...

#OccupyWallstreet #OccupyBucharest #GlobalChange

3

de Florin Flueras  0

 #GlobalChange

 ’#GlobalChange’ e hastagul cu care comunică pe Twitter cei care ocupă în momentul de faţă peste 1400 de pieţe importante în întreaga lume. Dar aş vrea să vorbesc mai întâi puţin despre ceea ce provoacă aceste proteste globale.

 Pentru că e prezentă o oarecare senzaţie că trăim sfârşitul capitalismului am fost curios să privesc puţin înspre începutul acestuia. Priveliştea seamănă mult cu cea de-acum, a sfârşitului. Capitalismul s-a constituit pe un rasism şi sexism atroce, printr-o violentă cucerire şi colonizare a celorlalte continente, pe arderea pe rug a mii de femei (vrăjitoare), prin privatizarea (îngrădirea) spatiilor comune, prin nimicirea de către stat şi inchiziţie a oricărei forme de comunitate, cooperare, spiritualitate care încerca să se infiripeze în afara bisericii total corupte, toate astea pentru ca subiectivitatea economică, să apară şi să fie acceptată. Homo Economicus a fost creat prin teroare.

 Revenind mai aproape de prezent, la fel ca şi atunci, recentele mutaţii ale capitalismului, neoliberalismul de după 1971 şi capitalismul morbid de după 2007 au fost introduse pe baza de frică şi teroare, chiar motivaţia de acumulare primară e aceeaşi, doar că senzaţia e diferită, dacă atunci era de exaltare acum e una de panică disperare:

 Există o disperare în modul în care se scormoneşte pământul pentru ultimele resurse – exploatările de tip tar sands, cele maritime la foarte mare adâncime, sau cele prin fracturarea straturilor geologice sunt cele mai mari dezastre ecologice din istoria umanităţii.

 Există o disperare cu care viaţa e exploatată la periferia capitalismului. Sunt comune sweat shop-uri in care uneori se munceşte în schimburi de câte 36 de ore sub pază severă, înaintea unui dead line important.

 Există o disperare în felul în care trupele NATO păzesc pentru corporaţiile occidentale terenurile fertile şi minele cu metale preţioase din Congo şi alte ţări africane, în timp ce, în jur, milioanele de oameni deposedaţi de propriile pământuri sunt muritori de foame.

 Există o disperare în modul în care se duc războaiele pentru resurse, în modul în care se omoară civilii şi se distrug vieţile în nenumăratele ţări sub ocupaţia NATO-Americană. Zilele astea citeam despre un alt caz de “crimă colaterală”, un video printre alte zeci de alte filmuleţe snuff, la care soldaţii se uitau pentru îmbunătăţirea moralului la televiziunea lor cu circuit închis “kill TV”(1). Era vorba despre o convorbire intre doi piloţi de elicopter în care la un moment dat unul îi semnalează celuilalt o femeie afgană “uite şi şarpele ăla cu ţâţe” şi deschid focul. E unul din cele peste 1.4 milioane de civili omorâţi în războaiele din Irak şi Afganistan. Şi în cele din urmă poate a fost norocoasă, majoritatea fetelor de la vârste uneori mult sub 16 ani sunt trimise la soldaţi să se prostitueze pentru puţină mâncare.

 Există o disperare în modul în care se distruge viaţa în general -  în jur de 200 de specii de plante şi animale dispar în fiecare zi şi suntem în mijlocul celei mai rapide extinctii din istoria cunoscută a Pământului, mai rapidă şi decât cea de acu 65 de milioane de ani care a dus la dispariţia dinozaurilor.(2)

 Aş vrea ca cel puţin pe tot parcursul articolului să avem undeva, în colţul privirii şi aceste realităţi. Dar revenind la cei mai “norocoşi”din lumea întâi şi a doua, începutul sfârşitului a devenit aparent deja la începutul anilor ’70 când creşterea economică s-a cam stopat şi a devenit evidentă imposibilitatea creşterii continue. Dar pentru că creşterea în capitalism e fundamentală pentru ca sistemul să nu colapseze, soluţia a fost mai mult război şi crearea unei economii ficţionale. A avut loc o financializare a economiei şi a vieţii însăşi, bazată în special pe împrumutul din viitor… iar acum suntem în viitor.

 Odată cu această financializare s-au petrecut nişte mutaţii interesante, din păcate nu tocmai plăcute:

 Dacă în perioada producţiei industriale exploatatorul şi exploataţii trăiau totuşi de obicei în acelaşi oraş şi asta făcea totul mai simplu – de la proteste până la o oarecare convieţuire. Capitalismul era interesat în biopolitici, în sensul că era interesat cât de cât să investească într-o anumită pregătire a forţei de muncă, într-o oarecare sănătate a angajatului, într-o oarecare putere de cumpărare a acestuia (pentru că era interesat să-şi vândă marfa). Era un sistem care suporta şi un pic de democraţie reprezentativă şi îi convenea o oarecare stabilitate socială, linişte şi ordine publică…

 Acum specifică e o deteritorializare a capitalului. Şi profitul serios nu se mai face prin producerea şi vinderea de mărfuri ci din specularea crizei, distrugerii, colapsului. Astfel marele capital nu mai e interesat nici de o minima investiţie în viaţa oamenilor, ci de necropolitici, administrarea morţii şi exploatării extreme la periferie şi nu numai. Una din cele mai profitabile e economia din jurul războiului, corporaţii profită atât în procesul de distrugere cât şi în cel de “reconstruire” şi “democratizare” (a se citi privatizare).

 O altă direcţie centrală în noua economie e dată de speculaţiile financiare la scară foarte mare.  Au început să mai apară şi prin presa internaţională mici scandaluri ca cel de anul trecut când Goldman Sachs a controlat şi speculat preţul grâului la nivel global.

 De altfel recent un stock trader afirma la BBC ca pe lucrul cel mai firesc că nu guvernele conduc lumea ci Goldman Sachs. Şi la întrebarea jurnalistei despre cum vede stabilitatea euro, a răspuns surprinzător de sincer că el ca trader nu e interesat de stabilitatea euro pentru că marii jucători la bursă profită cel mai bine din instabilitate, criză, colaps… şi în consecinţă ne avertiza să ne ţinem tare pentru următoarele 12 luni ca o să avem ce vedea şi experimenta.(3)

 O consecinţă evidentă e că politicul devine o anexă care e absolut sub controlul acestui capital financiar şi democraţia a devenit pur spectacol. Statele Naţionale sunt cam pierdute în acest nou peisaj, sunt simple instrumente şi victime ale intereselor acestor entităţi financiare. Sunt de multe ori obiectul speculaţiilor financiare – se pot face bani serioşi din falimentarea unor state întregi. Privatizarea profitului şi socializarea pierderilor e dusă pe noi culmi în acest capitalism financiar.

 Dar pentru ca acest capitalism prădător să funcţioneze şi să fie acceptat mai e nevoie de o anumită zonă de producţie esenţială – de producţia de subiectivitate. Se depune un efort imens, pentru ca totuşi oamenii să perceapă, să transforme realităţile descrise mai sus în ceva pozitiv sau cel putin tolerabil. Guattari remarca că pentru noua economie mult mai importantă decât producţia de petrol sau energie, e  producţia de subiectivitate.(4)

 Planul subiectivităţii e foarte important şi ca o ultimă şi preţioasă resursă de exploatat. Dacă înainte se exploata în special forţa fizică, un anumit număr de ore pe zi într-un anumit spaţiu (fabrică, şantier, etc.), acum centrală e producţia imaterială.

 Idealul, în această direcţie, ar fi o economie de tip Facebook sau Matrix, în care prin simpla existenţă a subiecţilor se produce energia, profitul pentru cei care deţin sistemul respectiv. Exploatarea devine plăcută şi se face “pe nesimţite”, în mod continuu.

 Dacă pentru economia industrială era nevoie de o subiectivitate docilă, disciplinată, supusă, aflată tot timpul sub supravegherea şi controlul unei autorităţi, formatată şi livrată de instituţiile disciplinare: familie, şcoală, armată, etc. Economia de tip Matrix are nevoie ca întregul timp să fie un timp al producţiei şi exploatării. Pentru că nu poţi să pui un poliţist să supravegheze permanent, autoritatea trebuie interiorizată. Logica economică să fie interiorizată, individul să funcţioneze ca o mini corporaţie în continuă competiţie cu celelalte mini corporaţii, să-şi perceapă propriile acţiuni ca investiţii, întâlnirile cu ceilalţi ca oportunităţi, propria imagine ca pe un brand.

 Modelul noii economii e artistul – se auto-organizează, e flexibil, creativ, pasionat de cea ce face, îşi face singur programul, e autonom, munceşte de plăcere, are capacităţi de comunicare, networking, etc. Cineva trebuie doar să aibă un “cârlig” prin care să aibă acces, să poată să “recolteze” această productivitate (am pus intre ghilimele aceşti termeni pentru că sunt folosiţi ca atare în cercurile de management avansat: “hook”, “harvest”).

 Aparent totul pare mai bine dar defapt asta înseamnă predarea finală în faţa economiei, cele mai intime capacităţi, sentimente, afecte sunt colonizate, comodificate şi exploatate. Sufletul cum spune Bifo, e pus să muncească, e privatizat, acaparat de economie. Dacă înainte ştiai când şi cum eşti exploatat, anumite ore pe zi, acum nu mai există timp liber, viaţa e economie, realitatea e capitalism. Rezultatul e o subiectivitate unidimensionala, diminuată, fragmentată, lacomă, oportunistă, individualistă, competitivă, dependentă, fricoasă, cinică, depresivă.

  #OccupyWallstreet #ukriots #syntagma …

 O problemă ce pare irezolvabila, e cum să ne opunem, cei care încă mai vrem să rezistăm. Nu mai ai cui să protestezi, protestezi împotriva autorităţilor statului, puterea nu e acolo, arzi o bancă, arzi toate băncile, banii nu-s acolo, te revolţi împotriva exploatatorului, în mare parte înseamnă să te revolţi împotriva ta însuţi… Şi ce “să ceri”? E putin ridicol, fiind conştient de cele de mai sus, să protestezi pentru “cerinţe specifice”, vreau salariu mai mare… în momentul în care eşti puţin conştient de imaginea de ansamblu. Şi tot mai mulţi oameni sunt conştienţi şi chiar şi cei care depun un efort constant să ignore aceste realităţi intuiesc sau simt că ceva nu e tocmai în regulă…

 Din fericire inteligenţa colectivă a produs în ultimul timp câteva forme de rezistenţă foarte interesante – Wikileaks, ocuparea spaţiilor publice sau private, revoltele prin prădare. Ce au în comun aceste forme de revoltă e că au ieşit din convenţia protestului clasic, autorizat, reglementat, intre anumite ore pe un anumit traseu, cu anumiţi lideri, responsabili, etc.

 S-a ieşit puţin din obişnuita cerseală de la autorităţi. Faptul că unul din principalele reproşuri e că nu au cerinţe specifice nu face decât să dovedească că, ca de atâtea ori, o bună parte din intelectuali sunt în urma evenimentelor şi nu identifică potenţialul din recentele forme de protest. Tocmai de aceea sunt radicale şi interesante aceste proteste pentru că sunt fundamentate pe o neîncredere totală în actualul sistem şi pe recunoaşterea faptului că a avea cerinţe de la acesta implică recunoaşterea acestuia şi acceptarea lui ca autoritate, ca fiind un partener special şi superior de dialog. David Graeber, unul din iniţiatorii şi susţinătorii ocupării Wallstreet a formular clar într-un interviu acest lucru: protestatarii sunt adesea ezitanti până şi să formuleze cerinţe specifice pentru că asta implică recunoaşterea legitimităţii politicienilor împotriva cărora protestează (5)

 Cu riscul de a se pierde din “eficienţă”,  protestele adresează realităţi globale, chiar şi cele descrise la începutul articolului, atât de uşor şi ipocrit ignorate în protestele convenţionale cu cerinţe concrete. Există această conştientizare că toate aceste probleme cam duc într-un singur loc, şi această conştientizare devine tot mai puternică chiar dacă presa şi puterea fac orice să nu iasă la iveală, încercând să menţină percepţia oficială asupra realităţii.

 Naomi Klein petrecând ceva timp la #occupywallstreet se mira de câtă muncă e necesară pentru cei din presa corporatistă să găsească persoane confuze pe care să le aducă în prin plan, pentru că ea la tot pasul a găsit oameni foarte informaţi şi coerenţi despre situaţia economiei şi motivele protestului (6). Tocmai am revăzut acu câteva zile documentarul Weather Underground şi mă amuzam cum presa îi descria la fel, fără mesaj, nebuni care se dedau gratuit la acte de violenţă, în ciuda faptului că mesajul lor a fost foarte coerent şi clar articulat. La fel şi în cazul UK riots – “violenţă de dragul violenţei produsă de nişte bestii care nu au mesaj”, deşi dacă urmăreai #ukriots pe twitter găseai foarte multe mesaje din partea lor, unele chiar emoţionante.  Remarcabile erau filmuleţele în care se filmau fără să li se vadă faţa şi-şi explicau situaţia, violenţa la care sunt supuşi zi de zi, de către poliţie şi sistem în general.

 ”Violenţa” e un bun exemplu al modului în care este operaţionalizat şi folosit un concept în scopul accentuării percepţiei oficiale. În primul rând e obişnuita inversare a sensului violenţei – violenţa poliţiei către manifestanţi e prezentată ca apărarea de către poliţie a ordinii şi a cetăţenilor liniştiţi de către “barbarii”, “golanii” respectivi.

 Cât de deformată e percepţia asupra violenţei, putem să intuim puţin observând răspunsul disproporţionat de tipul: cei care pradă magazinele sunt portretizati ca brute subumane iar cei care măcelăresc şi torturează milioane de civili sunt priviţi ca eroi. Cel care fură un Ipad e un animal, iar Steve Jobs case e responsabil moral de exploatarea cruntă şi sinuciderea a zeci de muncitori e zeificat.

Aceste iluzii perceptive dovedesc câtă dreptate avea Derick Jensen să numească următoarele două fraze ca premize ce stau la baza actualului sistem şi a percepţiei:

 Violenţa celor de sus în ierarhie faţa de cei de jos e aproape tot timpul invizibilă. Şi dacă e remarcată e pe deplin raţionalizată. Violenţa celor de jos în ierarhie faţă de cei de sus e de neconceput, dacă se întâmplă e privită cu groază, provoacă şoc şi victima e fetisizata.

Proprietatea celor de sus în ierarhie e mai valoroasă decât viaţa celor de jos. E acceptabil pentru cei de sus în ierarhie să-şi mărească proprietatea pe care o controlează – în limbajul cotidian să facă bani – distrugând sau luând viaţa celor de jos în ierarhie. Asta se cheamă producţie. Dacă cei de jos afectează proprietatea celor de sus, cei de sus pot omorî sau distruge viaţa celor de jos. Asta se cheamă justiţie.(7)

 Discuţiile despre UK riots s-au purtat  în cadrul unei percepţii oficiale având în mod implicit le bază aceste două premize. Astfel că diferenţele intre aşa numita dreaptă şi stânga sunt foarte mici (în special în România) a existat consens că faptele sunt condamnabile, au fost criminalizate în mod unanim, mica diferenţă e că critica de stânga le mai găsea scuze animalelor. 

 Majoritatea celor din aceste pieţe ocupate realizează importanţa debransarii de la acest gen de percepţie oficială. Există o suspiciune totală faţă de presă, cei din Syntagma au şi interzis prezenta presei corporatiste în piaţă. De aici şi importanţa extraordinară a noii media, nu degeaba multe din aceste spatii ocupate se identifică cu #tag-ul cu care circulă pe twitter – #OccupyWallstreet, #Syntagma, etc. Dacă urmăreşti puţin în paralel presa şi oameni ca Naomi Klein, David Graeber, Michael Moore, care postează frecvent despre aceste ocupaţii înţelegi repede de ce.(8)

 Dar debransarea de la percepţia oficială e doar un prim pas în atacul în atacul asupra subiectivităţii contemporane. Ce au în comun protestele prin ocuparea spaţiilor publice sau private cu cele prin pradarea proprietăţii “celor de sus în ierarhie” e că merg mai departe în adresarea subiectivităţii capitaliste.

 Probabil că în acest plan, al subiectivităţii trebuie desluşita şi “violenţa” care a oripilat în mod aproape unanim opinia publică (cel puţin în România) în cazul UK riots.

 Se poate spune că insăşi fundamentele subiectivităţii noastre capitaliste au fost atacate, modul în care munca e fetisizata şi asociată cu accesul la produse, productivitatea ca criteriu de organizare a spaţiului şi timpului – spaima că toate protocoalele din jurul proprietăţii private se relativizează – devin vizibile ca simple convenţii menţinute prin violenţa poliţiei şi a statului.

 Suely Rolnik asistând la evenimente asemănătoare cu UK riots în Brazilia anilor ’80 a constatat că această panică intervine din cauza că s-a confundat conservarea unei anumite imagini de sine cu conservarea propriei presupuse esenţe. Din acest punct de vedere, revoltele au provocat ceva mult mai violent şi mai stresant decât pradarea propriei proprietăţi. Frica de a pierde case şi obiecte e nimic în comparaţie cu teroarea de a te pierde pe tine însuţi.(9)

 Probabil în mod similar, în toate cazurile de ocupare a acestor pieţe, toate aceste reproşuri de confuzie, hipstereala etc. vin tot dintr-o frică de aceeaşi natură. Ca nu cumva protestatarii să înceteze să mai ceară, să atace “vinovaţii”, ci să întoarcă cerinţele către ei înşişi, şi implicit către noi înşine. Frica ca aceste proteste nu cer doar o îmbunătăţire a capitalismului ci o altă societate, o altă viaţă. Frica că atacul nu mai e aşa de mult asupra politicienilor ci asupra subiectivităţii economice, asupra lui Homo Economicus cu care ne identificăm aşa de mult.

 Gerald Raunig, preluând terminologia lui Deleuze şi Guattari, vorbeşte despre recentele ocupaţii ca despre o lovitură la nivel molecular, echivalentul la nivel molar ar fi o lovitură de stat, dar nu e la nivel molar, e o revoluţie la nivelul “porilor vieţii”, cum spune el. Această lovitură la nivel molecular se caracterizează prin crearea de noi forme de viaţă, noi moduri de organizare şi o asiduă reapropiere a timpului ca întreg (total diferit de vechile cerinţe de reducere a orelor de muncă).(10)

 Ce e comun în aceste pieţe ocupate e faptul că se propun societăţi alternative, medici, avocaţi, etc. care dau consultaţii gratuite, educaţie publică, biblioteci publice, democraţie directă, libertate de exprimare, economie (dacă mai merită să o numim aşa) bazată pe dar … Deci cam tot ce nu e sau nu mai e realitatea actuală.

 Am avut norocul ca anul acesta să trăiesc în mijlocul unei astfel de societăţi, într-un moment şi loc special -  Atena, 15 Iunie. Zeci de mii de oameni am luptat o zi întreagă să protejăm piaţa Syntagma ocupată şi locuită fără încetare de noi de câteva săptămâni. Nu semăna cu nimic din ceea ce ştiu de la protestele clasice în care mulţimea se organizează în jurul unor lideri, ideologii, steaguri, slogane sau uniforme (funcţionare bazată pe identificare şi ierarhie). S-a creat o inteligenţă a mulţimii în modul în care ne organizam spontan în faţa asaltului din toate părţile. Dar pe lângă inteligenţă, s-a creat şi o senzaţie şi un sentiment al acestei multitudini. Cred că am luat parte la învierea pentru câteva momente a ceea ce ştiu doar din teorie că a omorât capitalismul – a corpului social. Cooperarea, solidaritatea, empatia au înlocuit cel puţin temporar paradigma economică bazată pe competiţie, individualism, fragmentare. Pentru prima dată în viaţă am trăit pentru câteva ore o ieşire din logica capitalistă (am trăit 12 ani şi în regimul Ceauşescu, dar din punct de vedere al subiectivităţii e mică diferenţa dacă capitalismul e de stat sau privat). În urma acestei experienţe m-am apropiat şi empatizat ulterior cu starea de exuberanţă şi plinătate pe care o aveau revoltaţii de pe străzile Londrei în momentul în care alterau radical normalitatea capitalistă.

 Da, acestea sunt minisocietăţi care sunt percepute ca un cancer de către ordinea actuală, dar dacă mai avem în colţul privirii imaginile de la începutul articolului ştim cine e cancerul şi cine sunt celulele sănătoase.

 Sper să ne vedem la

#OccupyBucharest (am înţeles că începe din 15 octombrie, ora 10, în parcul din Piaţa Unirii.)