Sfarsitul capitalismului - ce urmeaza dupa?

Comente

Din punct de vedere intuitiv, omenirea se găseşte, am putea spune, la finalul unei epoci. Este finalul unei epoci atât în ceea ce înseamnă progresul valorilor şi înlocuirea lor reciprocă cât şi în ceea ce înseamnă progresul societăţii în general.

Scepticii pot spune că acest sentiment este cauzat de individualism, de importanţa propriei vieţi, a propriului destin istoric- cu alte cuvinte, este o idee convenabilă pentru spiritul uman aceea de a fi participat la ceva măreţ şi irepetabil, care să fi zdruncinat lumea din temelii. Numai că finalul istoriei înseamnă mai mult decât atât- înseamnă finalul zdruncinării, atingerea unui punct în care orice progres să se suspende iar omenirea să-şi fi împlinit destinul animalic în urma unui ocol prin cultură.

Analizând din punct de vedere al istoriei ideilor această concepţiei, o putem urmări înapoi în timp până la Hegel. Filosoful german este primul ce afirmă că spiritul uman, raţiunea, îşi urmăreşte veşnica sa împlinire până într-un punct, iar acel punct este modernitatea, dincolo de spaţiul căreia devenirea popoarelor sau a umanităţii în general se suspendă. Cu alte cuvinte, am atins punctul terminus al evoluţiei noastre întru raţiune. Spengler, Fukuyama, Huntington, reiau ideea în secolul XX şi o modelează. Conform acestora, orice devenire a unei societăţi implică o trecere între două etape, cultură şi civilizaţie – cultura fiind etapa acumulării şi metamorfozei, iar civilizaţia fiind etapa stagnării realizată în urma împlinirii potenţialului devenirii anterioare. O împlinire înseamnă automat consumare, epuizare, iar societatea postmodernă, ca amestec haotic a tot ceea ce a fost înainte, este rezultatul unei incapacităţi teoretice de a progresa dincolo de ceea ce s-a realizat deja în domeniul spiritului uman, dar şi în viaţa politică.

În aparenţă, omul simte acest lucru- niciodată nu au fost mai multe teorii cu privire la sfârşitul lumii, al omului, al societăţii. Există, în medie, trei sfârşituri ale lumii promovate intensiv de media în decursul unui an. Cauzele diferă – religioase, astronomice, antropologice, etc., însă există această încredere oarbă că am atins tot ceea ce era de atins. Şi atunci încotro? Huntington afirma acum câţiva ani într-un interviu că, în calitate de sistem socio-economic, capitalismul, respectiv oligarhia care i se asociază, se află în criză de resurse, trăindu-şi ultimii ani. Criza economică curentă şi previziunile nefaste ale sociologilor pentru următorul deceniu par să îi dea dreptate. Migraţia polului puterii globale dinspre Statele Unite înspre China şi Rusia, două sisteme cu tradiţii total diferite de cea capitalistă şi democraţia aferentă, vine în completarea teoriei.

Problema capitalismului este că acţionează organicist, prin urmare prăbuşirea unui element din marea înlănţuire de relaţii pe care o reprezintă pune întreg sistemul în pericol. Ce ar urma aşadar după capitalism, după democraţia postmodernă? Nozick şi urmaşii săi puneau în loc o formă avansată de libertarianism, însă diferenţa între acesta şi anarhie este doar graduală. Şi nu este oare anarhia starea de bază a omului, singura în care adevărata sa natură poate funcţiona? Rousseau, adept primar al democraţiei, afirma totuşi că finalul umanităţii va fi acesta- o reîntoarcere impură la origini, la războiul tuturor contra tuturor, la un individualism concentrat asupra forţei fizice şi afirmarea primară a nevoilor.

Momentan, statul rezistă tocmai ca urmare a nevoii de protecţie a maselor, aceeaşi nevoie ce a dus la formarea sa acum zece mii de ani. În măsura în care masele nu se vor mai simţi protejate, statul se va prăbuşi, căci nimic în lume nu poate supravieţui fără o funcţionalitate aparentă. Iar o eternă criză economică nu poate duce decât la creşterea continuă a infracţionalităţii şi frământărilor generale, care se ducă la pulverizarea acestui sentiment de siguranţă. Prin urmare, starea finală a lui Rousseau e mai aproape ca niciodată. Să ne simţim avantajaţi că am avea ocazia să o trăim sau nu?

Anca Barbacioru