Dacii și românii

În școala generală nu am fost atras de istorie. Nu cred că a fost vina profesorului, pur și simplu nu am avut o afinitate deosebită pentru ceea ce s-a întâmplat înainte de a fi eu. În liceu am avut un profesor minunat care avea o metodă bună pentru a ne face să reținem mai ușor evenimentele istorice. Cu toate acestea, metoda de evaluare respecta același tipar și studiul istoriei devenea monoton. Niciun succes pentru mine în aprofundarea istoriei în liceu, de asemenea.

De-a lungul anilor, în timpul anilor de facultate și după, am început să devin conștient de importanța pașilor anteriori, de importanța vieții strămoșilor noștri. Am început să reflectez la consecințele acțiunilor care au avut loc cu mult timp înainte.

Imaginați-vă simplul gest de a arunca o piatră în apă și priviți cercurile concentrice formate. Acum gândiți-vă că punctul în care intră piatra în apă este un eveniment care s-a petrecut la un moment dat în istorie, iar cercurile care se formează sunt consecințele acelui moment dat. Se poate înțelege că ne putem considera cu toții rezultate ale unor evenimente din timpuri pe care, poate, nici nu le bănuim.

În continuare, încercați să vă imaginați, alături de câțiva prieteni, pe malul unei ape aruncând cu toții pietre și vizualizați modul în care se intersectează cercurile formate. Nu vă mai rămâne decât să vă dați seama că, în momentul de față, ne aflăm cu toții pe unul dintre cercurile formate în urma unui astfel de gest – putem fi pe cel mai îndepărtat sau doar în drum spre el și putem rămâne pe același cerc sau ne putem afla la confluența dintre mai multe cercuri.

Ca orice individ care dorește să aibă un sentiment de împlinită identitate națională, am dorit să aflu cine sunt unii dintre cei care, aruncând cu pietre în apă, au făcut ca eu să exist în acest spațiu. Astfel, mi-am descoperit strămoșii care se numeau Dacii.

Nu am intenția de a dezbate posibilitatea de a fi sau nu urmași ai dacilor și romanilor, ci doar să înțeleg modul în care suntem înrudiți.

Cunoștințele mele sumare în domeniul geneticii spun că, trecând de la o generație la alta, materialul genetic originar, ADN-ul dacic, s-a diluat. Alăturând și factori care au intervenit în evoluția popoarelor (schimbări la nivelul societății, migrația, schimbul cultural cu alte popoare etc.) putem înțelege cu ușurință de ce suntem așa de diferiți de strămoșii noștri.

Dar, în condițiile în care CURAJUL, DEVOTAMENTUL, IUBIREA FAȚĂ DE ȚARĂ, PACEA, DREPTATEA erau pietrele cu care se jucau dacii și le aruncau în apă, prin ce împrejurări necunoscute nouă s-au diluat ele așa de mult încât am ajuns ce suntem astăzi?

Având în vedere apartenența omenirii la Conștiința Universală, cum au putut dispărea nobilele gene ale dacilor?

Îmi persistă în memorie reprezentarea dacilor în Forul lui Traian și unde aceștia au o atitudine demnă, linistită, naturală și nu una de umilință sau de furie, necunoscând probabil zicala “Capul plecat, sabia nu-l taie”. Sintagma poate fi privită și din perspectiva smereniei, ilustrând o stare universală, însă, părerea mea este că, dacă ții prea mult capul plecat, te gârbovești. Așa cum suntem cu toții acum.

Îmi vreau România înapoi!