplină, rezistenţă la oboseală, frig şi foame, respect faţă de tradiţii şi bătrâni, curaj şi iubire neţărmurită pentru ţară. Erau obişnuiţi cu hrană frugală, vegetariană, cu îmbrăcăminte sobră, aceeaşi pentru toate anotimpurile. Educaţia se făcea în familie până la 7 ani, după care, până la 30, erau cazaţi în internate, specificul instruirii fiind preponderent fizico-militar, cu ajutorul exerciţiilor pentatlonului (lupte, alergări, sărituri, aruncarea discului, aruncarea lăncii). Deoarece se urmărea creşterea unor oameni viguroşi, noii născuţi cu deficienţe fizice şi debilii erau suprimaţi. Iată, multe dintre metodele spartane pot fi valabile şi azi, mai puţin, evident, cea a suprimării născuţilor cu deficienţe, căci şi ei au dreptul la mântuire, iar printr-o educaţie adecvată pot fi şi ei utili societăţii.

Marele nostru pedagog, Simion Mehedinţi (1862-1962), reţine de aici însă ideea selecţiei. El spune: “Pentru a educa, trebuie întâi să selectăm” (Altă creştere. Şcoala muncii), adică să-l repartizăm pe fiecare potrivit vocaţiei şi posibilităţilor. El dă un exemplu aparent banal, dar deosebit de semnificativ: un dresor de animale, Hagenbek, la un moment dat, din douăzeci de lei câţi i-au fost încredinţaţi pentru dresaj, numai patru au trecut testele de preselecţie…

Pregătirea pentru crucea vieţii .

Revenind la subiectul nostru, pregătirea pentru crucea vieţii, în sens de misiune, numai printr-o selecţie şi repartiţie serioasă a tinerilor, urmată de o educaţie “spartană”, dar în duh creştin şi actual, se poate ajunge la rezultatele dorite. În acest sens, nu trebuie ignorată situaţia dramatică de acum, în care, cu bani, fiecare urmează facultatea pe care o doreşte, indiferent de vocaţie şi aptitudini. Anual, absolvă serii uriaşe la Drept, Medicină şi chiar Teologie, plus la alte nenumărate facultăţi, mai ales particulare, fără acoperire în pregătire şi necesar, din vina unor decani şi profesori lacomi de bani şi lipsiţi de conştiinţă, dar, de multe ori, şi a tinerilor înşişi, deodată cu a părinţilor acestora, care ţin neapărat să ajungă “cineva”, fără vocaţie şi însuşirile necesare. Cum îşi vor purta crucea şi ce misiune creştină vor face aceşti absolvenţi plătitori, extrem de slab pregătiţi, este dureros să ne imaginăm!

De aceea, iubiţi credincioşi, împlinirea misiunii noastre creştine pe pământ trebuie să aibă mereu în atenţie jertfelnicia Mântuitorului, a ucenicilor Săi şi a tuturor celor care I-au urmat cu deplină conştiinciozitate. Nu doar declarativ, prin simpla apartenenţă la creştinism, prin participarea la slujbe sau închinarea la icoane şi în faţa Crucii, de ar fi cât de evlavioasă. Căci Însuşi Mântuitorul ne-a avertizat limpede: “Nu oricine Îmi zice: “Doamne, Doamne” va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). Aşadar, cel ce face, precum El a făcut voia Tatălui şi precum ucenicii L-au imitat: jertfelnic, până la capăt, vieţuind modest, cu iubire pentru toţi, inclusiv vrăjmaşi, cu osteneală, curaj şi demnitate. Am zice, în termeni moderni, în spirit de performanţă etică, întrucât, iată, pentru cuvântul “cruce”, în sens de “misiune”, se poate utiliza această expresie. Iar performanţa nu presupune neapărat titluri universitare, ci fiecare să fie conştiincios şi de bună credinţă în munca şi în familia lui, de ar fi cât de modestă.

Exemplul olimpicilor .

Pentru ţară, un mecanic harnic şi credincios este mai important decât un academician ateu şi corupt. Iar pe un ţăran care îmi vinde produse nemăsluite şi nu mă înşeală la cântar, îl preţuiesc cu aceeaşi dragoste ca pe oricare dintre prietenii mei. Avem, desigur, nenumărate exemple de performanţe profesionale obţinute în urma unor sacrificii uriaşe de timp, odihnă, comoditate, care pot fi luate ca model în plan uman, aşa cum îi luăm pe sfinţi în plan duhovnicesc. Bunăoară, olimpicii, din toate categoriile, care, până să ajungă pe podium, au dovedit din plin: hărnicie, bună drămuire a timpului, răbdare, stăpânire de sine, spirit de sacrificiu. După cum nu ducem lipsă nici de exemple contrare, rataţi de toate felurile, care şi-au bătut joc de timpul lor, căci munca şi învăţătura le-au fost străine, având în schimb alte pasiuni: vagabondaj pe străzi şi prin baruri, ore în şir la televizor, mai nou, zile şi nopţi în faţa calculatorului sau interminabile convorbiri şi bipuri pe celulare, preocupări care favorizează parazitismul social şi decăderea morală. Tinerii de azi ar trebui să ia pildă de la cei din prima categorie, aşa cum şi-a propus, spre exemplu, generaţia de elită din perioada interbelică.

Lauda creştinului . Nu ne cere nimeni, desigur, să trăim neapărat în regim de austeritate, dar cu toţii suntem chemaţi să preţuim cum se cuvine timpul vieţii, acest dar unic de la Dumnezeu, pregătindu-ne a purta crucea cu demnitate, “răstignind” pe ea orice ispită care ne-ar abate din cale şi refuzând orice mărire şi laudă care ne depărtează de Hristos, aşa cum minunat mărturiseşte Sf. Apostol Pavel, în epistola către Galateni, din care se citeşte în această duminică, la Sfânta Liturghie, mărturisire care încheie cuvântul nostru: “Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (6, 14). Amin! (predica: pr. prof. univ. dr. Vasile Gordon)

Crucea lipsă

În faţa unor biserici protestante americane se găsesc afişe mari pe care stă scris: “Luaţi-vă grijile şi aduceţi-le la biserică; milioane de oameni le lasă aici”. Fără îndoială există un mare adevăr în aceste cuvinte. Hristos oferă alinare pentru sufletele încercate, dar oare la aceasta se reduce întreg creştinismul?

Se spune că în Orient, cămilele îngenunchează în faţa stăpânului lor în fiecare seară, pentru ca greutăţile să le fie date jos. Dar dimineaţa următoare, aceleaşi cămile îngenunchează din nou în faţa stăpânului pentru a primi o nouă povară. Dacă este să fim creştini, atunci trebuie să facem la fel. La picioarele crucii suntem eliberaţi de povara păcatului şi a vinovăţiei noastre. Dar luăm o alta: greutatea compasiunii pentru această lume plină de păcat şi de suferinţă.

Crucea lui Hristos, a cărei Înălţare o sărbătorim astăzi, stă ridicată pentru mântuirea omului. Pentru iertare. Ca dovadă a iubirii infinite a lui Dumnezeu. Dar trebuie să dăm un răspuns, unul propriu, crucii lui Hristos: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-mi urmeze Mie” (Luca 9,23).

Iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi. Ne luăm crucea şi îi urmăm pentru că El a luat primul crucea pentru noi. Există însă o cruce în viaţa noastră? Suntem dispuşi astăzi să îi urmăm lui Hristos? Îndeplinim oare voia Sa în noianul de presiuni exterioare? Avem dorinţa de a ne depăşi obiceiurile păcătoase adânc înrădăcinate în suflet? “M-am răstignit împreună cu Hristos” (Galateni 2,20), scrie Sf. Pavel. “Mor în fiecare zi!” (1Corinteni 15,31), dar nu o moarte fizică, ci o moarte – zilnică! – faţă de egoism şi păcat. Suntem noi gata pentru a duce o astfel de cruce?

Crucea lipsă . Se spune că un preot era asaltat de nemulţumiţi: de contabilul parohiei, care se plângea că cei mai mulţi nu lasă decât monede la chetă; de responsabilul cu cateheza, iritat că nu are suficiente resurse pentru a ţine orele; de dirijorul corului, agitat că nu găseşte vocile de care are nevoie pentru o armonie perfectă. Duminica următoare, credincioşii au văzut că de pe altar lipsea crucea. Au început să se întrebe: de ce? Răspunsul nu a întârziat să apară. Preotul i-a anunţat: “Crucea, după cum ştiţi, este un simbol al sacrificiului lui Hristos pentru mântuirea noastră. Este de asemenea un simbol al propriului nostru sacrificiu pentru Domnul şi pentru Biserica Sa.”

“Am descoperit însă cu tristeţe că puţini dintre noi facem sacrificii adevărate. Crucea a devenit doar un ornament de pus pe altar, lipsind din inimile multora dintre noi. Puţini sunt cei dispuşi să îşi sacrifice timpul şi interesele personale pentru Biserică. Aşa că m-am gândit să iau crucea de pe altar, căci este doar un banal simbol. Privind la altar în această dimineaţă, nu vedeţi crucea. Sper ca aceasta să vă amintească de faptul că crucea trebuie să fie în inimile voastre, în dăruirea voastră, în slujirea pe care i-o aduceţi Domnului şi Bisericii Sale. Crucea de pe altar nu are nici un sens dacă nu este prezentă şi în vieţile noastre.”

Comunismul a avut mare succes la tineri provocându-i să ducă o viaţă dură şi în competiţie. La intrarea în asociaţia tinerilor comunişti avea loc un astfel de dialog: “Ştii ce te aşteaptă?”, întreba comunistul. “Da, ştiu”, spunea tânărul aspirant. “Frig, foame, sfidare, abuz, închisoare, boli şi moarte”, continua comunistul. “Da, ştiu”, răspundea tânărul. “Sunt gata. Le voi îndura pe toate.”

Noi, creştinii, avem motivele corecte pentru o astfel de viaţă de sacrificiu, dar ne lipseşte spiritul comuniştilor. Am devenit saturaţi de iubirea de confort şi de viaţa fără probleme, încât nu mai avem vigoarea necesară pentru a fi combatanţi. Însă singurul creştinism care poate spera să cucerească lumea este creştinismul cu crucea în inimă. Să ne întrebăm deci dacă nu cumva crucea lipseşte din vieţile noastre… dacă nu cumva crucea a devenit un simplu ornament, o podoabă exterioară. Mai este ea simbolul sacrificiului nostru pentru Hristos? Dacă nu ne dăruim, dacă nu slujim, nici cruce nu avem.

Un Episcop credincios . Suntem în anul 156 d.H. Mulţimile se agită pe străzile Smirnei strigând: “Afară cu creştinii! Sunt periculoşi! Refuză să se închine împăratului. Jos cu Policarp până nu vin romanii şi îl aruncă animalelor!” În timpul procesului, proconsulul roman îi spune Episcopului Policarp: “Dată fiind vârsta ta, te invit să îi juri credinţă lui Cezar şi vei fi scutit de tortură.” Referindu-se la Hristos, Policarp răspunde: “Optzeci şi şase de ani i-am fost sclav Lui, şi nimic nu mi-a făcut rău şi nici nu s-a dezis de mine. Cum aş putea să îi aduc hulă Regelui care m-a salvat?” Mulţimea, care nu mai avea răbdare, a cerut moartea imediată a Episcopului. Astfel că Policarp este dus la rug. Se roagă, în timp ce focul este aprins şi flăcările îl înconjoară.

Astfel a devenit el unul dintre cei mai faimoşi martiri ai credinţei creştine. Ca Episcop, Sf. Policarp purta crucea lui Hristos pe un lanţ în jurul gâtului. Dar purta crucea şi în inimă. A purtat-o cu fidelitate până la sfârşit, primind în locul ei coroana gloriei veşnice. Amin. (predica: pr. Anthony M. Coniaris)




DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (278)
CARTEA LUI IOSUA NAVI - A CINCEA CARTE A LUI MOISE
CAPITOLUL 8. Înconjurarea şi cuprinderea cetăţii Ai.

1. Atunci a zis Domnul către Iosua: "Nu te teme, nici nu te înspăimânta! Ia cu tine toţi bărbaţii buni de luptă şi, sculându-te, du-te la Ai. Iată Eu voi da în mâinile tale pe regele din Ai şi pe poporul lui, cetatea şi ţinutul lui.
2. Şi să faci cu Ai şi cu regele său tot ceea ce ai făcut cu Ierihonul şi cu regele lui. Numai prada lui şi dobitoacele lui împărţiţi-le între voi. Pune oameni la pândă înapoia cetăţii".
3. Şi s-a sculat Iosua cu tot poporul bun de război, ca să meargă asupra cetăţii Ai. Şi a ales Iosua treizeci de mii de oameni viteji şi i-a trimis noaptea.
4. Acestora le-a poruncit şi le-a zis: "Luaţi seama să pândiţi înapoia cetăţii, să nu vă depărtaţi tare de cetate şi să fiţi cu toţii gata.
5. Iar eu şi toţi cei cu mine vom înainta spre cetate. Şi când locuitorii din Ai ne vor ieşi înainte, ca prima dată, noi vom fugi de dânşii.
6. Şi când vor alerga după noi şi-i vom depărta de cetate, vor zice: "Iată fug de noi, ca prima dată".
7. Şi când vom fugi noi de ei şi ei după noi, atunci voi să ieşiţi din ascunzătoare şi să cuprindeţi cetatea, că Domnul Dumnezeu o va da în mâinile voastre.
8. Iar după ce veţi prăda cetatea, să-i daţi foc; după cuvântul Domnului să faceţi. Iată eu vă poruncesc!"
9. Aşa i-a trimis Iosua şi ei s-au dus şi au stat la pândă între Betel şi Ai, spre apus de cetatea Ai. Iar Iosua a rămas în noaptea aceea în mijlocul poporului.
10. Şi, sculându-se dis-de-dimineaţă, Iosua a cercetat poporul şi s-a dus el şi bătrânii lui Israel în fruntea poporului spre Ai.
11. Şi tot poporul bun de luptă, care era cu el, a mers, a înaintat şi s-a apropiat de cetate pe partea de răsărit, iar pânda era în partea de apus a cetăţii. Şi a aşezat tabăra spre miazănoapte de Ai; iar între el şi Ai era o vale.
12. El luase ca la treizeci de mii de oameni şi-i pusese la pândă între Betel şi Ai, în partea de apus a cetăţii.
13. Iar poporul l-a aşezat tot într-o tabără, care se întindea în partea de miazănoapte a cetăţii, aşa încât coada taberei ajungea spre partea de apus a cetăţii. Şi a venit Iosua în noaptea aceea în mijlocul văii.
14. Şi când a văzut aceasta, regele din Ai s-a sculat îndată dis-de-dimineaţă, a ieşit înaintea lui Israel la luptă, el şi tot poporul lui, la un loc hotărât, în şes, şi nu ştia el că e o pândă asupra lui în spatele cetăţii.
15. Iar Iosua, ca şi cum ar fi fost învins, a fugit cu tot poporul pe calea dinspre pustiu.
16. Iar aceia au strigat tot poporul care era în cetate, ca să-i urmărească şi, urmărind ei pe fiii lui Israel, s-au depărtat de cetate.
17. Şi n-a rămas în Ai şi în Betel nici unul care să nu fi ieşit după Israel. Şi urmărind ei pe Israel, şi-au lăsat cetatea lor deschisă.
18. Atunci Domnul a zis către Iosua: "Întinde mâna ta cu suliţa asupra cetăţii Ai, căci o voi da în mâinile tale şi cei de la pândă vor ieşi numaidecât de la locul lor!" Şi şi-a întins Iosua mâna cu suliţa spre cetate.
19. Şi atunci cei ce şedeau la pândă sculându-se numaidecât de la locul lor, când şi-a întins el mâna, au alergat în cetate, au luat-o şi i-au dat repede foc.
20. Atunci, uitându-se locuitorii cetăţii Ai înapoi şi văzând fum ridicându-se din cetatea lor spre cer, nu mai aveau încotro fugi, căci poporul care fugea spre pustiu se întorsese împotriva celor ce-i urmăreau;
21. Şi Iosua şi tot Israelul, văzând că cei ce şezuseră în ascunzătoare luaseră cetatea şi că din cetate se urca fum spre cer, s-au întors înapoi şi au început să ucidă pe locuitorii din Ai.
22. Iar cei din cetate au ieşit în întâmpinarea lor, aşa că Aiţii se aflau în mijlocul taberei Israeliţilor, dintre în care unii veneau dintr-o parte, iar alţii din altă parte.
23. Şi i-au ucis aşa, încât n-a scăpat cu viaţă nici unul din ei. Iar pe regele din Ai l-au prins viu şi l-au adus la de Iosua.
24. După ce fiii lui Israel au ucis pe toţi bărbaţii din Ai, în câmpia dinspre pustiu şi dealurile unde aceştia îi urmăriseră, şi după ce aceştia au căzut toţi până la unul sub ascuţişul sabiei, Israeliţii s-au întors cu toţii asupra cetăţii Ai şi au lovit-o cu ascuţişul lui sabiei.
25. Iar toţi locuitorii din Ai, bărbaţi şi femei, care au căzut în ziua aceea au fost douăsprezece mii.
26. Şi Iosua nu şi-a lăsat în jos mâna sa, pe care o întinsese cu suliţa, până nu a dat pierzării pe toţi locuitorii dinAi.
27. Numai vitele şi prada cetăţii le-au împărţit fiii lui Israel între dânşii, după cuvântul Domnului pe care-l spusese Domnul lui Iosua.
28. Şi a ars Iosua cetatea Ai cu foc şi a făcut-o dărâmătură veşnică şi pustietate până în ziua de astăzi.
29. Iar pe regele din Ai l-a spânzurat de un copac unde a stat până seara; iar după asfinţitul soarelui a poruncit Iosua de au coborât trupul lui din copac şi l-au aruncat la porţile cetăţii şi au ridicat deasupra lui o movilă de pietre, care este până în şi ziua de astăzi.
30. Atunci Iosua a înălţat jertfelnic Domnului Dumnezeului lui Israel pe Muntele Ebal,
31. Cum poruncise Moise, sluga Domnului, fiilor lui Israel, şi de care este scris în legea lui Moise; jertfelnicul era din pietre întregi, asupra cărora nimeni n-a ridicat unealtă de fier şi el au adus pe el ardere de tot Domnului şi au făcut jertfe de împăcare.
32. Şi a scris Iosua acolo din nou pe pietre legea pe care Moise o scrisese înaintea fiilor lui Israel.

33. Şi tot Israelul cu bătrânii lui, cu căpeteniile lui, cu judecătorii lui, toţi băştinaşii şi veneticii lui au stat de o parte şi de alta a chivotului în faţa preoţilor şi a leviţilor care duceau chivotul legământului Domnului, aşa că jumătate din ei se aflau pe muntele Garizim, iar cealaltă jumătate pe muntele Ebal, cum poruncise de mai înainte Moise, sluga Domnului, ca să se binecuvânteze poporul lui Israel.
34. După aceasta a citit Iosua toate cuvintele legii: binecuvântările şi blestemul, cum era scris în legea lui Moise.
35. Din toate câte poruncise Moise lui Iosua n-a fost nici un cuvânt pe care Iosua să nu-l fi citit în auzul obştii fiilor lui Israel, înaintea bărbaţilor, a femeilor, a copiilor şi a străinilor care mergeau împreună cu Israel.

În imagine : James Jacques Joseph TISSOT (1836-1902) – Iosua cucerește cetatea Ai – aquarelă — c. 1896-1900—The Jewish Museum, New York

CALENDAR PENTRU 12 - 18 SEPTEMBRIE 2011

12 L Sf. Mc. Autonom, Macedonie şi Teodul (Odovania Praznicului Naşterii Maicii Domnului)

ACATIST 18.30 – 19.30

13 M † Înainteprăznuirea Înălţării Sf. Cruci; Sf. Sfinţit Mc. Corneliu Sutaşul; Sf. Ciprian, ep. Cartaginei; †) Cuv. Ioan de la Prislop

14 M (†) Înălţarea Sf. Cruci (Post negru) Sf. Liturghie 7.00 – 10.30

15 J †) Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş; Sf. M. Mc. Nichita Romanul; Sf. Visarion, arhiepiscopul Larisei

16 V Sf. M. Mc. Eufimia; Sf. Mc. Meletina și Ludmila (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30

17 S Sf. Mc. Sofia şi fiicele sale: Pistis, Elpis şi Agapis (Sâmbăta după Înălţarea Sf. Cruci)

18 Duminica după Înălţarea Sf. Cruci (Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos). Sf. Eumenie, Ep. Gortinei; Sf. Mc. Ariadna şi Castor. Ap. Galateni II, 16-20; Ev. Marcu VIII, 34-38; IX, 1; glas 5, voscr. 3

Sf. Liturghie 7.00 – 10.30

19 L Sf. Mc. Trofim, Savatie şi Dorimedont ACATIST 18.30 – 19.30

20 M Sf. M. Mc. Eustatie şi soţia sa Teopisti cu cei 2 fii: Agapie şi Teopist

21 M Sf. Ap. Codrat; Sf. Prooroc Iona (Odovania Praznicului Înălţării Sf. Cruci) (Post)

22 J †) Sf. Ier. Mc. Teodosie de M-rea Brazi; Sf. Sfinţit Mc. Foca, ep. dela Sinopi; Sf. Mc. Isaac; Sf. Martin

23 V † Zămislirea Sf. Prooroc Ioan Botezătorul; Cuv. Xantipa şi Polixenia (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30

24 S † Sf. M. Mc., întocmai cu apostolii, Tecla; Cuv. Coprie, Sf. Siluan Atonitul

25 Duminica a XVIII-a după Rusalii (Pescuirea minunată). Cuv. Eufrosina; Cuv. Pafnutie Egipteanul; Cuv. Serghie dela Radonej. Ap. II Corinteni IX, 6-11; Ev. Luca V, 1-11; glas 6, voscr. 4 Sf. Liturghie 7.00 – 10.30

26 L † Adormirea Sf. Ap. şi Ev. Ioan; †) Sf. Voievod Neagoe Basarab; Sf. Mc. Hira ACATIST 18.30 – 19.30

27 M †) Sf. Ier. Martir Antim Ivireanul; Sf. Mc. Calistrat şi Epiharia

28 M † Cuv. Hariton Mărt.; Sf. Prooroc Baruh; Sf. Mc. Pimen (Post)

29 J Cuv. Chiriac Sihastrul; Sf. Mc. Sf. Mc. Gudelia, Trifon şi Petronia

30 V Sf. Mc. Grigorie Luminătorul, Arhiep. Armeniei celei Mari; Sf. Mc. Ripsimia şi Gaiani (Post)

Maslu de Obște 18.30 – 19.30



Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt

Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ

Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios

Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos

Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!

Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har!

Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate. " Iacov 5, 19-20

Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-

părintele Octavian


FOAIA 36



Duminica a XII-a după Rusalii
(Tânărul bogat)
Sf. Mc. Vavila, Ep. Antiohiei; Sf. Prooroc Moise
APOSTOL – I Corinteni XV, 1-11:
1. Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi,
2. Prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o - dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar S
3. Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi;
4. Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi;
5. Şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece;
6. În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit;
7. După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor;
8. Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie.
9. Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu.
10. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui care este în mine n-a fost în zadar, ci m-am ostenit mai mult decât ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine.
11. Deci ori eu, ori aceia, aşa propovăduim şi voi aşa aţi crezut.
EVANGHELIA– Matei XIX, 16-26:
16. Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?
17. Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.
18. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb;
19. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
20. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?
21. Iisus i-a zis: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.
22. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii.
23. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor.
24. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.
25. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască?
26. Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.
CUM FUGIM DE HRISTOS?
Mulți dintre noi suntem sau putem să fim ca tânărul bogat din Evanghelia de astăzi. Am venit sau dorim să venim către Dumnezeu, cu buna intenție și cu oarecare râvna, cernd, pe o cale sau alta, să aflăm care este voia Sa pentru noi, adica… “ce bine să facem ca să avem viața veșnică?”


Cine nu dorește să se mântuiască și cine nu vrea să știe ce trebuie să facă pentru a ajunge la acest scop al tuturor scopurilor? Și totuși… cât de mult sau cât de adevărat ne dorim aceasta? Dacă pare ceva atât de firesc și de subînțeles, de ce atunci ne spun cu durere Părinții: “O, fraților, fiecare din noi știe cum să se mântuiască, dar nu vrem să ne mântuim“.
Paradoxul se poate desluși dacă ne cercetam minuțios și sincer sufletele și dacă ne dam seama de câte ori am cerut (fie conștient, fie ca un strigăt tainic al inimii) să primim de la Dumnezeu un semn să cunoaștem “calea în care vom merge”, de câte ori am tânjit să ni se dea un cuvânt, un sfat, o vestire a ceea ce trebuie să facem într-o situație sau alta a vieții noastre, să primim un răspuns despre cum să înțelegem o anumită problemă sau să ni se spună ce decizie ar fi bine să luăm la ceas de răscruce. Și să ne gândim apoi de câte ori am primit răspunsurile cerute, pe o cale sau alta – de foarte multe ori altele, sau pe alte căi decât cele la care ne gândeam noi -, de câte ori Dumnezeu ne-a vorbit tainic, ne-a dat semne clare ale voii Sale cu răsunet în conștiința noastră, iar noi… am refuzat să le vedem/auzim/înțelegem sau… le-am înțeles prea bine, dar nu ne-a convenit ce am auzit și am primit și… am refuzat să le urmăm, ne-am revoltat și am căutat în afara noastră îndreptățiri și țapi ispășitori, am căutat o altă cale, unde să ne simțim satisfăcuți și importanți.
De aici tragem concluzia că nici nu suntem atât de sinceri (cu noi înșine și cu Dumnezeu) pe cât ne place să credem, dar și că, între noi și voia lui Dumnezeu stă zidul “avuției” fiecăruia, la care nu poate renunța. Avuția asta poate însemna “părere de sine” sau chiar trufie orbitoare, mai înseamnă mulțimea de prejudecăți, de idei proprii, de vise, dorințe, planuri, închipuiri, ambiții, încăpățânări, “iubiri” sau ‘îndrăgostiri” iraționale[demente sau fără de minte – n.n.] pentru câte ceva sau cineva… “Bogăția” înseamnă toată minciuna și tot iadul voii proprii care ne stăpânește ca un demon lăuntric, este tot ceea ce ni se pare că “avem”, că “suntem”, că “știm”… Și din cauza acestei “păreri” riscăm să nu ajungem niciodată să avem, să fim, să știm cu adevărat.
Bogăția noastră pierzătoare este acel “eu știu mai bine”, “îți spun eu cum stau lucrurile”, “vă spun eu ce să faceți”, “trebuie să mă ascultați pe mine” [adică : eu...eu...eu..., niciodată: Domnul – n.n.]. Mulți dintre noi nu avem avuții, dar avem fudulia de a nu ne încrede decât în mintea noastră și a nu face niciodată ascultare nefățarnică, a ne crede, poate, învățătorii celorlalți, în afara oricarei chemări, a oricarei binecuvântari, a oricărei sfătuiri, disprețuind ideea de a ne pleca genunchii și mintea - cu stăruință și golindu-ne de alegerile și de prejudecățile noastre - atât în fața lui Dumnezeu, la rugăciune, cât și preotului duhovnic, pentru a desluși – în taină, acolo unde nu ajung luminile rampei și reflectoarele agresive ale tehnologiei - “adierea subțire” a lui Dumnezeu, a voii Sale.
Tânarul de azi. Încă mult mai rău decât tânărul din Evanghelie, tânărul răzvrătit și trufaș al zilelor noastre, plin de amăgirea propriei corectitudini formale sau raționaliste, este cel care cutează cu obraznicie să se transforme el însuși din ucenic în învățător, din oaie în păstor, să dea el lecții și să ia la palme ierarhii și duhovnicii care nu-i sunt pe plac [ din nefericire se începe cu părinții – n.n.], să răpească tronul împărătesc al lui Hristos și să dea nonstop considerații, sentințe și verdicte definitive și general valabile sau sentințe de osândire particulare, să scoată sabia și să taie capete în stânga și-n dreapta, “talibanizând Biserica”; ori, în partea cealaltă, altul, cu un morman de cunoștințe de “teologie” occidentala în cap, caută să răstoarne învățătura Bisericii, pretinzând cu aroganță ca aceasta “să se adapteze la societate” după placul lui și după “cerințele mileniului trei”...[altfel spus: nu noi să venim și să împlinim învățătura Domnului, ci Domnul să-și adapteze învățătura la dorințele noastre – n.n.]
Departe de a se mai cobori a cere sfat și a întreba ce să facă și cum să se mântuiască, tânărul nostru “creștin” își construiește singur propria “Evanghelie” - interpretând Scriptura [ sau renegând Scriptura – n.n.], precum protestanții, după mintea și interesele sale – ori după propria ideologie sau propriul sistem inchizitorial, uneori împărțind cu “generozitate” anateme, tunând și fulgerând împotriva păstorilor “apostați” și “trădători” sau împotriva celor “medievali” și “obscurantiști”, etc. Asta chiar dacă el însuși, în unele cazuri, nici măcar nu a trecut de abecedarul vieții duhovnicești și nici cu degetul nu vrea să se apropie de taina pocăinței. Este un adevărat fenomen, simptomatic pentru “vremurile haosului” în care am început să trăim, că mulți dintre cei care ascund, din punct de vedere duhovnicesc, grave “cadavre în debara“, cei care sunt, de pildă, cei mai certați cu Biserica și/sau cu morala, care trăiesc în păcate grave cu anii, fără prea multe mustrări de conștiință, ori au situații personale/familiale extrem de bizare nerezolvate și smintitoare, să fie și dintre cei care dovedesc cel mai mare aplomb a se ocupa de păcatele altora sau de problemele Bisericii și ale lumii. Nu au pocăința vameșului, însă au din plin atât pacatele lui, cât și suficiența și agresivitatea fariseului. Zeciuiesc pe alții „la izmă si la marar”, în vreme ce lor înșiși își îngăduie toate pogorămintele.
Graba în locul răbdării. Aceeași înșelare se întâmplă și atunci când căutam a sări mai multe trepte deodată sau când dorim să evadăm înspre lucrări duhovnicești/ecleziale înalte și grele, pentru a uita de faptele mărunte, banale și elementare de zi cu zi, unde încă avem mari probleme… Mulți se amăgesc că se pot arunca, direct din viața lumească cea mai împătimită, fără nici o nevoință duhovnicească, fără sfătuire și fără cercare, fie în piscurile rugăciunii inimii, ale împărtășaniei foarte dese, fie în ale preoției și ale teologiei, fie își imaginează că își pot răscumpara patimile și fărădelegile făcând acte de bravadă, visându-se eroi și martiri peste noapte, făcând gesturi lipsite de socotință, în răspăr cu orice fel de ascultare. Ca și cum Hristos ne poate dispensa pe vreunul de poruncile evanghelice și bisericești, sau ca și cum la “doctoratul” existenței poți ajunge sărind peste clasele primare ale uceniciei duhovnicești celei vii, acolo unde se deprind tainele căii împărătești și se deosebește adevărul de înșelăciune.
Nu întâmplător a spus Mântuitorul că prima condiție a celui care vrea să vină după El este “să se lepede de sine”. Reala convertire lăuntrică, autentica pocăința cu aceasta încep, cu răstignirea voii proprii, cu părăsirea încrederii în omul cel vechi, în “eul” tău, în propria rațiune, cu refuzul de a te mai supune poftelor și capriciilor minții, inimii sau trupului tău, de a le mai căuta îndreptățire și da întâietate absolută.
Creștinul de azi. Mulți părinți duhovnicești de astăzi au spus și spun că omul contemporan nu mai “știe” să asculte și să se smerească nefățarnic. Creștinul de astăzi este mult prea plin de sine, prea încântat de acumularile și de construcțiile minții și mâinilor sale, prea îndrăgostit, până la orbire, de ceea ce simte într-un anumit moment sau de o dorință care îl mistuie, ține cu dinții prea mult de un plan sau de un scop pe care și le-a propus și pe care le-a cultivat, poate, obsesiv și irațional, ca să mai poată deveni efectiv un om înnoit întru Hristos. Suntem bogați până la refuz de patimile minții si inimii care vin din omul nostru cel vechi… și pe care nu dorim în ruptul capului să le lăsăm în pragul Bisericii. Nu ne convine să renunțăm la convingerile dobândite din formarea noastra lumească, la logica rațiunii noaste căzute, toate părerile preconcepute și ideile fixe, la idealurile și proiectele de care ne-am lipit inima și care ne robesc, la toate criteriile și reperele de valoare după care ne orientăm, la toate obiceiurile care ne-au devenit “a doua natură” și nu admitem să le mai punem în discuție. Încercăm să altoim credința pe firea noastra veche, schimbată numai la suprafață, și facem apoi din minte o “desfrânată” care este chemată să justifice prin cuvinte ale credinței tot ceea ce ne servește persistenței în patimile și în modul nostru de a fi de până atunci.
Cum scriam și altădată, niciodată până în vremea noastră omul n-a fost mai mândru, mai autosuficient, mai îndărătnic, mai inchinător la idolul minții proprii. Deșteptăciunea și cultura (sau doar “versarea” prin experiența vieții) l-au dus pe omul contemporan până la culmi nebănuite de rafinament și subtilitate în găsirea unor modalități de a se păcăli pe el însuși, de a inventa justificări sofistice (dar teologice, duhovnicesti!) valabile pentru tot și toate, de a se refugia in victimizare și de a face în așa fel încât “să cadă mereu în picioare” și să nu se lase “(în)frânt” niciodată. De a se strecura mereu profitabil și oportun(ist), de a se descurca în toate, de a aluneca mereu pe lângă adevăr.
Fuga de Hristos. Când ne ciocnim în viața cu oglindirea reala a imaginii noastre, cu adevarul despre noi, nu acceptam să ne oprim din drum, nu vrem să ne trezim, ci schimbăm direcția, “întoarcem capul” și… fugim, evadăm… Viața celor mai mulți dintre noi a ajuns, practic, și cu ajutorul condițiilor lumii contemporane, o fugă neîntreruptă. Fugim de Dumnezeu, fugim de conștiință, fugim de toate situațiile și de oamenii prin care ne vorbește Dumnezeu, necomplezent, despre cum suntem, de fapt. Fugim de tot ceea ce ne poate chema la “neliniștea cea bună”, de ceea ce ne scoate din “ale noastre”. Ne refugiem în orice ne poate ajuta să “uităm”, căutăm numai ceea ce ne confirmă și ne întărește, ne “drogăm” cu toate stupefiantele cotidiene ale vieții, orice, numai să nu ne mai întâlnim cu strigătul conștiinței, cu chemarea lui Dumnezeu. Fugim împrăștiindu-ne cât putem mai mult, evitând înfricoșați singuratatea cea fertilă, încărcându-ne la maximum timpul și pierzându-l, totodată, cu toata inconștiența.
Fugim uneori de Hristos, inclusiv amăgindu-ne că Îl slujim, că lucrăm în numele Său, dupa socoteala noastră. Cum se poate? Iata cum:
“ ‘Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?‘. Cei “aleşi” sunt cei care rostesc aceste cuvinte – cei care şi-ar fi “plătit datoriile” şi ar fi avut reputaţia de slujitori ai lui Hristos, făcînd lucruri care să impresioneze, în mod ostentativ pentru El. Şi Domnul va răspunde: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cei care lucraţi fărădelegea” (Matei 7:23-24).
Unde au greşit, pentru a fi respinşi atât de aspru de Domnul? În “numele” lui Hristos au făcut lucrurile lor, dar nu în Duhul lui Hristos, şi astfel nu vor fi trăit potrivit poruncilor Lui. Faptele lor, fiind făcute pentru lumea aceasta, vor pieri în această lume. Se vor fi purtat conform credinţei pe dinafară, dar în interior nu-şi vor fi îndreptat vieţile către cer. Şi se vor afla în faţa Judecătorului cu mâinile goale.
În cele ale credinței, cine mai dorește astăzi să se ocupe de curățirea lăuntrică, să-și plângă păcatele, să


dobândească smerenia și harul Duhului Sfânt, să-și taie voia pentru Dumnezeu? Cine să mai jinduiască astăzi după viață duhovnicească, cine să se mai dea de ceasul morții, chinuit și “disperat” după împlinirea poruncilor evanghelice, după urmarea căii celei înguste și grele? Cine?, când, iată, este atât de tentant și de ușor să ieși în afară, să predici altora, să dai lecții, să faci misiune și mărturisire înainte de a fi apucat să te formezi și să te schimbi cum trebuie pe tine. Cine?, când, iată, este atât de tentant și usor să te îndeletnicești zilnic cu “bârfa” și “scandalul” zilei în Ortodoxie, să urmărești și chiar să iei parte la ultimele ’știri și dezvăluiri senzaționale’ de pe bloguri, să-ți umfli pieptul de mândrie că “aperi dreptatea” și să te simți satisfăcut că “le-ai zis-o” tuturor “rătăciților”, că “i-ai făcut praf”.
Da, poate am vrea uneori să știm cam ce ne mai lipsește, pentru o viață spirituală autentică, dar când aflăm răspunsul, ne întristăm și plecăm. Asta dacă nu cumva chiar ne sălbăticim, ca fariseii, și ni-l facem dușman pe cel prin care Dumnezeu caută să ne scoată la lumină.
Nu, nu vrem să ne lăsăm cuceriți și schimbați de Hristos. Nu vrem să nu mai trăim noi, ca să locuiască El, întreg, întru noi. Domnul Hristos, desigur, care “caută cu drag” la noi, ne va iubi în continuare și ne va mai căuta pe la răspântii de viață, însă rămâne faptul că L-am respins, că ne-am speriat de chemarea Lui dulce și lină de Blând Păstor.
Nu ne cerea neapărat, cum nu-i cerea nici tânărului din Evanghelie, să ne călugărim (cum greșit se mai tâlcuiește adeseori și azi), să facem acte mărețe și necugetate, prin care să ne lipsim familia de cele trebuincioase, ci ne cerea absolut același lucru pe care l-a cerut fiecăruia prin cuvântul evanghelic: “Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia Crucea sa și să-Mi urmeze Mie”.
Deci, “cel ce voiește“. Așa cum i-a spus și tânărului: “Dacă vrei…”. Dumnezeu nu ne cere și nu ne îndeamnă la altceva decât la ceea ce noi înșine păream că vrem. Dacă nu, știm răspunsul Domnului: “… cu greu va intra un bogat în Împărăția cerurilor”.
„ Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte!
Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.
Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte.
Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.... Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor. ” (Apoc. 3, 15-20,22) Amin!
(predica: de pe site-ul http://www.razbointrucuvant.ro/ )
Diavolul ca teolog
Nu încape îndoială că diavolul este cel mai bine pregătit și totodată cel mai subtil teolog. A arătat-o cu prisosință de-a lungul timpului. In istorie, el nu s-a ferit să-i vorbească omului despre Dumnezeu. Dovada clară este erezia, falsificarea adevărului de credință care, concretizată în păcat, avea să conducă la falsificarea adevărului existențial al omului.
Primul contact al omului cu forțele malefice s-a petrecut în rai. Aceasta întâlnire, consemnată în Sfânta Scriptură, a lăsat răni adânci în ființa neamului omenesc și a întregului univers. Dumnezeu a permis ca omul să-l întâlnească pe diavol, cu riscul ca răul să-și facă locaș în inima lui. Pentru om însă, acum este și începutul luptelor duhovnicești.
Căderea în păcat a primilor oameni a avut loc sub influență malefică:
„Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: "Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?" Iar femeia a zis către şarpe: "Roade din pomii raiului putem să mâncăm; Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!" Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". (Facerea 3, 1-5)
Dialogul diavolului cu omul a fost dintru-nceput unul teologic. După cum observăm, primul cuvânt rostit omului de către diavol este Dumnezeu. „În numele Lui” inițiază șarpele discuția. Eva îi răspunde mărturisind acel adevăr pe care Dumnezeu i-l revelase. Diavolul îl răstălmăcește și îl prezintă protopărinților falsificat. Aceștia îl acceptă. Așadar, Adam și Eva au păcătuit pentru că l-au lăsat pe diavol să le vorbească – așa cum numai el știe – despre Dumnezeu, fără să-L înștiințeze pe Dumnezeu despre aceasta.
Omul a fost făcut părtaș “teologiei diavolului”. Însă teologia propovăduită de el, întemeiată pe minciună, nu este una a vieții, ci a morții. De aceea, clipa în care omul alege să urmeze diavolului și nu lui Dumnezeu, este o pregustare a morții. După cuvântul lui Evagrie Ponticul, “teolog este cel care se roagă.” Altfel spus, teolog este cel care vorbește mai întâi cu Dumnezeu, iar mai apoi vorbește despre Dumnezeu. Chiar dacă diavolul “crede în Dumnezeu și se cutremură”, el nu se roaga Lui. Prin urmare este un fals teolog.
Prin păcat, omul îi ofera diavolului mai mult decât diavolul îi poate oferi lui. Diavolul nu dăruiește pentru ca nu poate manifesta decât iubire de sine. Dar ispitește. De aceea, tot ceea ce ni se pare că el ofera este de fapt amăgire și înșelare. Nu întâmplător este numit “tatăl minciunii”. În schimb, el își găsește satisfacția văzând omul rupt de Dumnezeu, de Cale, Adevăr și Viață.
Diavolul cunoaște cât de mult îl iubește Dumnezeu pe om. Este o realitate asupra careia nu are nici cea mai mică putere. Încearcă însă să influențeze inima omului. O împietrește într-atât încât să nu mai poată primi iubirea dumnezeiască și nici să o poată manifesta față de semeni și întreaga creație.
Diavolul se folosește de ispită, iar lupta lui se duce la nivelul gândului și al ideilor. Mai mult, diavolul ne prezintă lucrurile întotdeauna în favoarea noastră. Dar să nu pierdem din vedere că, într-un final, diavolul rămâne cu ispita, iar noi ne alegem cu păcatul. El nu ne poate forța să păcătuim. Pentru căderea în păcat noi suntem responsabili.
Părinții Bisericii ne îndeamnă să ne deprindem cu trezvia, cu vegherea minții și a inimii. Potrivit părinților filocalici, trezvia presupune acea veghere continuă asupra gândurilor și sentimentelor. Este acea stare despre care aflăm dintr-o cântare minunată din Slujba Deniei: “Iată Mirele vine la miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind”. Se cere de la noi să priveghem neîncetat la poarta minții și la cea a inimii.
Marii duhovnici ne spun că, pe măsură ce omul își sfințește viața, ideile și gândurile sale devin mai puține, căci scopul său este să dobândească “gândul lui Hristos” (I Cor. 2, 16);
Rugăciunea însoțită de trezvie și mărturisirea gândurilor (spovedania), trebuie să fie armele noastre împotriva diavolului. Putem ieși întotdeauna învingători în lupta duhovnicească dacă întâmpinăm ispitele nu de unii singuri, ci chemându-L pe Dumnezeu în ajutor: “Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt!“.
Dacă în prezent asistăm la o lume dezbinată, mai ales din punct de vedere religios, se datorează faptului că, pe balanța inimii omului, cuvântul diavolului cântărește mai mult decât cel al lui Dumnezeu. Diavolul îi luptă pe creștini mai întâi prin erezie, falsificând adevărul revelat despre Dumnezeu. Abia apoi îi luptă prin patimi de tot felul. Erezia are cea mai mare putere de dezbinare în rândul “poporului lui Dumnezeu” și diavolul cunoaște mai bine decât toți această realitate.
Un Părinte a fost învinuit de toate păcatele și le-a acceptat, dar atunci când a fost întrebat dacă este eretic, a răspuns: “Nu sunt”, căci, de sunt păcătos, mă voi pocăi, dar de sunt eretic, cine mă va ierta, depărtat fiind de Dumnezeu?”. Asemenea acestui părinte, fiecare dintre noi trebuie să luăm seama ca nu cumva să ne aflăm în înșelare, avându-l pe diavol drept “călăuză către Hristos”. Amin. Radu Alexandru (crestinortodox.ro)
DIN COMOARA SFINTEI SCRIPTURI (277)
CARTEA LUI IOSUA NAVI - A CINCEA CARTE A LUI MOISE
CAPITOLUL 7. Pedeapsa lui Acan.
1. Iar fiii lui Israel au făcut păcat mare: au luat din cele date nimicirii; căci Acan, fiul lui Carmi, fiul lui Zabdi, fiul lui Zerah, din tribul lui Iuda, a luat din cele date spre nimicire şi s-a aprins mânia Domnului asupra fiilor lui Israel.
2. Din Ierihon Iosua a trimis oameni asupra cetăţii Ai, care e aproape de Bet-Aven, la răsărit de Betel, şi le-a zis: "Duceţi-vă de iscodiţi ţara!" Şi s-au dus oamenii aceştia şi au iscodit cetatea Ai.
3. Apoi întorcându-se la Iosua, i-au spus: "Să nu meargă tot poporul, ci să meargă numai două sau trei mii de oameni şi să lovească cetatea Ai. Nu obosi până acolo tot poporul, pentru că acolo sunt puţini duşmani".
4. Şi s-au dus acolo ca la trei mii de oameni, dar aceştia au luat-o la fugă în faţa celor din Ai.
5, Şi locuitorii din Ai au ucis din ei vreo treizeci şi şase de oameni şi i-au fugărit de la poartă până la Şebarim, iar pe coasta dealului i-a bătut; din care pricină inima poporului a slăbit şi şi-au pierdut tot curajul.
6. Atunci Iosua şi-a sfâşiat veşmintele sale, a căzut cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului şi a stat aşa până seara şi el şi bătrânii lui Israel şi şi-au presărat pulbere pe capetele lor.
7. Atunci a zis Iosua: "O, Doamne Dumnezeule, de ce a trecut robul Tău poporul acesta peste Iordan? Oare, ca să-l dai în mâinile Amoreilor şi să ne pierzi? Mai bine rămâneam să locuim de cealaltă parte de Iordan!
8. Ce să zic eu acum, când Israel a fugit înapoi dinaintea vrăjmaşilor săi?
9. Auzind Canaaneii şi toţi locuitorii ţării, ne vor împresura şi ne vor pierde de pe pământ. Şi ce vei face Tu pentru numele Tău cel mare?"
10. Iar Domnul a zis către Iosua: "Scoală, pentru ce ai căzut cu faţa la pământ?
11. A păcătuit poporul şi a călcat legământul Meu pe care l-am încheiat cu el; au furat din lucrurile date spre nimicire, au minţit şi le-au pus printre lucrurile lor.
12. De aceea fiii lui Israel n-au putut sta împotriva vrăjmaşilor lor şi au fugit înapoi, căci au căzut sub blestem şi nu voi mai fi cu voi de nu veţi ridica blestemul dintre voi.
13. Scoală dar şi sfinţeşte poporul şi zi: Sfinţiţi-vă pentru mâine; căci aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Blestemul e în mijlocul tău, Israel. De aceea tu nu poţi să stai împotriva vrăjmaşilor tăi până nu vei îndepărta din mijlocul tău blestemul.
14. Mâine să vă apropiaţi toţi, pe seminţii; iar seminţia pe care o va arăta Domnul să se apropie pe familii şi familia pe care o va arăta Domnul să se apropie pe case; şi casa pe care o va arăta Domnul să se apropie om cu om.
15. Iar omul care se va dovedi că a furat lucru dat spre nimicire, să se ardă cu foc şi el şi toate câte are, pentru că a călcat legământul Domnului şi a făcut fărădelege în Israel".
16. Atunci, sculându-se Iosua a doua zi dis-de-dimineaţă, a poruncit lui Israel să se apropie pe seminţii; şi a fost arătată seminţia lui Iuda.
17. După aceea a poruncit să se apropie seminţia lui Iuda pe familii şi a fost arătată familia lui Zerah. Şi a poruncit să se apropie familia lui Zerah pe case şi a fost dată în vileag casa lui Zabdi.
18. Şi a poruncit să se apropie casa lui Zabdi om cu om şi a fost arătat Acan, fiul lui Carmi, fiul lui Zabdi, fiul lui Zerah, din seminţia lui Iuda.
19. Atunci Iosua a zis către Acan: "Fiul meu, dă astăzi slavă Domnului Dumnezeului lui Israel şi fă mărturisire înaintea Lui şi arată-mi ce-ai făcut. Să nu ascunzi de mine!"
20. Şi răspunzând Acan lui Iosua, a zis: "Adevărat, am păcătuit înaintea Domnului Dumnezeului lui Israel şi iată ce am făcut:
21. Am văzut printre prăzi o haină frumoasă pestriţă şi două sute de sicli de argint, un drug de aur, greu de cincizeci de sicli; acestea mi-au plăcut şi le-am luat şi iată sunt ascunse în pământ, în mijlocul cortului meu şi argintul este pus sub elen.
22. Atunci a trimis Iosua câţiva slujitori şi aceştia au alergat la cort, în tabără, şi toate acestea erau ascunse În cortul lui şi argintul era sub ele.
23. Şi au luat ei acestea din cort şi le-au adus la Iosua şi la bătrânii lui Israel şi le-au pus înaintea Domnului.
24. Iar Iosua şi împreună cu el tot poporul au luat pe Acan, fiul lui Zerah, argintul, haina, drugul cel de aur, pe fiii lui, pe fiicele lui, boii lui, asinii lui şi toate oile lui, cortul lui şi tot ce avea el şi i-au scos pe ei şi toate ale lor în valea Acor.
25. Şi a zis Iosua: "Pentru că tu ai adus asupra noastră tulburare, să aducă şi Domnul necaz asupra ta în ziua aceasta!" şi toţi Israeliţii i-au ucis cu pietre şi, după ce i-au ucis cu pietre, i-au ars cu foc.
26. Apoi au ridicat deasupra lor o grămadă mare de pietre, care se vede şi astăzi. După aceasta s-a potolit mânia Domnului. De aceea locul acela se numeşte valea Acor până în ziua de astăzi.
În imagine : James Jacques Joseph TISSOT (1836-1902) – Acan și toată familia lui uciși cu pietre – guașă — c. 1896-1902—The Jewish Museum, New York
CALENDAR PENTRU 4 - 11 SEPTEMBRIE 2011
5 L † Sf. Prooroc Zaharia, tatăl Sf. Ioan Botezătorul; Sf. Mc. Urban ACATIST 18.30 – 19.30
6 M † Pomenirea minunii Sf. Arhanghel Mihail în Colose; Sf. Mc. Macarie
7 M Înainteprăznuirea Naşterii Maicii Domnului; Sf. Mc. Sozont; † Cuv. Simeon și Amfilohie de Pângărați (Post)
8 J (†) Naşterea Maicii Domnului Sf. Liturghie 7.00 – 10.30
9 V Sf. şi Drepţii părinţi Ioachim şi Ana; †) Sf. Cuv. Onufrie de la Vorona; †) Sfântul Cuvios Chiriac de la Tazlău; Sf. Mc. Severian; Cuv. Teofan Mărt. (Post) Maslu de Obște 18.30 – 19.30
10 S Sf. Mc. Minodora, Mitrodora şi Nimfodora; Sf. Pulheria împărăteasa (Sâmbăta dinaintea Înălţării Sf. Cruci)
11 Duminica dinaintea Înălţării Sf. Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim). Cuv. Teodora din Alexandria; Cuv. Eufrosin bucătarul. Ap. Galateni VI, 11-18; Ev. Ioan III, 13-17; glas 4, voscr. 2 Sf. Liturghie 7.00 – 10.30
Veniţi creştini la rugăciune în casa Tatălui Cel Sfânt
Veniţi creştini, plecaţi genunchii şi fruntea voastră la pământ
Când clopotele-ncep să sune, în zori, cu glasul lor duios
Răsună-n undele lor tainic chemarea Domnului Hristos
Veniţi, veniţi cu umilinţă, în faţa Sfântului Altar!
Veniţi să dezbrăcăm păcătul şi să ne înoim în har!
Fraţii mei, dacă vreunul va rătăci de la adevăr şi-l va întoarce cineva, să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate. " Iacov 5, 19-20


Nu uitaţi! În urma noastră lumea trebuie să rămână mai bună, pentru că NOI am trăit în ea.-părintele Octavian

3 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu și soțul nostru suntem căsătoriți de aproximativ opt ani. Am fost căsătoriți fericiți cu doi copii, un băiat și o fată. acum cinci luni, am început să observ un comportament ciudat de la el și câteva săptămâni mai târziu am aflat că soțul meu vede pe cineva. A început să vină acasă târziu de la serviciu, nu-i mai pasă de mine sau de copii, uneori iese și nici măcar nu se întoarce acasă timp de aproximativ trei-șase zile. Am făcut tot ce am putut pentru a remedia această problemă, dar toate fără rezultat. Am devenit foarte îngrijorat și am avut nevoie de ajutor. În timp ce navigau pe internet într-o zi, am dat peste un site web care sugerează că DR WALE poate ajuta la rezolvarea problemelor conjugale, la restabilirea relațiilor rupte și așa mai departe. Așadar, am simțit că ar trebui să-l contactez după ce l-am contactat, i-am spus problemele cu care mă confruntam în căsătoria mea, mi-a spus că va face o vraja pentru mine. ceea ce a făcut bine pentru mine. În câteva săptămâni mai târziu, soțul meu a venit la mine și și-a cerut scuze pentru greșelile pe care le-a făcut și a promis că nu o va mai face niciodată. De atunci, totul a revenit la normal. Eu și familia mea trăim împreună fericiți din nou .. Toate mulțumiri lui DR WALE. Dacă aveți nevoie de un jucător de vrajă care să poată arunca o vrajă care funcționează cu adevărat, vă sugerez să îl contactați. Nu te va dezamăgi. Acesta este WhatsApp / Viber: +2347054019402 sau E-mail: drwalespellhome@gmail.com

    RăspundețiȘtergere

nu facem atac la persoana