"Sa nu regreti c-ai trait, sa nu regreti c-ai murit"

Asa mi-a raspuns Biserica atunci cand disperat i-am strigat: "Ce sa fac?"

Credeam ca viata-mi parcursa m-a adus, iata, la un luminis, dupa ce am trecut prin hatisuri cautand un mare si pur adevar.

Mi se cere, asadar, haina s-arunc, sa ma neg, sa ma uit si sa-l urmez pe Iisus pentru ca doar asa voi trai si doar asa este bine. Sa traiesc de-adevaratelea, cu iubire, cu foaaarte multa iubire! Dar mi se tot spune ca... mint: "Esti trufas, esti mandru, esti, esti... Nu-i de ajuns sa iubesti, iubirea e doar cand si ceilalti o simt de la tine!" Ar trebui sa inventam instrumente de masurat iubirea, de avem pentru geniul sau pentru valoare; poate si pentru credinta ar mai trebui.

Pan la urma ce-nseamna sa nu regreti c-ai trait? Multi vor sa lase in urma copii, ceva carti ori obiecte de arta, si mai multi vor sa fie tinuti minte pentru ceva cat de mic. Eu voi regreta c-am trait doar daca mi-am infranat din idei si am trait mai putin din ce pot si ce simt.

A-l urma pe Iisus (pe pamant si in viata de-apoi) n-o poti face decat avand un cuget ce rau nu poate sa faca oricat de mult ai voi sau ai fi indemnat. Sa fii atat de bun incat, dincolo de tine, bunatatatea sa nu mai incapa. Dar cum se poate aceasta? Sa respecti 10 legi e de-ajuns ori nefiindu-ti frica de singuratate?

A muri fara nici un regret are cuprins deja si raspunsul: moartea ofera savoarea picaturii ce paharul vietii il umple. Ceea ce-nseamna ca a trai cu intensitate inseamna, tot la fel, a iubi.

Cu cat mai multe cunosti cu atat mai multe pacate vei savarsi intrucat roata trairii distruge prin frecare oricate impotriviri.(De foame poti sa-ntinzi mana sau sa ucizi, ori poti face rau din inconstienta: este stiut ca mililiarde de vieti salasuiesc chiar pe trupul cel mai cu ravna spalat). Asadar nimeni nu-si poate strange in palma si sa arate multimii, victorios: iata, acesta-i Absolutul, eu sunt! Sa-l urmez pe Iisus chiar daca-mi cere sa mor iar eu vreau sa traiesc? Sa ma intoc la singuratate dupa ce de-abia din ea am iesit? A aduce absolutul pe masa este, poate, cel mai gravnic pacat. Iar ispitirea nu-i doar indemnul de-a face, ci si acela de-a nu. Cand totul arde in jur, cand lacrimi tasnesc din orbite, a ingenunchea si-a ma privi in oglinda, si-a asculta "faca-se voia Sa" - cum ma-ndeamna Lacasul cel sfant- inseamna si mai multe pacate, daca nu-ncerc sa indrept ce nu Dumnezeu a strambat. Insa am voie sa strig de trei ori ca nu-i bine! Dar... de am voie sa strig, de ce ar trebui, mai apoi, sa asist cum focul se-ntinde spre trupu-mi si nu pot o galeata de apa peste foc sa arunc?

S-a stufarit credinta intr-atat ca ne pierde prin ea si ne rataceste, ne ofera raspunsuri si-ntrebari cu talc pentru orisice fleac, si la toate un singur indemn: ingenuncheaza, sa ingenunchem.

Dar voia mea unde e? Dumnezeu ne zoreste spre moarte, nu ne obliga si sa traim? Daca da, atunci apare intrebarea dintai: ce sa fac? Sa-l las pe cel de deasupra sa ma umileasca mai si? Sa ma ascund de el, ori sa tot fug dupa ce-i spun de trei ori ca nu-i bine? Dar cum pot inchide singura usa spre-afara cand acolo-i tot ce iubesc, si o fac nici mai mult nici mai putin cat pe El? Nu-mi cereti sa tac si nu ma ingenuncheati: "a face ce trebuie" nu cuprinde in sine cuvantul "regret".